Experienţă sau revelaţie?

„Şi noi am primit… Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său. „1 Corinteni 2:12

Realitatea este Răscumpărarea, nu experienţa mea despre răscumpărare, dar Răscumpărarea nu are nici o semnificaţie pentru mine cât timp nu o experimentez conştient în viaţă. Atunci când sunt născut din nou, Duhul lui Dumnezeu mă trece dincolo de mine însumi şi de experienţele mele şi mă face să mă identific cu Isus Cristos. Dacă rămân doar cu experienţele mele, rămân cu ceva ce nu este rezultatul Răscumpărării. Dovada şi experienţele mele sunt rezultatul Răscumpărării, este faptul că ele mă duc întotdeauna dincolo de mine însumi, până când nu mai dau nici o atenţie experienţelor ca bază a realităţii, ci numai realităţii însăşi care a produs experienţele. Experienţele mele nu au nici o valoare decât dacă ele mă ţin lângă Sursă, care este Isus Cristos.

Dacă încetezi să zăgăzuieşti în tine Duhul Sfânt pentru ca El să producă experienţe subiective, vei descoperi că El va distruge toate zăgazurile şi te va duce înapoi la Cristosul istoric. Nu hrăni niciodată o experienţă care nu-L are ca sursă pe Dumnezeu şi ca rezultat credinţa in Dumnezeu, pentru că o astfel de experienţă este anticreştină, indiferent ce viziune ai putut avea. Este Isus Cristos Domnul experienţelor tale sau pui experienţa mai presus de El? Ai vreo experienţă care-ţi este mai dragă decât Domnul tău? El trebuie să domnească peste tine şi nu trebuie să dai atenţie nici unei experienţe peste care El nu este Domn. Va veni un timp când Dumnezeu te va face să nu mai dai atenţie experienţei tale: „Nu-mi pasă ce experienţă am: eu sunt sigur de El!”

Fii neîndurător cu tine însuţi, dacă ai obiceiul de a vorbi despre experienţele tale. Credinţa care e sigură de ea însăşi nu este credinţă: credinţa care e sigură de Dumnezeu este singura credinţă adevărată.

Oswald CHAMBERS

Timpul

O nouă zi a început
Și curge ca un râu în vale
Se duce; dar eu ce-am făcut?
M-am depărtat, mai mult… pe cale.

Și trece timpul făr’ să-ntrebe
Nu-l poți opri sau să-l grăbești
Se duce; ce-ai să faci atunci?
Când cerul sfânt, tu n-o să vezi?

Și iată timpul, nu te-ntreabă
Ce ai făcut? Sau ce-ai să faci?
Nu vrea să știe, amice dragă
De viața tu ți-ai rezolvat.

Nu vrea să știe de-mpăcarea
Sau mântuirea, tu de-o ai
Nu vrea să știe timpul frate
De cu Isus viața o ai.

Nu vrea să știe de credință
Nu vrea să știe nici de fapte
Nu știe că credința mare
Fără de fapte este moartă.

Și de iubire nu te-ntreabă
Indiferent i-e de iubești
Dacă urăști lui i-e tot una
Nu te împinge să iubești.

De ierți? Nu te întreabă veac!
Dacă te cerți nu vrea să știe
El are doar o-ndatorire
O slujbă ce i-e pregătită.

El e supus, nu-ți da răgaz
Cu el nu poți negocia
El este-n slujba lui Isus
Și n-o să poți a-l amâna.

Și firul vieți-a fost decis
Chiar înainte să te naști
Pământul nu era creat
Când numele îți era dat.

Nici dealuri, mări și nici suflare
Nici orizonturi nu erau
Când Domnul se juca cu tine
Și sufletul îți cunoștea.

Deci crede cu toată ființa
Nu amâna, nu este timp
Nu mai te duce la răscruce
Tu timpul nu o sa îl schimbi.

Maria Rank

Nimic fara Isus

Nu vreau o viață fără Domnul
O zi, o clipă-un ceas măcar.
Căci viața fără a Sa prezență
Este trăită în zadar.

Nu vreau nici răsărit de soare,
Nici umblet zilnic sau vreun țel.
Nu vreau NIMIC din lumea aceasta
Dacă întâi nu-L vreau pe EL.

Nu vreau nici hrană și nici apă,
Chiar dacă îmi sunt de folos.
Nu, nu le vreau, de înainte,
Nu-l vreau cu sete pe Hristos.

Nu vreau nici bani nici avuție
Nimic din tot ce-i efemer.
Nu, nu le vreau de toate acestea
Mă vor îndepărta de cer!

Nu vreau nici planuri și nici vise,
Nici propășirea lor de fel.
Nu vreau să le văd împlinirea
Dacă în ele nu e El!

