Cântarea Cântărilor în versuri românești

Dorul Miresei după Mire

„Soră, Mireasă  iubită, în grădina -rai, de nuntă,
Curge miere, lapte, smirnă  cu mireasmă preaplăcută. .
Cu amicii Mei, nuntașii, intru cu-atâta plăcere
Să ne -amețim de Iubire, din vin cu faguri de miere! .”.

Adormisem… În visare, numai inima-mi veghea,
Când se-auzi o strigare: „Deschide-mi, Mireasa Mea!
Ești o porumbiță sfântă, soră blândă și miloasă,
Mi-e frig de la roua nopții, lasă-mă să intru-n casă!

Să cinăm doar noi la masă!” Dar, m-am scuzat, într-o șoaptă:
N-am pe mine haină- aleasă, . . , pe picioare sunt spălată. .
Dragul meu, bătând la ușă, mâna Și-o vârî-n zăvor
Milă a trezit în mine, vorbele-I de-amor mă dor!

Când m-am ridicat cu dor să-i deschid-deja plecase! . .
Inima-mi plângea de-amor, pe mâini smirnă-mi picurase!
Am plecat în căutarea Iubitului dispărut:
Străjerii mi-au luat marama, m-au rănit și m-au bătut!

Există și-un „prea târziu”, când ceri fără a primi,
Când strigi, dar El nu răspunde, când cauți fără-a-L găsi?
Fete din Ierusalim, de-L vedeți pe Dragul meu,
Spuneți-I că sunt bolnavă, că mă sting de dorul Său!

Fiicele Sionului mă-ntrebau nedumerite:
„Cum este Iubitul tău, de ne rogi așa fierbinte?
Căci tu ești cea mai frumoasă dintre mândrele femei!”
-Dragu-mi e de Viță-aleasă, nu-L iubesc fără temei!

El este cel mai frumos dintre-ai oamenilor fii,
Cel mai pur, mai sănătos, Ales dintre mii de mii!
Pe cap are o cunună din aur scump și curat,
Părul  Lui aduce noaptea, când în valuri l-a lăsat.

Ochii Săi sunt porumbei, care-n lapte s-au scăldat
La izvoarele din rai, în pace m-au adăstat;
Obrajii Lui sunt divini, flori cu o mireasmă-aleasă,
De pe buzele-I de crini, curge smirnă prețioasă!

Dar gura și limba Lui, pline de dulceață-I sunt!
E Izvorul Harului, fără seamăn pe pământ!
Mai semeț decât Libanul, Domnul pentru cei mai mari,
Este-un Tânăr mai măreț  decât cedrii seculari:

Picioarele Lui–stâlpi de fildeș pe temelii aurite,
Mâinile-inele de-aur ferecate-n hrisolite,
Trupul Său de ivoriu, cu safire-acoperit,
A-nviat și este Viu, după ce-a fost răstignit!

Fiice-ale  Sionului, așa-i Mirele Iubit,
Și, pe Muntele Măslinilor, Se va-ntoarce negreșit!

Marinau Daniela
Reclame

Aş vrea să-mi fie dragostea

Aș vrea să-mi fie dragostea o floare:
O roză cu parfumul ei ceresc,
Prinsă-n mănunchi cu-o sărutare,
Și azi și mâine să ţi-o dăruiesc.

Aș vrea să-mi fie dragostea o mână,
Ce știe mângâia obrazul tău lovit,
Dar și să știe cum să-ţi lege-o rană
Mereu, mereu la timpul potrivit.

Aș vrea să-mi fie dragostea un cântec,
Un imn ce să-L slăvească pe Hristos,
Pe care să ţi-l cânt când fără zâmbet,
Îţi este ziua sub un cer noros.

Aș vrea să-mi fie dragostea lumină,
Când este întunericul prea greu.
Și-n nopţi de chin, cu raza mea senină
Să-ţi fiu indicator spre Dumnezeu.

Aș vrea să-mi fie dragostea o mare,
Sau poate-un munte cu izvorul lin,
Numai să-ţi fiu o binecuvântare
Din Mâna Creatorului Divin!

Lidia Maria Senași 

Cerul din Noi

În liniștea tăcerilor fecunde
Aevea ca prin vis ni se arată
Tărâmul luminărilor profunde
Ce n-am călcat cu pasul niciodată.

Cu umbra de sub norii de pe cer
Se vede în oglinda sa rotundă
Pământu-ntr-o hlamidă de mister
Plutind prin aer pe pârtii de undă.

