Viața doar o viață ține…

„Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată
al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după
binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup.” 2 Cor. 5:10.

Zi de zi în frământare
Omul își trăiește viața,
Tot mereu în alergare
Și ea-i firavă ca ața…

Când Stăpânul spune: ”Gata! ”
E sfârșit la orice drum
Și apoi vine răsplata:
Viață sau văpăi și scrum.

Depinde ce aici alege
Depinde cum s-a pregătit.
Vine vremea când culege
Locul bine rânduit.

Dezinteresu-i opțiune?
Indiferența unde duce?
Când un Soare ce n-apune
A mers la Calvar, la cruce…

Viața doar o viață ține –
Scurtă, lungă – cum e dat.
Și fiecare, orișicine –
Merge-n față la Împărat.

Socotelă toți vom da:
Orice clipă și secundă
Va merge în fața sa,
Fără ca nimic s-ascundă.

Să ne punem întrebarea:
”Sunt eu oare pregătit? ”
Și în toată zbuciumarea,
La veșnicie m-am gândit?

Ca o umbră trece viața,
E ca floarea din câmpii.
În curând, o Dimineață,
Va separa pe ”morți” de vii.

Mai cheamă Cerul cu răbdare…
Mai cheamă, îl aud, auzi?
Mai cheamă Cerul cu-ndurare
În nepăsare nu te-ascunzi? ! ?

Lidia Cojocaru

Reclame

Mulțumesc

Mulțumesc iubite Tată
Pentru tot ce Tu mi-ai dat,
Mulțumesc azi pentru viața,
Pentru harul nesecat.

N-am cuvinte potrivite,
N-am nici versuri prea alese,
Orice as scrie pe hârtie,
Pare gol și foarte lesne.

Dar aș vrea totuși să-Ti spun
Ca răcoarea umbrei Tale,
Eu o simt tot mai adânc
Chiar de soarele e tare.

Și nici ploaia cea mai rece
Plină de picuri amare
Nu-mi va stinge bucuria
Ce o am pe-a Ta cărare!

Daniela

Poetul toamnei

Ma scald, intr-un vartej de frunze ratacite,
Si ma afund, incet in valuri de arama,
Sperantele-mi intr-un ungher se-ascund chircite,
Prin nouri desi, azi, tesatura de lumina se destrama.

Ma las purtat de pasari, pribegind prin cârduri,
Si zbor spre orizonturi plumburii si prafuite,
Iar aripile-mi rupte imi atarna … falduri, falduri
Ingrijorarile imi curg in ganduri negre, ravasite.

Sunt inghitit, de un pustiu de lacrimi insetat,
Si razele credintei in intuneric se topesc incet,
Sunt singur, trist si parasit… infometat,
Al toamnei melancolic, deprimat… poet.
…………………………………………………………………..

Dansez cu frunzele uniti in hora bucuriei,
Si ma inalt spre tarmuri de visare,
Sperante vii ard flacara aprins’ a marturiei,
Si dezbracat de umbra ma indrept spre soare.

Purtat de pasari able spre ‘naltimi necunoscute,
Murind cate putin inaintez spre Viata,
Cu aripile larg deschise… renascute,
Plutesc fara de grija spre Eterna Dimineata.

Pe strazi au inflorit iar ploi de fericire,
Si din credinta mi-am zidit un trainic parapet,
Se nasc in mine noi izvoare de iubire,
Azi sunt al toamnei cel mai fericit… poet.

Alexandru Marius 

Anotimpuri și viață

Cad frunze uscate,
De vânt sunt suflate.
Ne-aduc aminte
Cât trecem de iute.

Ne ducem spre iarnă,
Cu-amintiri și speranță.
Sub ropot de ploaie,
Tânjim după soare.

Așa-i și în viață,
Trăim cu credință.
Dupa ploi și furtună,
Va veni vreme bună.

Când viforul suflă,
Și gerul ne mușcă,
În păr strălucesc mii,
Fulgi mari și zglobii.

Sărbătoarea-i aproape,
Ca o zi după noapte.
Din nou o sa vină,
Primăvara divină.

Intreaga natură,
E trezită din humă.
Și Raze de Soare,
Ne-aduc alinare.

Simion Ioanăș

Cu legănatul ei ușor

Cu legănatul ei ușor
Desprinsă-ncet de pe un ram
Se unduia în al ei zbor
O frunză galbenă la geam

Parea un dans fermecător
Plutirea ei, seara spre-apus
Ca și un firicel de nor
Ca un bilet, numai cu „dus”

Ca frunzele zburăm și noi
Prin viață clipă după clipă
Bătuți de vânt, de frig, de ploi
Făcând de har mereu risipă

Un zbucium și o alergare
E tot ce-n brațe adunăm
Trudă, tristeți, îngrijorare
Și-adesea chiar de noi uităm

În goana aceasta necurmată
Ne trecem, fără s-observăm
Că am ajuns ca frunza cea uscată
Îmbătrâniți fără să vrem

Privim în urmă cu tristețe
La tot ce strâns-am cu durere
Jertfind a noastră tinerețe
Pe-altarul unui domn; avere.

Cât mai ești tânăr și-n putere
Învață dar să prețuiești
Clipele dragi și efemere
Și bucură-te că trăiești

Fii fericit că vezi o floare
Că poți vorbi și auzi
Că poți să umbli pe picioare
Și poți începe o nouă zi

Că ai și pâine, ai și apă
Ai unde sta, ce îmbrăca
Și spune; mulțumesc Sfânt Tată
Te laud pentru iubirea Ta.

Fă-ți uneori și ție-un bine
Și-oprește-te din drumul tău
Ai grijă amice și de tine
Și nu-ți fi singur tu… călău.

