Cuvântul spus de Dumnezeu

“El însuşi a zis… aşa că putem zice plini de încredere.” Evrei 13:5-6

Cuvântul spus de mine trebuie să se bazeze pe cuvântul spus de Dumnezeu. El spune: “..Nicidecum n-am să te las” şi atunci eu pot spune cu curaj: “Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme” – nu voi fi bântuit de nelinişte. Aceasta nu înseamnă că nu voi fi ispitit să mă tem, dar îmi voi aminti ce a spus Dumnezeu. Voi fi plin de curaj ca un copil care se autoîncurajează ca să ajungă la standardul pe care-l doreşte tatăl său. Credinţa multora se clatină atunci când apare teama; uită înţelesul cuvintelor lui Dumnezeu, uită să “..respire adânc” din punct de vedere spiritual. Singurul mod de a alunga frica din viaţa noastră este acela de a asculta de cuvântul spus de Dumnezeu.

De ce anume îţi este frică? Nu eşti laş, vei sta faţă în faţă cu lucrul respectiv, dar ai un sentiment de frică. Atunci când nimic şi nimeni nu te poate ajuta, spune: “Dar Domnul este ajutorul meu, în secunda asta, chiar în situaţia mea de acum”. Înveţi să vorbeşti după ce-L asculţi mai întâi pe Dumnezeu, sau vorbeşti mai întâi şi apoi încerci să faci ca vorbele lui Dumnezeu să se potrivească cu situaţia în care eşti? Apucă acel cuvânt spus de Dumnezeu şi apoi declară plin de curaj: “Nu mă voi teme”. Nu contează ce rău sau ce necaz ar fi în cale.

El a zis: “Nicidecum n-am să te las”. Slăbiciunea umană este un alt lucru care se interpune între cuvintele lui Dumnezeu şi ale noastre. Când realizăm cât suntem de slabi în faţa dificultăţilor, acestea devin nişte uriaşi, noi ajungem ca nişte lăcuste, iar Dumnezeu devine o himeră. Aminteşte-ţi cuvântul spus de Dumnezeu: “nicidecum n-am sa te las”. Am învăţat să căutăm după ce am auzit tonul dat de Dumnezeu? Avem întotdeauna curajul să spunem: “Domnul este ajutorul meu” sau cădem în capcana fricii?

Oswald CHAMBERS

Reclame

Doar creştini de suprafață…

Şi ne numim creştini. Chiar suntem? …
Sau doar creştini de suprafață
Iar în acuns, nutrind în cuget
Firea, purtăm mască pe față? …
Fățarnicii spălau paharul
Pe dinafară doar, să-i vadă
Admiratorii şi de-ndată
Jos la picioare să le cadă.
Piesa de teatru se  repetă
Şi-n timpurile noastre. Cum?
Dar nimenea nu mai regretă
Fapte ce pot duce spre scrum? . .
Tot mai puțini, căci el, duşmanul,
Le-a pus căpăstru de la sine
Ca să le fure Canaanul,
Splendorile sale divine!
Şi-n reguli mult exagerate
Actorii joacă piesa  lui,
Uitând cuvintele sărate
Prin Sfântul Duh al Domnului:
„Să nu vă credeți niciodată