Vlad Bucur 

E-atâta viaţă-n cimitir …

E-atâta viaţă-n cimitir, rămasă netrăită,
‎Atâta dor, visări, iubiri sub glia-nţelenită,
‎Ce-au fost curmate timpuriu, ori după lungi coşmaruri,
Scurtate-au fost şi dulci plăceri şi nesfârşite-amaruri‎.

‎Atâtea ţeluri cu cei duşi pe veci sunt îngropate,
Sub lespezi grele zac virtuţi ce-au fost mult lăudate,
Ambiţii, titluri, vanităţi, însemnele-nălţării,
Pe piatră-nscrise-ar vrea a fi o piedică uitării.

Atâta farmec risipit în clipele sublime
E îngropat şi e-nghiţit în lut în adâncime…
‎S-au stins invidii, neiertări şi fapte necinstite,
Prin praful vremii s-au pierdut blestemele rostite.

‎Ei au păşit-naintea ta în lumea de tăcere
Şi cât de multe ar schimba de le-ar mai sta-n putere!
Dar nu mai pot, s-au adâncit în somnul de sub glie
Şi-aşteaptă-a Judecăţii zi când morţii o să-nvie.

Tu eşti în viaţă, ce-ţi doreşti, la ce-ţi opresti privirea?
Spre ce te-ndrepţi şi unde cauţi să-ţi afli împlinirea?
De eşti un fiu risipitor … te du prin cimitire
Ca să nu uiţi: cândva şi tu vei fi doar amintire!

Olivia Pocol

O viaţă plină de măreţie

„Vă las pacea, vă dau pacea Mea… Să nu vi se tulbure inima.”

loan 14:27

De fiecare dată când în viaţa noastră personală apare un lucru dificil, suntem în pericol de a-L învinovăţi pe Dumnezeu. De fapt noi suntem cei care greşim, nu Dumnezeu – există undeva în noi un păcat pe care nu vrem să-l părăsim. Imediat ce părăsim păcatul, totul devine limpede ca lumina zilei. Cât timp încercăm să slujim la doi stăpâni, nouă şi lui Dumnezeu, viaţa noastră va fi plină de confuzie. Atitudinea noastră trebuie să fie una de dependenţă totală de Dumnezeu. O dată ce ajungem acolo, nu este nimic mai uşor decât să trăim o viaţă sfântă. Dificultăţile apar atunci când încercăm să uzurpăm autoritatea Duhului Sfânt în vederea împlinirii propriilor noastre scopuri.

Atunci când asculţi de Dumnezeu, El te pecetluieşte cu pacea Sa, cu mărturia unei păci de necuprins, care nu ţine de domeniul naturalului, ci este pacea lui Isus. Ori de câte ori nu apare pacea, aşteapt-o până vine sau caută să afli motivul pentru care nu vine. Dacă acţionezi din propriul tău impuls sau dintr-un sentiment de eroism, nu vei avea mărturia păcii lui Isus; lipseşte simplitatea sau încrederea în Dumnezeu, deoarece spiritul simplităţii este născut din Duhul Sfânt, nu din deciziile tale. De fiecare dată când asculţi, umblarea ta cu Cristos va fi caracterizată de simplitate.

Întrebările apar ori de câte ori încetez să ascult. Atunci când ascult de Dumnezeu, problemele nu se interpun între mine şi El, ci vin ca un mijloc de a-mi ţine mintea trează şi cuprinsă de uimire în faţa revelaţiei lui Dumnezeu. Orice problemă care apare între mine şi Dumnezeu izvorăşte din neascultare. Orice problemă – şi sunt multe – care îmi iese în cale atunei când ascult de Dumnezeu îmi sporeşte bucuria şi plăcerea, pentru că ştiu că Tatăl meu îmi cunoaşte problemele; eu aştept să văd cum le va rezolva.

Oswald CHAMBERS

Jertfirea vieţii naturale

„Avraam a avut doi fii: unul din roabă şi unul din femeia slobodă.” Galateni 4:22

În acest capitol din Galateni Pavel nu se ocupă de păcat, ci de relaţia dintre viaţa naturală şi cea spirituală. Viaţa naturală trebuie transformată în viaţă spirituală prin jertfă, altfel se va produce o scindare în existenţa noastră. De ce a rânduit Dumnezeu ca viaţa naturală să fie sacrificată? Dumnezeu n-a rânduit aşa ceva! Aceasta nu este rânduiala lui Dumnezeu, ci voia Sa permisivă. Rânduiala lui Dumnezeu cerea ca viaţa naturală să fie transfonnată în viaţă spirituală prin ascultare; păcatul este cel care a făcut necesară sacrificarea vieţii naturale.

