Tu, Omule

Tu, Omule.
Tu, omule, ce ancorat puternic
Ești în lumea asta trecătoare,
Nu vezi? Nu simți? Nu-ți este clar că totul,
Totul merge-n jos, înspre pierzare?

Nimic nu-i azi cum a fost ieri, vezi bine,
Și mâine totul va începe ceva nou.
Există doar o realitate ce-i solidă,
Pe care-o poți primi ca un cadou:

Este ISUS și jertfa-I de pe cruce,
E viața veșnică ce-o dă în dar.
E Mântuirea de El făurită,
Este bogatul, minunatul Har.

Vino la El, auzi cum blând te cheamă,
Vino la El să fii eliberat.
El este Calea, Adevărul, Viața.
Doar El îți dă ce nimeni nu ți-a dat.

Înalț-o rugă plină de credință,
Spune-i: ” Isuse, vino-n viața mea.
„Știu că ești Fiul Celui Prea Puternic
„Și c-ai murit și pentru vina mea.”

„Nimic n-am bun ca să-ți ofer, știu bine,
„Doar haina mea, mânjită de păcat.
„Te rog să-mi dai iertarea Ta divină
„Și-n haină albă să fiu îmbrăcat.”

Nicoleta Voiculescu 

Reclame

Pazeste-te

Pazeste-te-n aceasta viata, de a vorbi fara folos.
Pazeste-te de gandul rau, ce-L ofenseaza pe Christos.
Cand vin ispite sa barfesti, mai bine taci, si plangi in tine
Cu vorba ta sa stralucesti! Sa cauti sa faci numai bine!

Pazeste-te de viclenie, de faptele care-n ascuns
Sunt savarsite impotriva Cuvantului, care ne-a spus
Sa nu umblam in intuneric, mintind cu drag, si inseland,
Sa fim lumini, prin lumea aceasta, acum mai mult ca orisicand.

Sa nu te-ncurci cu cei ce rad, batjocorind pe cel sarman.
Pastreaza-te curat in gand, iubeste chiar si pe dusman.
Sa nu iei parte la-ntalnirea de planuri rele-ntunecate
Acelor carora le place, de-a se juca intre pacate.

Pazeste-te -n aceasta viata, de obiceiurile rele,
De gropile acoperite cu paie… sa nu cazi in ele.
Alearga repede-nainte, si fii atent printre capcane,
Sa depasesti orice ispita, ce vrea credinta sa-ti destrame.

Pazeste-te de glasul dulce, lingusitor si plin de miere
Care aduce amagire, care pandeste sa te-nsele.
Sa nu te-ndepartezi vreodata de Calea aceasta, asa de sfanta,
Pastreaza-ti haina nepatata, si-a ta credinta, neinfranta.

Menegazzi Narcisa 

Marea de lumină

O mare de-ntuneric cu valuri mari, înalte
Cuprinde toată ţara, o-neacă, o striveşte
Şi dacă o lumină de undeva răzbate
O duce în adânc, în hău o nimiceşte.

Întinsul ei cuprinde copaci şi flori, izvoare
Suflarea-n ea se zbate cu gura larg deschisă,
Iar pasul în zadar îşi caută cărare
Şi ochiul care plânge a lui lumină stinsă.

Adâncul ei e mare, nici gândul nu-l atinge
În chinul de-a-nţelege ce-acolo se ascunde,
În luptele cu bezna nicicum nu poate-nvinge
În încercarea lui de-al vedea şi-al pătrunde.

Izvoarele-s secate sub valurile negre,
Cine vrea ape limpezi aleargă, rătăceşte
Şi bâjbâind pieirea o simte şi o vede,
Iar nălucirea apei mintea i-o stăpâneşte.
–––––––––––––-
Pe marea de-ntuneric cu valuri mari şi-nalte
Unii sunt pe corăbii, alţii au bărci sau plute
Iar mulţi se zbat în apă abia-nvăţând să-noate
Cu greu putând furtuna şi ploaia să le-nfrunte.

Iar cei care mai vor izvoarele curate
Ştiind că a lor apă a dispărut de mult,
Se luptă să plutească pe gândurile-nalte
La ţărmuri depărtate c-un luminat pământ.

La orizont ei văd printre neguri şi lacrimi
O linie subţire, peste valuri senină,
Având ochii spre ea în durere şi-n patimi
Ştiu că acolo-ncepe o mare de lumină.

Chiar marea-ntunecată prin beznă şi furtuni
Îi poartă către ţărmuri cu zarea lor senină,
Ascunşi printre catarge de răii lor stăpâni
Sau zbătânduse-n valuri cu a credinţei vină.