Prea sfinți voi înşivă, n-aveți
Părere despre  voi prea ‘naltă
Cum că voi cineva sunteți!
Căci doar prin harul jertfei sfinte
Sunteți în cer moştenitori
Cu Dumnezeu, sfântul Părinte
Şi cu-al Său Fiu, sus în splendori!”
Însă mândria când apare
(Mândria  celui pocăit)
Naşte chiar gânduri: cine oare
Mai e ca mine-aşa smerit?
Eu nu port nici măcar cravată
Că-i o săgeată înspre iad!
Cu untdelemn? nu, niciodatã
Nu mă pot unge, cum să cad?
Eh, dincolo de-aşa smerenie
Se-ascunde multă răutate,
Nici vorbă de gram de sfințenie:
Mai bine treizeci de cravate,
Dar cu blândețe, cu iubire
Şi cu răbdarea lui Isus!
Credeți că lista-i spre sfârşite? …
Câte exemple-ar fi de spus:
Sau: cu batic legat în față
Şi-n spate îndeajuns de lung,
Că-i noapte-amiaz sau dimineață
Mult prea smerit mereu mi-l strâng.
Ei, frații mei, baticul mare
Poate sub el ascunde multe:
Mândrie, ură, clevetire,
Şi lucruri care par mărunte.
Însă chiar vulpile micuțe
Pot păgubi viile mari,
În pofta lor cum să le cruțe?
Rup tot ce prind pe-ntreg hotar!
Nu totu-i aur ce luceşte… .
Nici un veşmânt până-n pământ,
Nu-nseamnă că adăposteşte
Un suflet cald, nobil şi sfânt.
Ci dimpotrivă poate-ascunde
O viclenie din cel rău
O fire care să-şi  răzbune
Ce nu-i place în jurul său.
E bine doar ca-n toate cele
Să fii umil şi cumpătat
Ştiind că ai dincol’ de stele
Pe Cel ce merită ‘nălțat.
O mască nu-i pentru vecie
Căci întro zi jos va cădea
Iar sus acasă-n veşnicie
Doar cei din Domnul vor intra!
*
Ne-am construit poveri prea grele,
Ni le-am legat peste picioare
Să nu putem zbura cu ele
Spre țara ce apus nu are.
La ce folos de-acestea toate?
Mă-ntreb ades: la ce folos?
Să fii-nțesat de răutate
Pe sub o mască de frumos?
Cu-adevărat, spune Cuvântul
Că cine nu va fi umil
Nu-l va vedea-n cer pe Preasfântul
De nu va fi ca un copil.

Emanuel Hasan 

Perseverenţa credinţei

„ Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele.”

Apocalipsa 3:10

Perseverenţa înseamnă mai mult decât răbdare. Viaţa unui sfânt este în mâna lui Dumnezeu ca arcul şi săgeata în mâna unui arcaş. Dumnezeu ţinteşte spre ceva ce sfântul nu poate să vadă şi El întinde arcul, iar credinciosul spune în repetate rânduri: „Nu mai rezist”. Dumnezeu nu ţine cont de aceasta: El continuă să întindă arcul până când ţinta Lui este la vedere şi apoi lasă săgeata să zboare. Încrede-le în mâna lui Dumnezeu. Pentru ce anume ai nevoie de perseverenţă în viaţa la acum? Menţine legătura cu lsus Cristos prin perseverenţa credinţei. „Chiar de mă va ucide, voi nădăjdui în El” ( Iov 13:15. KJV).

Credinţa nu este un sentiment patetic, ci o încredere solidă, tare, zidită pe faptul că Dumnezeu este dragoste sfântă. Nu poţi să îl vezi acum, nu poţi să înţelegi ce face, dar Îl cunoşti pe ElRuina apare atunci când nu există acel echilibru mental care vine din înrădăci­narea în adevărul veşnic că Dumnezeu este dragoste sfântă. Credinţa este efortul eroic al vieţii tale, te arunci cu o încredere deplină în braţele lui Dumnezeu.Dumnezeu a riscat totul în lsus Cristos pentru a ne mântui; acum vrea ca noi să riscăm totul punându-ne toată încrederea în El. Există domenii în care acea credinţă nu a lucrat încă în noi – locuri neatinse de viaţa lui Dumnezeu. În viaţa lui lsus Cristos nu au existat astfel de locuri şi nu ar trebui să existe nici în viaţa noastră.

„Şi viața veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine.” Viaţa veşnică înseamnă, în realitate, o viaţă care se poate confrunta cu orice îi este menit să se confrunte, fără a se clătina. Dacă adoptăm acest mod de a vedea lucrurile, viaţa devine o mare aventură, o posibilitate glorioasă de a vedea lucruri minunate tot timpul. Dumnezeu ne disciplinează pentru a ne aduce în locul central al puterii.