Avraam a trebuit să-l jertfească pe Ismael înainte de a-l jertfi pe Isaac. Unii dintre noi încearcă să-I aducă lui Dumnezeu jertfe spirituale înainte de a fi jertfit viaţa naturală. Singurul mod în care Îi putem oferi lui Dumnezeu o jertfă spirituală este prin a ne aduce trupurile ca o jertfă vie. Sfinţirea înseamnă mai mult decât eliberarea de păcat, ea înseamnă ca eu, cel pe care l-a mântuit Dumnezeu, să mă predau în mod deliberat Lui, fiind gata să plătesc preţul, indiferent cât de mare ar fi.

Dacă nu sacrificăm viaţa naturală in favoarea vieţii spirituale, viaţa noastră naturală va dispreţui viaţa Fiului lui Dumnezeu din noi şi va produce o permanentă tulburare. Acesta este întotdeauna rezultatul unei naturi spirituale nedisciplinate. Ne merge rău pentru că refuzam cu încăpăţânare să ne disciplinăm fizic, moral sau mental. N-am fost disciplinat când eram copil. Dacă este aşa, trebuie să te disciplinezi acum! Dacă n-o faci, îţi vei ruina întreaga viaţă, neputând fi de folos lui Dumnezeu.

Dumnezeu nu stă alături de viaţa noastră naturală cât timp noi o cocoloşim; dar când o alungăm în pustie şi o ţinem cu hotărâre în supunere. El va fi alături de ea; va deschide izvoare, va crea oaze şi-Şi va împlini toate promisiunile privitoare la viaţa naturală.

Oswald CHAMBERS

Împotrivirea vieţii naturale

„Iar cei ai lui Cristos Isus au răstignit carnea împreună cu patimile şi cu poftele ei.”Galateni 5:24.

Viaţa naturală nu este păcătoasă în sine, dar noi trebuie să renegăm păcatul, să nu mai avem nimic de-a face cu el sub nici o formă. Păcatul aparţine iadului şi diavolului; eu, în calitate de copil al lui Dumnezeu, aparţin cerului şi lui Dumnezeu. Nu se pune problema să renunţ la păcat, ci să renunţ la drepturile pe care le am asupra propriei mele persoane, şi renunţ la independenţa şi dorinţa mea de afirmare. Aici trebuie dată bătălia. Lucrurile care sunt corecte, nobile şi bune din punct de vedere natural sunt cele care ne ţin departe de ce are Dumnezeu mai bun pentru noi.

A înţelege că virtuţile naturale se împotrivesc predării noastre în mâna lui Dumnezeu înseamnă a ne aduce sufletul în mijlocul celei mai mari bătălii pe care o are de dat. Foarte puţini dintre noi luăm apărarea lucrurilor dezgustătoare şi rele, însă luăm apărarea celor bune. „Binele” se împotriveşte la ceea ce este „cel mai bine”; cu cât urci pe scara virtuţilor naturale, cu atât este mai intensă opoziţia faţa de Isus Cristos. „Cei ai lui Cristos Isus au răstignit carnea” – pe viaţa ta naturală o va costa totul, nu doar unele lucruri. „Dacă vrea cineva să fie ucenicul meu, să se lepede de sine”, adică de drepturile pe care le are asupra sa, dar înainte de a putea face asta, omul trebuie să-şi dea seama cine este Isus.

Nu refuza să-ţi „înmormântezi” propria ta independenţă.Viaţa naturală nu este spirituală; ea poate fi transformată în viaţă spirituală numai prin jertfă. Dacă nu jertfim categoric viaţa naturală, supranaturalul nu poate deveni niciodată natura noastră. Nu există un drum „regal” în această direcţie; fiecare dintre noi trebuie să ni-l croim cu propriile noastre mâini. Aici nu e vorba de rugăciune, ci de acţiune.

 Oswald CHAMBERS

Ce-i omul?

Ce este viaţa, te întrebi, ce-i omul?
Infim atom în universul vast?
Drum între leagăn şi-ultim ceas nefast?
Firul subţire ce-l deşiră ghemul?

E doar un abur ce se-arat-o vreme
Plutind, mânat de vise, apoi piere,
Urmează, mai târziu, sau mai devreme,
Temuta cale fără-napoiere.

Suntem captivi trăirilor prezente,
Trecutul şi-a-ncuiat tăcut zăvorul,
Sperăm în şansa clipei complezente,
Însă nu ştim ce-aduce viitorul.

De mici dorim să facem paşi mai mari
Ne-ascundem vârsta să părem “mai copţi”,
De-ar fi-n putinţă, peste ani să sari …
Sunt zile-n care ne-am lipsi de nopţi.