Furiile de apă se-ntind, în tot văzduhul
Iar cele patru vânturi dezleagă mari stihii,
Atunci întunecimea cuprinde tot pământul,
Groaza se-adună-n suflet, ce-i mort în oameni vii.

Corăbiile toate, sunt duse în adâncuri,
Mâinile se ridică, gura strigă-ndurare,
Cei ce-au avut mereu întunecate gânduri
Le duc cu ei în hăuri în a morţii chemare.

Pe ţărmuri ce-nconjoară întunecata mare
Pământul este ars, stihiile-s de foc,
Parcă a coborât din cer bătrânul soare
Vrând să îşi mute casa, în al beznelor loc.

Strigătul de durere cu scrâşnetul de dinţi
Degeaba se aude, iar fuga e-n zadar
O sită nevăzută alege, pe păcătoşi de sfinţi,
Scăpare nu mai este, mila e la hotar.

Cerul se face sul ca foile de carte,
Nori mari rostogolesc lumină şi-ntuneric
Suflarea îngrozită sub stânci şi foc se zbate
Cu frica morţii pusă în ochiul ei bezmetic.

Fulgere mari brăzdează, valuri de foc şi apă
Tunete le urmează cu glasuri neînţelese,
Sângele vărsat strigă, pământul nu mai scapă
Pe scrum şi pe cenuşă patul lumii se ţese.
––––––––––––––––
Din ţărmurile-aprinse şi marea-ntunecată
Sunt scoşi ce-i ce-au plutit pe gândurile-nalte,
Iar sita nevăzută îi cerne ca să-i scoată
Apoi să îi aşeze pe maluri ce-s curate.

Linia ce-o vedeau atâta de subţire
Peste valuri şi ceaţă dorind să o ajungă,
Acum e un fuior din nesfârşite fire
Ce-n strălucirea lor ochiul îl fac să plângă.

Iar când piciorul lor atinge pământ nou
Întreaga depărtare în ochi le e senină,
Şi într-un susur blând c-un nesfârşit ecou
Văd valurile line pe marea de lumină.

Ceru-mbrăcat în haină de un albastru pur
Poartă-n cunună puse, culori de curcubeu,
Pe bolta în azur şi-al arcului contur
Vine lumina slavei, ce este-n Dumnezeu.

Corăbii ce-au plutit pe gândurile-nalte
Alunecă acum pe marea de cristal,
Iar cei pe care-i poartă cu hainele curate
Sunt coborâţi din ele pe-al veşniciei mal.

Valuri line şi dese sunt cele de lumină
Venind în străluciri peste hainele albe,
Iar marea ce e plină de pace şi odihnă
În suflete îşi pune unduirile calde.

Mulţime fără număr cu ramuri de finic
Laudă şi dă cinste cu glasul ei puternic,
Celui ce este veşnic cu Numele mărit,
Celui care i-a scos din marea de-ntuneric.

Nu au acum nevoie de soare şi de lună
Viaţa de-a lor căldură să fie mereu plină,
Căci Cel ce le-a-mpletit pe frunte a Lui cunună
Este izvorul veşnic al mării de lumină.

Psalmul 82:5; Isaia 9:1,2; 60:1-3,9; Amos 5:20;
Ţefania 1:15; Matei 8:12; 5:14; Ioan 3:19; 1:9; 8:12;
Iov 38:19; Mica 7:8; 1 Timotei 6:16; 1 Ioan 1:5;
Apocalipsa 22:5.

Stănulescu Mircea 

Conversație cu sufletul și inima

„Suflete, ce nori te-apasă
De ești trist și frământat?
Ce necazuri nu te lasă
Să fii binecuvântat?

Ce ești tristă, inimioară,
Și te zbați în pieptul meu?
Ce durere te doboară
De tot sângerezi mereu?”

„Cum să fii altfel când starea
Omului s-a tot stricat
Și când peste noi uitarea
Ca un colb s-a așezat! …

Omul nu se mai gândește
Nici la suflet, nici la gând,
Ci-n zadar se tot trudește
Luni și ani întregi la rând

Să tot aibă, să tot strângă
Mari comori pe mic pământ
Care n-au să-l mai ajungă
Când s-o duce în mormânt…

Iar în toamna bătrâneții
Strânge vânt în pumnii goi
Fiindcă-n primăvara vieții
A uitat cumplit de noi.”

Omule care nu-ți pasă
Azi de sufletu-ți etern,
Stai o clipă, meditează
Ca să nu cazi în infern

Și oprește-te din cale
Azi cât încă mai ai timp,
Pocăiește-te de-a tale
Obiceiuri și în schimb

Vei primi o viață sfântă
Lângă Tatăl Creator
Ce-ți va da haina de nuntă
Cu Isus Mântuitor.

