Nu ştiu, e seară…

Nu ştiu, e seară și sufletu-i pustiu
Iar chipul din oglindă mă-ntreabă
De-s mort sau de sunt viu
Și-am adunat povara drept podoabă.

Nu știu, ca să răspund în taină
Dacă sunt lepădat sau doar căzut,
Ascuns in zdrenţea mea de haină
Mă  înfior de-al sufletului trist sărut.

Și stau… sau sper, sau strig în mine:
– Isuse, curcubeu etern și rază,
Mai lasă o fărâmă pentr-un câine
Și fă-mi iar noaptea, o amiază…

Da, sunt dintre neamuri, un păgân
Un ros de viermi  în conștiință
Dar Doamne Atoate Tu, Stăpân,
Cu-al Tău cuvânt adu-mă spre ființă.

Și lasă-mi umbra cea mai neagră
Și tot ce-a reușit ca să mă spurce
În cioburi sute să se spargă
Și-n veci să nu coboare de pe cruce.

Nu știu, atât de multe taine
Dar primii pași îi fac și cred în Tine
Și mă îmbraci cu alte haine
Și aștept veacul care vine…

Ce tristă este viața fără de Hristos
Ascuns în hăul remușcării
Dar fă un pas, smerit, sfios
Și-aruncă-te în brațele capitulării.

Hristos te va conduce spre liman
Spre dimineața ce n-o ai
Pe brațul  blândului Samaritean
În suflet, vei simți că-i rai.

Și-apoi, când ultima cortină
Se va scunde ca umbra unui vis
La acel examen de rutină,
Ți se va spune: „Ești admis!”

Şi-atunci, în sala marelui tău test
Vei întelege clar și neîndoios
Că scrisul notei  e sublim, celest
E-un zece roșu și curat –

Semnat cu sânge de Hristos!

Nica Ionel