Dacă dragoste avem

Sanctus Pro Deo

Anunțuri

Până când eşti cu totul al Lui

„Fie ca răbdarea voastră să fie un produs finit, pentru ca să fiţi desăvârşiţi, întregi, fără nici un defect.” lacov 1:4

În cazul multora dintre noi, lucrurile sunt în ordine în ansamblu, dar există unele domenii în care suntem neglijenţi. Nu este vorba de păcat, ci de rămăşiţe ale vieţii noastre carnale care ne pot face neglijenţi. Neglijenţa este o insultă la adresa Duhului Sfânt. Nu trebuie să fim neglijenţi în nici o privinţă: nici în modul în care mâncăm sau bem, nici în modul cum ne închinăm lui Dumnezeu. Nu numai relaţia noastră cu Dumnezeu, ci şi expresia exterioară a acestei relaţii trebuie să fie corectă. In final Dumnezeu nu va scăpa nimic din vedere; fiecare detaliu este sub privirea Lui.

În nenumărate moduri Dumnezeu ne va întoarce la acelaşi punct mereu şi mereu. El nu oboseşte să ne întoarcă în acelaşi loc până când învăţăm lecţia, deoarece El lucrează la realizarea produsului finit. Poate fi vorba de impulsivitate – in repetate rânduri, cu cea mai tenace răbdare, Dumnezeu ne întoarce la acest punct. Sau poate fi vorba de o atitudine distrată a minţii noastre sau de un spirit de independenţă din natura noastră. Dumnezeu încearcă să ne arate acel lucru din viaţa noastră care nu este în întregime corect.

În studiile noastre am discutat despre adevărul revelat al Răscumpărării lui Dumnezeu şi inimile noastre sunt complet îndreptate spre El; minunata Lui lucrare din noi ne face cunoscut că, în ansamblu, suntem într-o stare bună înaintea Lui. Acum, ne spune Duhul prin apostolul lacov: “Lăsaţi ca răbdarea voastră să devină un produs finit”. Ai grijă să nu fii neglijent în lucrurile mărunte ale vieţii spunând: “O, pentru moment e de ajuns!” Oricare ar fi problema. Dumnezeu ne-o va arăta cu perseverenţă până când vom fi cu totul ai Lui.

Oswald CHAMBERS

Revelaţia de necontestat

în ziua aceea nu Mă veți mai întreba nimic.” loan 16:23

Când este „ziua aceea”? Când Domnul cel înălţat te face una cu Tatăl. În acea zi vei fi una cu Tatăl, aşa cum este Isus, şi, „în ziua aceea”, spune Isus, „nu Mă veţi mai întreba nimic”. Până când viaţa înviată a lui Isus nu se manifestă în tine ai întrebări despre multe lucruri; apoi, după un timp, descoperi că toate întrebările s-au dus, se pare că nu mai ai nimic de întrebat.

Ai ajuns în acel punct de încredere totală in viaţa de înviere a lui Isus, viaţă care te aduce în unitate perfectă cu scopul lui Dumnezeu. Trăieşti acum acea viaţă? Dacă nu, de ce nu? Oricâte lucruri neclare ar fi în mintea ta, ele nu se vor interpune între inima ta şi Dumnezeu. „în ziua aceea nu Mă veţi mai întreba nimic” – nu vei mai avea nevoie să întrebi, pentru că vei fi sigur că Dumnezeu va face toate lucrurile după voia Sa. Adevărul din loan 14:1 a devenit starea reală a inimii tale şi nu mai ai întrebări de pus.

Dacă ceva este un mister pentru tine şi se interpune între tine şi Dumnezeu, nu căuta niciodată o explicaţie în mintea ta, caut-o în caracterul tău – acolo este problema. O dată ce caracterul tău e dispus se supună vieţii lui Isus, vei înţelege totul clar şi vei ajunge în punctul in care nu mai există nici o distanţă între Tatăl şi tine. pentru că Domnul v-a făcut una. „în ziua aceea nu Mă veţi mai întreba nimic.”

Oswald Chambers

Iată, moartea a fost învinsă

Iată, moartea a fost învinsă
Și Hristos A înviat!
Calea Nouă ni-i deschisă
Prin „Mielul ce-a fost jungheat”!