Puchea Dorel

Durere și viață

Durerea e parte din viață
E dalta ce cioplește în piatră,
Ea doare atunci când lovește
Așa suntem înălțați sus pe creste.

Durerea, e-o cheie secretă din suflet
Deschide cămări ferecate cu lanțuri.
E ceea ce-aduce lumină în umblet
Ne face sensibili și tari în necazuri.

Durerea a fost înălțată sus la Cruce
A ajuns ridicata la rang de virtute,
Ca noi pământenii s-avem mângâiere
Atunci când pe pământ suntem în durere.

Durerea a adus tristețe și moarte
Doar prin ea am putut primi libertate,
E parte din viața de-aici așa scurtă
Dar are în ea o valoare eternă!

S-o primim dar, cu zâmbet pe buze
Știind că prin ea, vom avea strălucire.
E-al vesniciei dulce răsunet,
E parte din viață și parte din suflet!

Simion Ioanăș

Iarăși Îl voi lăuda!

Aceasta este mângâierea mea în necazul meu:
că făgăduința Ta îmi dă iarăși viață.
Psalmul 119:15

Necazuri vuiesc, Doamne, necazuri  vuiesc  tare,
mi-e sufletu-ncleștat, mă zbat în așteptare.
’Naintea mea se-așterne doar un necunoscut,
neliniștea mă doare, nu știu ce-am de făcut!

Spre cer înalț un strigăt tăcut, nemângâiat:
„Mai ești cu mine oare, sau, poate, m-ai uitat?”
Și  îmi coboar-o șoaptă, iubindu-mă duios:
„Ce Ți-am promis? Mai crezi, tu, că Eu sunt credincios?”

Ce mi-ai promis? … Făgăduința, izvor de viață nouă,
îmi curge peste suflet și-mparte marea-n două.
Lărgești drumul sub pașii ce-mi numeri, de pribeag,
și toate lacrimile le-ai adunat șirag.

Întoarce-te-al meu suflet iar la odihna ta,
și Domnul Cel Prea Înalt să-ți fie desfătarea;
căci bine ți-a făcut și jugul Lui ți-a dat,
povara de pe umeri, Isus ți-a ridicat.

Cine-altul ți-a mai fost așa aproape ție?
Și unde ai găsit o mai frumoasă bucurie?
Nu uita, inimă, lucrările văzute,
ci fă-le, cu credință, și-altora cunoscute!

Fericirea si durerea

Intr-o vreme, nu știu bine dacă asta le-a fost vrerea
Sau a fost din întîmplare…
Se-ntîlniră pe-o cărare Fericirea cu Durerea.
Una. . numai îngîmfare! Alta numai umilită…
Și cînd uneia din ele îi sclipea în gene roua
Cea dintîi rîzînd în hohot
Zise către cea de-a doua:
-Văd că plîngi mereu copilă, la tot pasul scoți suspine
Și simt cea mai mare milă pentru tine!
Însă n-am nici o putere, ne plecăm unui destin
Eu, s-o duc numai în cîntec. . tu s-o duci numa-n suspin!
Eu fiind nespus de dulce, tu fiind amară-fiere! !
În sfârșit, eu-Fericire, tu. . netrebnică Durere.
Că de iei la oameni seama, cum se zbat și cum se luptă
Fiecare sclav pe viață în a simțurilor legi,
Dacă stai să iei aminte… toată goana ne-ntreruptă
A oricărui om pe lume… Una doar ai să-nțelegi:
Că oricîte face omul pentru el sub larga fire,
Nu-s decît o ne-ntreruptă goană după Fericire.
Și că toată omenirea, înțeleaptă sau nătîngă
Vrea la pieptu-i să mă strîngă! … Ca pe un buchet de crini…
Înțeleg de ce suspini, tu și azi, Durere multă, pururea pe căi de spini! …
Ascultînd aceste vorbe din nesăbuita gură. .
Și strîngînd la piept Comoara=o Scriptură…
A răspuns atunci Durerea, înțelept și fără ură:
-Tu… ești o stafie albă. . și cînd vor să te dezmierde
Cu nesațiu orice ins…
Vede că nu ești aievea! ! Și te pierde…
În aceeași clipă-n care i se pare că te-a prins!
Fericire… vorbă goală… . sau… păienjeniș subțire!
Spune-mi, care este omul fericit prin Fericire?
Dă-mi o pildă, sau un nume? Cine s-a-nălțat prin tine? ?
Înțelepții spun de veacuri și cu-ntemeiat cuvînt:
Că doar umbra Fericirii, trece rar pe-acest pămînt!
Însă Fericire-aievea, nu ca pe Pămînt-o ceață…
Poate sufletul să guste, numai dincolo de viață!
Iar pe drumul care suie spre Limanul alb și-ntins
Nu e decît vai și plîns! !
Este numai o durere fără margine… și deci
Ca s-ajungi la fericirea, nu de-o clipă, ci de veci…
Prin durere va să treci!
Sau aș spune că doar ochii ce plîng mult aici sub soare
Pot să vadă fericirea într-o viață viitoare.
De aceea Cartea Sfîntă ce la pieptul meu o strîng
Chiar în rîdurile-i cîntă: ” FERICITI SUNT CEI CE PLÎNG”! !