Adulți fiind, cu sârg clădim, clădim,
Nimic nu poate-a ne tăia elanul,
Ades uităm că într-o zi murim,
Nu ştim dac-o mai fi un alt “la anul”.

Iar de-mbrăcăm şi “haina bătrâneții”,
Clipele zboară, parcă-s mai grăbite,
E-un dar să vezi iar zorii dimineţii,
Nopţile-s albe, zilele-s cernite.

În urmă suflă vântul rece-al morții,
Inima-şi poate-opri oricând bătaia,
Uşor lăsăm atâtea-n voia sorții
Fără să ştim când ni se-ntoarce “foaia”.

Ţărâna se întoarce în ţărână,
Iar lacrimile râuri curg în urmă,
Doar amintiri de-acum o să rămână
Şi năzuinţi ce moartea nu le curmă.

Te-ntrebi: ce-i omul pe făgaşul vieţii?
Un abur, o firavă adiere …
Dar cel născut din Dumnezeu nu piere,
E-ngemănat cu raza Dimineţii!

Olivia Pocol

Pocăinţa

„Când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire.” 2 Corinteni 7:10

Convingerea de păcat este cel mai bine descrisă de următoarele cuvinte:”Ce trist că păcatele mele. Mântuitorul meu, / Cad asupra Ta.”Convingerea de păcat este unul dintre cele mai rare lucruri din viaţa omului. Ea este începutul cunoaşterii lui Dumnezeu. Isus Cristos a spus că atunci când va veni Duhul Sfânt, El va aduce convingerea de păcat; când Duhul Sfânt trezeşte conştiinţa cuiva şi îl aduce în prezenţa lui Dumnezeu, ceea ce-l nelinişteşte pe om nu este relaţia lui cu alţi oameni, ci relaţia lui cu Dumnezeu:. „Împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătui! şi am făcut ce este rău înaintea Ta”. Convingerea de păcat, minunea iertării şi a simţirii sunt atât de întreţesute, încât numai omul iertat este un om sfânt, el dovedeşte că este iertat prin faptul că este cu totul altfel decât era înainte, şi aceasta prin harul lui Dumnezeu.

Pocăinţa îl aduce întotdeauna pe om în punctul de a spune: „Am păcătuit”. Cel mai sigur semn că Dumnezeu lucrează in viaţa cuiva este când acel om spune lucrul acesta cu toată convingerea. Orice altceva nu este decât părere de rău pentru greşelile făcute, un sentiment produs de dezgustul faţă de sine însuşi.Intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu se face prin durerile de nespus ale pocăinţei care nimiceşte bunătatea respectabilă a omului. Atunci Duhul Sfânt, Cel care produce aceste dureri, începe modelarea chipului Fiului lui Dumnezeu în acea viaţă.

Viaţa cea nouă se va manifesta prin pocăinţă conştientă şi sfinţenie inconştientă, şi nu invers. Baza creştinismului este pocăinţa. De fapt, un om nu se poate pocăi atunci când vrea el; pocăinţa este darul lui Dumnezeu. Vechii puritani obijnuiau să se roage să primească „darul lacrimilor”. Dacă nu mai cunoşti puterea pocăinţei, te afli în întuneric. Cercetează-te şi vezi dacă nu cumva ai uitat să fii întristat din cauza păcatului.

Oswald CHAMBERS

Bucurați-vă în Domnul!

Raza bucuriei sfinte,
Ce inundă-n vii izvoare
Să ne încânte, să ne avânte
Spre înălțimi nemuritoare!

Raza bucuriei sfinte,
Raza cea divin-senină,
Învie, scoale din morminte
La o viață-n har făr’ tină!

Raza sfintei bucurii
Turnată-n dar spre dăruire,
Poartă-n sine armonii,
Ea-i a Cerului sclipire!

Ea-i sulfare de viață,
Ea-i râu de binecuvântare,
Străbate nori, alungă ceață
Prin Jertfa Mielului cea mare!

Ea e forță, ocrotire
Mulțumești – Cerul coboară!
Fug urgii în mulțumire,
N-are loc cel ce omoară!

În bucurie cântă viața,
Tăria prinde aripi de zbor,
Ea aduce dimineața,
Ea-i parfum mirositor,

Ea-i balsam, ea-i vindecare,
Ea-i a Duhului Sfânt șoaptă,
Ce minune, ce splendoare!
Lasă a bucuriei poartă

Deschisă-n orice clipă a vieții –
Ea își va turna seninul,
Purtând spre Zorii Dimineții
Pe aripa Luminii, plinul

Deplin e-n Isus, Prințul Soare,
Domn Divin, Neprihănire,
În El viața-I o splendoare –
Zbor în cânt spre Nemurire!

Lidia Cojocaru