Magii ne-au căutat trecutu-n stele
Savanții de la Cern în izotopi
Poeții-n vers și-n visele rebele
Și multe-s scrise și-n ceaslov la popi.

Am vrea s-ajungem la-nceput de lume
Să luăm dumnezeirea cu asalt
Dar când ne-apropiem de-un orizont anume
Se-ntrezăreşte țărmul celălalt.

De coborâm în noi ca-ntr-o fântână
I-acolo un izvor cu apă vie
Iar cel ce bea nu are să rămână
Un călător pierdut prin veșnicie.

Marin Mihalache 

Cu noi este Domnul

Fost-a trimis la Sfânta Fecioară
Arhanghel din ceruri târziu într-o seară,
Să-i spună Mariei și lumii întregi
Copil se va naște, Domn peste Regi.
Născut din femeie, din Dumnezeu
Din bunătate pentru oameni mereu,
Să judece lumea doar cu iubire
Să mustre, să-ndrepte pe toți la sfințire.
Cu noi este Domnul! , e numele Lui,
Emanuel – Isus așa să-i mai spui.
Se naște să moară o dată pe Cruce
De jertfa Lui dragă, aminte-a-ne-aduce.
Iar prin a Sa minunată-nviere
Noi toți avea-vom din cer mângâiere.
De sus Răsăritul atuncea se-arată
Și dreapta de-a pururi El stă lângă Tată.
Și noi toți aceia ce slavă Îi dăm,
Omul cel vechi în cel-nou de-ngropăm.
Ascultă în toate de Blândul Păstor
Și sta-vei în ceruri, lângă-al vieții izvor.
Sfânt, Sfânt, Sfânt! cânta-vom atunci
Curați, spălați asemeni ca prunci.
Și fără prihană doar să venim
De-a dreapta în ceruri de vrem să ne știm!

Popa Rafael 

Iarăși Îl voi lăuda!

Aceasta este mângâierea mea în necazul meu:
că făgăduința Ta îmi dă iarăși viață.
Psalmul 119:15

Necazuri vuiesc, Doamne, necazuri  vuiesc  tare,
mi-e sufletu-ncleștat, mă zbat în așteptare.
’Naintea mea se-așterne doar un necunoscut,
neliniștea mă doare, nu știu ce-am de făcut!

Spre cer înalț un strigăt tăcut, nemângâiat:
„Mai ești cu mine oare, sau, poate, m-ai uitat?”
Și  îmi coboar-o șoaptă, iubindu-mă duios:
„Ce Ți-am promis? Mai crezi, tu, că Eu sunt credincios?”

Ce mi-ai promis? … Făgăduința, izvor de viață nouă,
îmi curge peste suflet și-mparte marea-n două.
Lărgești drumul sub pașii ce-mi numeri, de pribeag,
și toate lacrimile le-ai adunat șirag.

Întoarce-te-al meu suflet iar la odihna ta,
și Domnul Cel Prea Înalt să-ți fie desfătarea;
căci bine ți-a făcut și jugul Lui ți-a dat,
povara de pe umeri, Isus ți-a ridicat.

Cine-altul ți-a mai fost așa aproape ție?
Și unde ai găsit o mai frumoasă bucurie?
Nu uita, inimă, lucrările văzute,
ci fă-le, cu credință, și-altora cunoscute!

Ce minunat ești!

”Doamne, Tu eşti Dumnezeul meu; pe Tine Te voi înălţa! … ” Isaia 25:1

În fiecare floare-Ți văd iubirea,
În fiecare zâmbet de culori,
În fiecare rugă port simțirea
Cum te apleci spre noi, spre muritori!

În fiecare susur de izvor,
În fiecare apus și răsărit,
Văd Mâna Ta de Mare Creator
Și-un Glas aud: ”Iubesc și te-am iubit! ”

În roua cristalină revărsată
Pe verdele de viață plin,
Văd Lacrima preasfântă și curată
Ce-a curs, ca eu să fiu salvat de chin!

În fiecare dimineață azurie,
În fiecare rază ce-ncălzește,
Văd mila și-ndurarea ce învie
Și-n har, o Mână Sfântă ce-ntărește!

Te-aud, te văd, te simt în orice clipă
Și n-am cuvinte-n a mulțumi, doar vreau
Ca viața să nu zboare în risipă,
Ca-n ani ce trec ca sunet să îți dau –

Mereu, mereu, doar slavă și onoare,
Măreț Făuritor și Tată Sfânt!
Din inima-mi să curgă lin izvoare
De sinceri mulțumiri spre Tronu-Ți Sfânt.