Anonim

De-o haină veche, ruptă, peticită

De-o haină veche, ruptă, peticită
Ușor te descotorosești,
Când alta nouă-ți este oferită
Și îmbracând-o parcă alt om ești.

Te-ai încălzit cu ea pentru o vreme,
Ți-a fost tovarășul nedespărțit;
Cu ea trecut-ai vânturi și probleme
Și în furtună te-a acoperit.

Dar vine-un timp când alta îi ia locul
Și uiti de straiul ponosit și vechi,
Ce n-are altă soartă decât focul
Căci vechi cu nou, n-ai cum să faci perechi.

Te resemnezi când trece peste tine
Patina timpului necruțător,
Și când ființa ta încet devine
Un accesoriu nefolositor…

Ca haina demodată și bătrână
Ajungem toți odată și odată,
Căci viața tuturora se termină
Și orice amintire e uitată.

Este normal cu timpul să-ți schimbi straiul,
Aceasta este legea firii,
Dar ca să moștenești, amice, Raiul
Îmbracă-te în hainele iubirii!

Nu arunca cu duritate
O haină la antichități,
Chiar de ai alta mai de calitate,
Fii bun, căci n-ai aici mai multe vieți!

Ce-am scris, prietene, e-o taină,
Ce se pastrează din străbuni,
Nu renunța ca la o veche haină
La prietenii de-o viață: cei mai buni!

Și chiar de-ți faci alte relații,
Este normal, dar nu uita
Că niciodată nu-ți vor înțelege alții
Mai bine decât ei, viața ta.

Puiu Chibici

 

Am fost creat miraculos din lut

Am fost creat miraculos din lut
De Tine Creatorul absolut
Decât orice făptură mai presus
De mâna Ta la loc de cinste pus

Am fost făcut chiar după chipul Tău
După asemanarea Ta de Dumnezeu
Cu ‘nțelepciune, simțuri și curat
Și duh de viață-n mine-ai insuflat

Mi-ai dat din frumusețea Ta
Și-o inimă pentru a Te lăuda
M-ai îmbrăcat cu slavă și cu har
Și viață din belsug mi-ai dat în dar

M-ai binecuvântat de la ‘nceput
Cu dragoste și dor m-ai conceput
Ai vrut să fiu între ai Tăi copii
Cu ei la masa Ta din veșnicii

Ai îmbrăcat pământul cu verdeată
Ai poruncit și toate au prins viață
Izvoare ai facut cu ape line
Și dimineți cu zările senine

Ai pus atâta cânt în păsărele
Cu-a lor tril să Te laude și ele
Ai pus dulceața-n mierea de albine
Și toate acestea Doamne, pentru mine

Ce minunat ești Tu Stăpâne
Cât de atent iubirea Ta mă ține
Mă plec adânc cu drag să-Ți mulțumesc
Și sincer să îți spun, că Te iubesc.

Puiu Chibici

Să fie viața…

Să fie viața motivată
De idealul cel mai sfânt
C-atunci o ființă vinovată
Va încheia un legământ.

Să fie viața melodie
Cu un ecou duios, ceresc
Ca Sfântul Duh să ne adie
Cu suflul Lui dumnezeiesc.

Să fie viața-ncredințare
Că tot ce e și tot ce-o fi
Lucrează să primim salvare
Când valuri grele vor veni.

Să fie viața o lumină,
Să răspîndească vești de Sus
La crucea harului să vină
Cei ce-L sfidează pe Isus.

Să fie viața mărturie
Oriunde-am mege și oricând
C-așa se-adună-n visterie
Comori ce nu se sting nicicând.

Să fie viața împlinire
Cu un final cum Cartea vrea
Să Îl vedem pe-al nostru Mire
Privirea-I dulce să ne-o dea.

George Cornici