O femeie cinstita

Ala Bragari

Reclame

Amintirile sunt despre Tine

Amintirile sunt despre Tine:
Cum Te căutam fără să știu,
Mestecam orice, crezând că-i bine,
Atingeam un mort, sperând că-i viu.
Și plângeam, hălăduind prin lume,
Floare vestejită, fără nume.

Amintirile sunt despre Tine:
Îmi zgâriam picioarele prin râu,
Pietrele mi se strângeau, ciorchine,
Și-adormeam flămând și fără frâu.
Hămesit, la margini de ogor,
Istovit, aproape de izvor.

Amintirile sunt despre Tine,
Țipăt din cenușă și din noapte –
Aș fi spus și nu aveam la cine
Că mi-i somn și bubele mi-s coapte.
Dar mi-au spus și stelele, și norii
Să descui la poarta închisorii…

Eu, salvatul fără nici un merit,
Răsplătitul fără vreo ispravă,
Am primit din înălțime credit,
De la Prințul coborât din slavă.

Absorbit pe veci de-a Ta iubire
Năvălindă-n orice amintire,
Astăzi stau cu inima-mpăcată,
La piciorul Tău, ca nestemată.

Viorica Mariniuc 

Din al cerului izvor

Din al cerului izvor
S-a născut în mine-un dor,
Dor cum nu mai e sub soare,
Dor de ţărm şi de hotare,
De hotarele iubirii
Şi de ţărmul veşniciei.

Din al cerului nectar
M-a atins în piept un har,
Har cum nu mai e sub soare,
Har divin fără hotare,
Harul Domnului Isus
Care-n suflet m-a pătruns.

Din a cerului speranţă
M-a atras o dimineaţă,
Dimineaţa fără soare,
Dimineaţa-n sărbătoare,
Sărbătoarea bucuriei,
Sărbătoarea veşniciei!

Mihai Ghidora 

Din al cerului izvor

Din al cerului izvor
S-a născut în mine-un dor,
Dor cum nu mai e sub soare,
Dor de ţărm şi de hotare,
De hotarele iubirii
Şi de ţărmul veşniciei.

Din al cerului nectar
M-a atins în piept un har,
Har cum nu mai e sub soare,
Har divin fără hotare,
Harul Domnului Isus
Care-n suflet m-a pătruns.

Din a cerului speranţă
M-a atras o dimineaţă,
Dimineaţa fără soare,
Dimineaţa-n sărbătoare,
Sărbătoarea bucuriei,
Sărbătoarea veşniciei.

Mihai Ghidora 

Mi-e dor!

Mi-e dor de Tine, cât de dor!
Mi-e dor de-al vieții scump Izvor!
Mi-e dor de atingerea de sus,
Mi-e dor de vorba Ta, Isus!

Mi-e dor de țara din înalt,
Mi-e dor de malul celălalt,
Mi-e dor să stau cu Tin’ mai mult,
Tu să-mi vorbești, eu să Te-ascult.

Mi-e dor de tot ce faci, mi-e dor!
Mi-e dor de-al îngerilor cor!
Mi-e de modul cum ades
Mi-ai spus că și eu sunt ales.

Mi-e dor de umplerea cu har,
Mi-e dor de-al Duhului Tău jar,
Mi-e dor să cânt cum n-am cântat
Demult un cântec inspirat.

Mi-e dor, mi-e dor, știi bine acum!
Mi-e dor să fim pe același drum,
Mi-e dor și n-am alt dor decât
Pe Tine să te am și-atât.

Lucian Cazacu 

…adăpostul divin!

Faur octombrie în liniştea toamnei,
Amprenta ruginei în galben împlântă,
Şi-un sâmbur de jale-n ecoul poemei,
Suspină atins de o frunza uscată…

În liniştea toamnei triumfă mişcarea,
Cu cerul se leagă în tainice puncte,
Natura smerită îşi schimbă culoarea,
Din galben de miere în rani ruginite,

Cu frunza mai rară ce vântul o bate,
Din visul de-o vară, pădurea trezită,
Dezbracă veşmântul din ramuri boltite
Şi-aşteaptă să poarte cununa albită…

E lecţia vieţii de ceruri trimisă,
Parfum de sfârşit cu ultimă boare,
Căderea mai lină e parcă surprinsă
De somnul cel dulce numit resemnare.

Mi-e dragă şi iarna şi vara şi toamna,
Mi-au fost deseori adăpostul de dor,
În ele mi-e caldul şi dulcea fântână,
Ce apa tot vie o ţine în tainic izvor!

Din toate mi-adun bucuria-n secunde,
În sufletul plin condeiul iubirii alege,
Mă-nvaţă şi-n tabla scăderii a crede,
O pagina scrie când alta-i premerge.

Prin toamne şi ierni, în vară trecând,
De când am păşit pe pământ umil peregrin,
În toate cuvânt ziditor m-am găsit căutând
Şi-aşa am aflat la Acel ce întâi m-a iubit,
…adăpostul divin!