Lidia Cojocaru 

Tot ce spun e prea puțin

Din nevoită-nsingurare
Cuvinte curg liniștitor
Și dintr-al Bibliei izvor
Îmi sorb taín de-nviorare.

Având nădejdea, merg ‘nainte
Acei cu sufletu-nsetat
Și Domnul fie lăudat
Pentru-ale Sale daruri sfinte!

Cu unduiri armonioase
Și păsările-n trilul lor
Îl laudă pe Creator
Purtând spre cer cântări duioase.

Flori de salcâm și flori de soc
Își dispersează-amețitoare
Aroma lor încântătoare…
Și timpul parcă stă pe loc…

Cu scânteieri de alb perlat
Imaculatele petale
Se scutură, șoptind pe cale
Un cânt de slavă minunat!

Te văd în freamătul de plop
Și-n tremurul plăpând al ierbii,
‘N-oglinda apei, unde cerbii
Vin să se-adape la un loc…

Te văd în zbuciumul naturii,
Fulger ce-mparte zarea-n două
Și-n soarele din bob de rouă,
Și-n haina verde a pădurii…

Și-n amalgamul de emoții
Ce sufletul mi-a copleșit,
Cu dragoste Ți-am mulțumit
Că nu ne lași în voia sorții!

Dar tot ce spun, e prea puțin;
Avem valori nemăsurate,
Iar Dumnezeu ne stă aproape
Și ieri, și azi, și-n veci: AMIN!

Laura Minciună 

În țara de lumină

In țara de lumină când voi sfârși cărarea,
Ca un izvor în mare când m-oi vedea ajuns,
Îmi voi pleca genunchii pentru întâia oară
La poarta veșniciei când m-a-ntâlni Isus.

Îmi voi pleca genunchii pe treptele iubirii
Ca cerbul spre lumina izvorului, setos,
Ca vulturul cu aripi îmbrățișând pământul
Mă voi pleca în fața măririi lui Christos.

Și-atuncea-mi s-or deschide și ochii de lumină
Și inima, și gândul, și zâmbetul stingher…
Și-oi fi ca o minune în mâinile iubirii
Îmbrățișând albastrul a celorlalte zări.

Eu nu știu care strune îmi vor spori cântarea,
Eu nu știu care înger m-ar face fericit
De n-oi ajunge țara luminilor stelare
Ce-o port de-acuma, Doamne, în suflet și în gând.

Eu nu știu dacă viața-mi va da vreo alinare,
Eu nu știu dacă ochii m-or face să privesc
Minunea învierii în orice primăvară
Și-n orice fir de iarbă un suflu Părintesc…

Spre țara de lumină mai am puteri în suflet
Cât gândul mi se ține de Soarele frumos,
Cât mai vibrează-n sânge lumina veșniciei,
Cât mă mai ține brațul iubirii lui Christos.

De-aceea mi se-ndreaptă cărarea către Tine
Ca un izvor în mare, ca soarele spre-apus
Și cred că-n veșnicie, la poarta de lumină
Mă va-ntâlni atuncea iubirea Ta, Isus!

Mihai Ghidora 

Am ancora în cer prin har

Am ancora în cer, prin har, şi nu mai bâjbâi în zadar
prin lumea de gunoaie, unde-i doar foc de paie.
Domnul Isus e Stânca mea; să bată vânturi cât or vrea,
deloc nu mă vor clătina, căci El e Cetăţuia mea.

Am ancora în cer la El; furtuni să vină fel de fel,
sunt pe pământ în turma Lui. El nu permite nimănui
să-I smulgă vreo mioară; deci tot ce mă-nconjoară
e sub controlul Lui divin, sunt ocrotit de El deplin!

Am ancora în cer în El; să vină vânturi de-orice fel,
sunt pe pământ doar călător, iar El mă duce la izvor.
Sunt sub controlul Lui divin, El nu m-adapă cu pelin,
căci El este Izvorul meu; suntem ascunşi în Dumnezeu.

Chiar dacă-ngăduie furtună, ea prevesteşte vreme bună,
căci ancora e sus în cer şi-acolo nu merg cei ce pier,
ci cei răscumpăraţi de El cu sânge sfânt. A fost şi Miel,
dar şi Păstor, Păstorul bun; convins de El cu dor o spun:

Curând va poposi cu norii! Voi ancora cu El în  glorii!

Petru Ion