Oswald Chambers

Am să găsesc loc

Am să găsesc loc pentru sufletul meu,
Acolo să mă-nchin Lui Dumnezeu,
Să mă hrănesc din plin cu sfåntul Cuvânt
Şi-n veşnicia de Sus s-ajung curând.

Tăria mea e-n Golgota aprinsă,
Sunt salvat de-a Fiului biruinţă,
Sub braţul Lui puternic sunt ocrotit,
E locul unde n-am teamă de nimic.

Furtuna vremii mi-ar răpi credinţa
Şi m-ar îngropa-n talazuri de-ar putea,
Îzvorul cald din inima curată,
L-ar îngheţa, l-ar nimici de-ndată.

Îmi plânge sufletul, tare mă doare,
Cuvåntul Domnului e alinare!
Dar cei mai mulţi Îl răstălmăcesc cum vor,
Fără frică de sfântul Mântuitor!

O, Tată sfânt mare-i a Ta Iubire!
Pe marea de cristal mă chemi Stăpâne,
Şi-o dulce pace, divină, regală,
Întreaga mea fiinţă o-nfăşoară!

Maria Șopț 

Vesteşte mesajul şi fii Iu însuţi un mesaj

Propovăduiește Cuvântul. 

2 Timotei 4:2

Noi nu suntem mântuiţi pentru a fi doar nişte instrumente ale lui Dumnezeu, ci pentru a fi fii şi fiice ale Sale. Nu suntem transformaţi în agenţi spirituali, ci în mesageri spirituali, şi mesajul trebuie să fie parte din noi înşine. Fiul lui Dumnezeu a fost propriul Său mesaj, cuvintele Lui au fost duh şi viaţă (Ioan 6:63).

Ca ucenici ai Lui, viaţa noastră trebuie să fie un exemplu sfânt al mesajului nostru. Inima naturală este gata să slujească oricât de mult, dar e nevoie de o inimă frântă de vinovăţia păcatului, botezată de Duhul Sfânt şi modelată după scopul lui Dumnezeu, pentru ca viaţa cuiva să devină întruparea sfântă a mesajului ei.

Există o diferenţă între a depune o mărturie personală şi a predica. Un predicator este un om care a primit chemarea lui Dumnezeu şi este hotărât să-şi folosească toată energia pentru a proclama adevărul lui Dumnezeu. Dumnezeu ne scoate din ideile pe care le avem cu privire la viaţa noastră, ne modelează şi ne formează în vederea scopului Său, aşa cum a făcut cu ucenicii după Ziua Cincizecimii. Scopul Zilei Cincizecimii nu a fost să-i înveţe ceva pe ucenici, ci să-i transforme făcându-i întruparea mesajului pe care îl predicau: „îmi veţi fi martori”.

Oswald Chambers

Îndoieli cu privire la Isus

Doamne, n-ai cu ce să scoţi apă.”

loan 4:11

Ţi-ai spus vreodată: „Mă impresionează adevărurile minunate despre care vorbeşte Dumnezeu în Cuvântul Său, dar El nu Se poate aştepta să le trăiesc într-adevăr în detaliile vieţii mele!” Când e vorba să ne confruntăm cu cerinţele lui Isus Cristos, adoptăm o atitudine de superioritate evlavioasă – „Idealurile Tale sunt înalte şi ne impresionează, dar, în situaţia actuală, ele nu se pot împlini”.

Fiecare dintre noi gândeşte despre Isus în felul acesta în anumite privinţe. Aceste îndoieli cu privire la Isus pornesc de la întrebările ridicole care ni se pun când vorbim despre hotărârea noastră de a lăsa totul în mâna lui Dumnezeu. „De unde vei primi bani? Cine va avea grijă de tine?” Sau îndoielile încolţesc în noi înşine atunci când îi spunem lui Isus că situaţia noastră este prea grea pentru El.