A. Urma

Cântarea Cântărilor în versuri românești

Dorul Miresei după Mire

„Soră, Mireasă  iubită, în grădina -rai, de nuntă,
Curge miere, lapte, smirnă  cu mireasmă preaplăcută. .
Cu amicii Mei, nuntașii, intru cu-atâta plăcere
Să ne -amețim de Iubire, din vin cu faguri de miere! .”.

Adormisem… În visare, numai inima-mi veghea,
Când se-auzi o strigare: „Deschide-mi, Mireasa Mea!
Ești o porumbiță sfântă, soră blândă și miloasă,
Mi-e frig de la roua nopții, lasă-mă să intru-n casă!

Să cinăm doar noi la masă!” Dar, m-am scuzat, într-o șoaptă:
N-am pe mine haină- aleasă, . . , pe picioare sunt spălată. .
Dragul meu, bătând la ușă, mâna Și-o vârî-n zăvor
Milă a trezit în mine, vorbele-I de-amor mă dor!

Când m-am ridicat cu dor să-i deschid-deja plecase! . .
Inima-mi plângea de-amor, pe mâini smirnă-mi picurase!
Am plecat în căutarea Iubitului dispărut:
Străjerii mi-au luat marama, m-au rănit și m-au bătut!

Există și-un „prea târziu”, când ceri fără a primi,
Când strigi, dar El nu răspunde, când cauți fără-a-L găsi?
Fete din Ierusalim, de-L vedeți pe Dragul meu,
Spuneți-I că sunt bolnavă, că mă sting de dorul Său!

Fiicele Sionului mă-ntrebau nedumerite:
„Cum este Iubitul tău, de ne rogi așa fierbinte?
Căci tu ești cea mai frumoasă dintre mândrele femei!”
-Dragu-mi e de Viță-aleasă, nu-L iubesc fără temei!

El este cel mai frumos dintre-ai oamenilor fii,
Cel mai pur, mai sănătos, Ales dintre mii de mii!
Pe cap are o cunună din aur scump și curat,
Părul  Lui aduce noaptea, când în valuri l-a lăsat.

Ochii Săi sunt porumbei, care-n lapte s-au scăldat
La izvoarele din rai, în pace m-au adăstat;
Obrajii Lui sunt divini, flori cu o mireasmă-aleasă,
De pe buzele-I de crini, curge smirnă prețioasă!

Dar gura și limba Lui, pline de dulceață-I sunt!
E Izvorul Harului, fără seamăn pe pământ!
Mai semeț decât Libanul, Domnul pentru cei mai mari,
Este-un Tânăr mai măreț  decât cedrii seculari:

Picioarele Lui–stâlpi de fildeș pe temelii aurite,
Mâinile-inele de-aur ferecate-n hrisolite,
Trupul Său de ivoriu, cu safire-acoperit,
A-nviat și este Viu, după ce-a fost răstignit!

Fiice-ale  Sionului, așa-i Mirele Iubit,
Și, pe Muntele Măslinilor, Se va-ntoarce negreșit!

Marinau Daniela

Aş vrea să-mi fie dragostea

Aș vrea să-mi fie dragostea o floare:
O roză cu parfumul ei ceresc,
Prinsă-n mănunchi cu-o sărutare,
Și azi și mâine să ţi-o dăruiesc.

Aș vrea să-mi fie dragostea o mână,
Ce știe mângâia obrazul tău lovit,
Dar și să știe cum să-ţi lege-o rană
Mereu, mereu la timpul potrivit.

Aș vrea să-mi fie dragostea un cântec,
Un imn ce să-L slăvească pe Hristos,
Pe care să ţi-l cânt când fără zâmbet,
Îţi este ziua sub un cer noros.

Aș vrea să-mi fie dragostea lumină,
Când este întunericul prea greu.
Și-n nopţi de chin, cu raza mea senină
Să-ţi fiu indicator spre Dumnezeu.

Aș vrea să-mi fie dragostea o mare,
Sau poate-un munte cu izvorul lin,
Numai să-ţi fiu o binecuvântare
Din Mâna Creatorului Divin!

Lidia Maria Senași 

Cerul din Noi

În liniștea tăcerilor fecunde
Aevea ca prin vis ni se arată
Tărâmul luminărilor profunde
Ce n-am călcat cu pasul niciodată.

Cu umbra de sub norii de pe cer
Se vede în oglinda sa rotundă
Pământu-ntr-o hlamidă de mister
Plutind prin aer pe pârtii de undă.

Magii ne-au căutat trecutu-n stele
Savanții de la Cern în izotopi
Poeții-n vers și-n visele rebele
Și multe-s scrise și-n ceaslov la popi.

Am vrea s-ajungem la-nceput de lume
Să luăm dumnezeirea cu asalt
Dar când ne-apropiem de-un orizont anume
Se-ntrezăreşte țărmul celălalt.

De coborâm în noi ca-ntr-o fântână
I-acolo un izvor cu apă vie
Iar cel ce bea nu are să rămână
Un călător pierdut prin veșnicie.

Marin Mihalache