Nu mai e nimic să fie
Un obstacol spre înviere
Și nădejdea aceasta vie
Nu mai are frontiere!

Cu sângele crucii Lui
A șters tot „Zapisul” Legii
De sub ochii Tatălui
Și învrăjbirea fărdelegii.

A scris cu sângele-I Sfânt
Un Zapis nou și minunat,
Pecetluind un Legământ
Care-a șters orice păcat.

Și ne umplem de speranță
Aplecându-ne sub cruce,
Căci Putere și viață
Crucea Lui în noi aduce!

Când ne lepădăm sub ea
Dispar orice bariere
Zdrobite de Dragostea
Ce nu are frontiere.

Da! Când ne-aplecăm sub cruce
Dispar orice bariere,
Că nu-i formă de răscruce
Nici obstacol spre înviere!

Adevărul ne sfințește
Locuind în noi de-acum,
Duhul ne călăuzește
Necurmat pe-al Vieții drum,

Și înfiați prin jertfa Lui,
Fii de drept, moștenitori,
Cântăm – „Slavă Mielului!”
În veci de veci biruitori!

Ioan Hapca

„De vorbă cu Dumnezeu!”

E cert, e sigur,
Cu toții vom pleca!
Nu când, ci cum?
E marea întrebare,
Dar vreau cu orice chip
Prin îndurarea Ta,
Să simt cum învierea
Îmi dă din nou suflare.

„Îmi spui să-nvăț să iert,
Să nu caut răzbunare?”
Și cum îmi fac dreptate
Când milă-mi spui să am?
Și câtă îngăduință
Ai vrea să vezi la mine?
Căci nu sunt sfânt, o Doamne!
Și mulți dușmani mai am.

Dar cum voi știi ce-i adevărul?
Chiar dacă spui că-i scris!
Aici, în cartea ta.
Și ce-am să pot eu face
Când teama mă cuprinde
Că pot afla ceva
Ce nu-i pe voia mea?

Și ce-am să fac atunci,
Când, acceptând scriptura
O inimă haină
Îmi spune altceva?
De unde am putere
Să țin calea cea bună
Când inima-i stăpână
Peste voința mea?

„-Îți dau inimă nouă!”
-Și… Ce-ai să pui în ea?
„-Pe unicul meu Fiu!
Să locuiască acolo,
Prin dragostea ce-ți poartă,
Din ea, vei Învia!”

Gigi Stanciu

Ascultarea

Sunteţi robul aceluia de care ascultaţi.

Romani 6:16

Primul lucru pe care trebuie să-l fac atunci când examinez puterea care mă domină este să recunosc adevărul neplăcut că sunt responsabil pentru faptul de a fi astfel dominat întrucât am cedat în faţa respectivei puteri. Dacă sunt robul eului meu, eu sunt vinovat pentru aceasta, deoarece, la un moment dat în trecut, am cedat eului. La fel, dacă ascult de Dumnezeu, fac aceasta pentru că m-am predat pe mine însumi Lui.Dacă un copil se lasă dominat de egoism, el va descoperi că aceasta este cea mai înrobitoare tiranie de pe pământ.

Nu există putere în sufletul uman care să rupă lanţurile unei atitudini formate prin cedarea în faţa eului. De exemplu, lasă-te dominat pentru o secundă de orice vine din natura poftei (aminteşte-ţi ce este pofta: „Trebuie să am imediat acest lucru”, fie că este vorba de o poftă a cărnii sau a minţii), cedează o dată şi deşi poate te urăşti pentru că ai cedat, eşti legat ca un sclav de acel lucru. Nu există absolut nici o eliberare prin puterea umană, ci numai prin Răscumpărare. Trebuie să te predai în umilinţă totală Singurului care poate zdrobi puterea dominatoare, adică Domnului Isus Cristos.

„El M-a uns… ca să vestesc robilor izbăvirea.”  ,Descoperim aceasta în moduri ridicol de simple – „O, pot renunţa la acest obicei oricând doresc”. Nu poţi; vei descoperi că obiceiul te domină cu totul pentru că i-ai cedat de bunăvoie. Este uşor să cânţi „El va zdrobi orice lanţuri”, trăind în acelaşi timp o viaţă de robie evidentă faţă de tine însuţi. Predarea în mâna lui Isus va zdrobi orice robie din viaţa oricărui om.