Puiu Chibici 

Veniți cu toți…

Veniți cu toți la seceriș, veniți căci  vremea a sosit,
Să ne-ndemnăm unii pe alții, că nu e vremea de privit,
Lucrați cât încă se mai poate, și până ziua nu s-a dus,
Căci vine iarăși inserarea, și soarele e spre apus

E holda mare, spice coapte, acum cu toți să înaintăm,
Veniți și numai stați pe margini, cu mic cu mare să lucrăm,
Căci în curând vine Stăpânul, să vadă cât am secerat,
Să ne găsească în lucrarea, pe care ne-a încredințat

Grăbind într-una pașii noștri, să ne trezim, să numai stăm,
Căci viața asta este scurtă, și socoteală o să dăm,
E vremea când secerătorii, au ațipit și stau pe loc,
Voi ridicați-vă privirea, căci vine Domnul, e pe nori

E greu, dar se merită să rabzi zăduful cel mai greu,
Căci știm că El este alături, e Sfânt, e Mare  Dumnezeu
Va răsplăti la fiecare, cât a lucrat, s-a ostenit,
În holda Lui lucrând din zori, căci nu e vreme de oprit

Să nu mai zăbovim în câmp, având o formă de iubire
Să stăm aproape lângă El, și să lucrăm fără oprire,
În părtășie dacă stăm și unitate, cum ne-a spus,
Avea-vom biruință aici, cum ne-a învățat Domnul Isus

Căci cu putință sânt cu El, în orice lucru pe pământ
Și biruință vom avea, de ascultăm al Lui Cuvânt,
Căci mare este răsplătirea ce o primim din mâna Lui,
Dacă vom sta mereu  cu El, pe calea sfântă a Domnului.

Floarea Ferghete 

Calea sfântă…

Multe căi se par că -s bune, și se văd că urcă-n sus
Dar nu văd că merg alături, numai umblă cu Isus
Mulți o văd că este dreaptă, dar aleargă spre păcat,
Viața lor nu e schimbată, și se-ndreaptă către iad

Nu e largă calea aceasta și puțini se duc pe ea
Ei se încred în Domnul slavei,
Chiar de spinii-s mulți pe ea
Sânt și piedici, suferințe, lacrimi multe uneori
Dar noi credem pe Mesia care a urcat spre nori

Calea bună este sfântă, şi îngustă, este una
Și pe ea umblat-a  Domnul, unde a purtat cununa,
A pornit Avram și Iacov, și Isac, neprihănit
Au rămas pe calea sfântă, și au fost de neclintit

Și Ioan a mers cu Domnul, Pavel, Iacov, Samuel
Ținta lor a fost iubirea, mare pentru Dumnezeu
Filip, a urmat pe Domnul, Toma și cu Ezechiel
Au lăsat în urmă totul, și-au pornit pe drum, cu El

Mulți pornit-au din iubire, dar pe drum s-au rătăcit
S-au amestecat cu lumea și pe drumuri s-au oprit
Este greu pe calea îngustă, dacă tot privești ‘napoi,
Dar tu ține-te de Domnul, care e mereu cu noi

Calea sfântă e trasată cu versete din scripturi,
Ce-s lăsate pentru oameni să primească sus cununi
Este plină de suspine de urmași ce s-au jertfit
Au rămas pe ea cu Domnul,
și în suflet l-au primit

Nu l-au părăsit ca Dima, care lumea l-a atras
Nici ca Iuda ce-L vânduse și cu punga a rămas,
Ci s-au dus în lumea mare ca spună despre El
Despre jertfa Lui supremă, despre sfânt Emanuel.

Floarea Ferghete 

De ce oare…

Plină-i lumea… De ce oare?
De „stele rătăcitoare”,
Pentru care-i pregătită,
De Cel  făr` de-asemănare,
„Negura” cea mai cumplită
Și grozav de usturătoare,
O durere infinită
Unde „viermele nu moare”…
De ce oare? De ce oare? !

Când din Slava Minunată,
Cel ce veșnic E lumină
Și Viață adevărată,
Cu Dragostea Lui divină
La Golgota demonstrată,
A șters lumii orice vină
Și-A deschis spre Tatăl poartă
Sufletului să devină
Viu în Slava-I Minunată!

De ce oare-s nori uscați
Ce nici umbră nu mai au,
De ce oare atâția frați
Fără lucru-n „piață” stau,
De ce-s „dezrădăcinați”
Care nici un rod nu dau,
De ce-s toți de „val” purtați
Și de Duhul Sfânt nu vreau
Să se lase înduplecați… ? !

De ce-s turme și nu-i „Turmă”
Iubind glasul Domnului… ?
O fi vremea cea din urmă
Și sfârșitul Harului… ? !

Ioan Hapca

Nu este niciun Har mai mare

Nu este niciun Har mai mare
Și nicio viață mai frumoasă,
Decât ca jos, aici sub soare,
Chiar dacă viața-i trecătoare,
Tu să aspiri spre Sfânta Casă!

Nu este umblet mai frumos
Și nici trăire mai aleasă,
Decât ca frate cu Hristos,
C-un trai, cuvânt și gând frumos,
Să trăiești jos ca și Mireasă!

Nu e niciunde-n lume trai,
Nici suflet și pas mai voios,
Decât când tu dai tot ce ai
Și ții cărarea către rai,
Chiar și pe drum anevoios!

Nu este viitor frumos
Acel clădit pe bani și-avere,
Ci-atunci când Stânca e Hristos,
Când mergi pe drumul Său pe jos,
Cu râvnă și primind Putere!

Și nu e-n lume răsplătire,
Mai mare, sfântă și bogată,
Ca cea primită la venire
Și la măreața întâlnire
A Lui Hristos cu-a Lui Mireasă!

Curcanu Mihaela-Naomi