„Este foarte bine să spui «încrede-te în Domnul», dar omul trebuie să trăiască, şi Isus n-are cu ce să scoată apă – n-are de unde să ne dea aceste lucruri”. Fereşte-te de amăgirea pioasă din tine care spune: „N-am îndoieli cu privire la Isus, ci numai cu privire la mine însumi”. Noi nu am avut niciodată îndoieli cu privire la noi înşine; noi ştim exact ce nu putem face, dar avem îndoieli cu privire la Isus. Aproape ne simţim jigniţi că El poate face ceea ce noi nu putem. Părerile mele greşite pornesc din faptul că-mi scotocesc propria persoană pentru a descoperi cum va reuşi El să facă ceea ce spune. Îndoielile mele izvorăsc din adâncurile propriei mele inferiorităţi. Dacă descopăr aceste păreri false în mine, trebuie să le scot la iveală şi să le mărturisesc deschis: „Doamne, am avut o părere greşită despre Tine, n-am crezut în înţelepciunea Ta decât atât cât am putut înţelege cu propria mea înţelepciune; n-am crezut în atotputernicia Ta dincolo de modul meu limitat de a o înţelege”.

Oswald Chambers

Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării…

Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de
ceasul încercării care are să vină peste lumea întreagă, ca
să încerce pe locuitorii pământului. Apoc. 3:10.

– Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării
Te voi păzi de ceasu’-ncercării,
Ce va veni peste lumea întreagă:
Peste orișice om, făr’ să aleagă.

Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării
Și n-ai dat ‘napoi, vine ceasu’-ndurării:
Cu sfinții în slavă, in veci-bucurie,
Găsi-vei odihnă o veșnicie!

Splendori negrăite, cununi strălucite
Ce nu veștezesc, comori moștenite –
Fiindcă ai păzit al răbdării cuvânt,
Fi-vei moștenitor în locul cel sfânt!

Vine ziua măreață, în grabă ea vine
Cine-n Mine rămâne și strânge cu Mine –
Nu va regreta, suflet, spune: ești gata?
Mirele vine, cu El și răsplata…

Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării,
Te voi păzi de ceasu’- ncercării:
Al trâmbiței glas, auzi-vei sunând
Eu vin curând, da, Eu vin curând…

Lidia Cojocaru 

Te-ai întâlnit vreodată cu Isus ?

După ce te întâlnești cu Hristos pe drumul vieții
Nu te lauzi pe la frați cu averi și cu palate
Ci vestești Cuvântul Sfânt fără teamă, fără frică
Îl vestești cu bucurie și cu autoritate.

Nu te lauzi cu excursii, ci te lauzi cu Hristos
Și cu Sfânta pocaință, nu cu banii adunați
Nu faci dezbinare-n turmă, nicidecum n-o rătăcești,
Nu-i alungi pe oropsiți și nu ai favorizați.

Când te întâlnești cu Domnul, Eul tău este strivit
Dacă nu s-a întâmplat, n-ai avut o întâlnire
Nu i-ai cunoscut puterea ci a fost alarmă falsă
Diavolul te-a înșelat, ți-a adus o amăgire.

Și tu mergi așa prin viață, alergând de-aici, acolo,
Fără să-ți pui întrebarea dacă a fost o schimbare
Ba, mai mult, asculți doar vorbe, vorbe goale, fără rost
Vorbe care într-o zi te vor duce la pierzare.

Nu te-ai consultat cu Biblia ci cu oameni învățați
Ascultata-i vorbe goale, vorbe aruncate-n vânt
Iar acum alergi prin lume îi bârfești pe frații tăi
Vreau să te întreb ceva, asta face un om Sfânt?

Adâncește-te-n Scriptură și-nțelege adevărul
Caută să te-ntâlnești cu Hristos, cu-adevărat
Când se va-ntampla aceasta, nu vei mai vorbi-n zadar
Ci ai să vestești Cuvântul cum e El, Sfânt și curat.

Nichifor Nicu 

Cui îi mai pasă oare de tine Românie?

Faptele apostolilor cap. 17:22-34
Isaia 1:1-18

Cui îi mai pasă oare de tine Românie,
Că ai ajuns aproape la alții colonie?
Și cine înțelege cât ești azi de prădată,
De lupii progresiști ce-au năvălit în haită.

Cui îi mai pasă oare de tine Românie,
Când trădătorii lacomi te vând pentr-o simbrie?
Cine mai stă de veghe, pe cine îl mai doare,
Că-n țară suntem robi și slugi peste hotare?

Cui îi mai pasă oare de tine Românie,
Că ești terorizată de-un duh de sodomie?
Că hoardele păgâne mințind te-au subjugat,
Prin promisiuni deșarte și legi pentru păcat.

Cui îi mai pasă oare de tine Românie?
Dușmanii tăi bogați te vor în sărăcie.
Să stai la mila lor, mereu cu mâna-ntinsă,
Sub greul lor papuc să te predai învinsă.

Cui îi mai pasă oare de tine Românie,
Că ai ajuns vândută felie cu felie?
Și chiar dacă pădurea și munții aur poartă,
Noi am lăsat ca pâinea străinii să ne-mpartă.

Cui îi mai pasă oare de tine Românie
Și de urmașii tăi ce mâine au să vie?
Ce vor găsi ca zestre? Ce legi, ce rânduială?
Ce îi va motiva să nu plece din țară?

Cui îi mai pasă oare de tine Românie,
Că ești îngenunchiată de-a patimei urgie?
Că ura multor oameni te roade, te-nvenină,
Că lipsa de credință amarnic te dezbină.

Cui îi mai pasă oare de tine Românie?
Lui Dumnezeu! Și celor ce strigă în pustie:,                                                                       , Treziți-vă români! Vă-ntoarceți la Hristos!
Ca să aveți prin har un mâine luminos. , ,

Cui îi mai pasă oare de tine Românie?
Că ai ajuns cuprinsă într-o babilonie?
Isus Hristos te cheamă să vii la El degrabă,
Să fii în mâna lui, salvată, țară dragă!

Cui îi mai pasă astăzi de tine Românie,
Se roagă pentru tine, cu harul te îmbie,
Te roagă să-mplinești Cuvântul din Scriptură,
A Domnului curată și sfântă-nvățătură!

Amin! ! !

Teodor Groza

Vas curat

Iacov vorbește de-o limbă
Ce-aruncă otrava morții,
Așa-i până nu se schimbă
Inima, și, știm cu toții

Că din „visteria” ei
Se împrăștie ca un râu
Vorbele fără temei
Și nu le poți pune frâu.

Mulți pretind că-s credincioși
Dar nu vezi la ei schimbare,
Sunt la fel de păcătoși
Și ne-ntrebăm de ce oare…

Este clar că Duhul Sfânt
N-a fost lăsat să lucreze
În vasul lor de pământ,
Căci știu doar să-L întristeze…

Îl alungă și nu vor
Să asculte al Său îndemn
Și-apoi ne mirăm că mor
Așa simplu și nedemn!

Viața lor arată clar
Absența harului Sfânt
Și că, au un crez neclar
Între ceruri și pământ!

Își făuresc bunăstarea
Parcă-aici ar fi eterni,
Și nu-i deranjează starea
Plină de idoli moderni,

Acceptă un trai abil
În perspectiva lumească
Și Duhul, un loc stabil,
Nu poate-n ei să-Și zidească.

Nu poți merge drept când pasul
Nu-i de El călăuzit,
Nici nu poți trăi când „vasul”
Nu ți-e de El curățit!

Nu poți merge drept și bine
Cât timp încă urmărești
Împlinirea ta de sine
Și nu lupți să te golești

Zilnic, de sinele tău,
Urmărind să împlinești
Ce scrie-n Cuvântul Său,
Ca-n urma Lui să pășești!

Când în sufleteasca-ți oală
Pui „verdeață” otrăvită,
Suferință ai și boală
Și-o viață nefericită.

Și nu poți scăpa de boala
Care sufletu-ți frământă,
Dacă-ți este plină oala
De „verdeață” otrăvită.

Ioan Hapca