Oswald Chambers

Trebuie să ascult?

Ei au zis lui Moise: „ Vorbeşte tu însuţi şi te vom asculta; dar să nu ne mai vorbească Dumnezeu, ca să nu murim”.

 Exod 20:19

Noi nu suntem în mod deliberat şi conştient neascultători de Dumnezeu, ci pur şi simplu nu-i dăm atenţie. Dumnezeu ne-a dat poruncile Lui, dar noi nu le dăm nici o atenţie, nu datorită unei neascultări voite, ci deoarece nu-L iubim şi nu-L respectăm pe El. „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele.” Când realizăm că am dovedit tot timpul „lipsă de respect” faţă de Dumnezeu, ne simţim copleşiţi de ruşine şi umilinţă pentru că nu L-am băgat în seamă.

Vorbeşte-ne tu… dar să nu ne mai vorbească Dumnezeu“. Noi arătăm cât de puţin Îl iubim pe Dumnezeu prin faptul că preferăm să-i ascultăm pe slujitorii Lui şi nu pe El. Ne place să ascultăm mărturii personale, dar nu dorim ca Dumnezeu Însuşi să ne vorbească. De ce ne este atât de frică să ne vorbească Dumnezeu? Deoarece ştim că dacă vorbeşte Dumnezeu, ori trebuie să facem acel lucru, ori trebuie să-I spunem lui Dumnezeu că nu vom asculta de El.

Dacă, însă, auzim numai vocea slujitorului său, simţim că ascultarea nu este o chemare imperativă şi putem spune: „Bine, asta este doar ideea ta, deşi nu neg că e probabil adevărul lui Dumnezeu”. Îl pun eu mereu pe Dumnezeu în poziţia umilitoare de a fi ignorat, în vreme ce El m-a tratat tot timpul ca pe un copil al Lui? Când Îl aud cu adevărat, umilinţa la care L-am supus se întoarce asupra mea: „Doamne, de ce am fost atât de greu de cap şi de îndărătnic?” Acesta este întotdeauna rezultatul atunci când Il auzim pe Dumnezeu. Plăcerea reală de a-L auzi pe El este atenuată de ruşinea de a nu-L fi auzit atâta timp.

TOTUL PENTRU GLORIA LUI

OSWALD CHAMBERS

Adevărul

Cuvântul Tău, o Doamne-i adevărul!
Şi Duhul Sfânt pe care ni L-ai dat,
Aşa cum ne-a-nvăţat Mântuitorul,
Căci adevărul ne-a răscumpărat.

Veniţi deci ca să spunem adevărul,
Căci adevărul liberi ne-a făcut,
Aşa cum i-a-nvăţat Mântuitorul
Pe-aceia care-n El s-au încrezut.

Aceasta este calea cea curată,
Pe care cei neprihăniţi s-au dus,
Viaţa, adevărul fără pată,
Şi calea veşniciei, e Isus.

E-adevărat că adevărul doare,
Dar trebuie să-l spui neapărat,
Căci în minciună omenirea moare,
Dar adevărul ne-a răscumpărat.

Deschide Doamne ochii, prin credinţă
Să vadă fraţii adevărul sfânt!
Şi să ne-ntoarcem toţi la pocăinţă,
Şi să trăim cum scrie în Cuvânt.

Pe munte sus, în slava fericirii,
Vor locui doar cei adevăraţi,
Când noi din-inimă vestim Cuvântul,
Şi adevărul îl vestim la fraţi.

Minciuna rea şi prefăcătoria,
E uniforma celui păcătos,
Oricine nu trăieşte adevărul
Îmbracă haina celui mincinos.

Dezleagă-te din lanţul urâciunii,
Şi spune adevărul tuturor!
Să ne lăsăm de patima minciunii,
Căci păcătoşii în minciună mor.

Căci numai dacă noi iubim minciuna,
Şi mai privim spre ea şi tu şi eu,
Nu vom intra în Ţara Fericirii,
Căci adevărul sfânt e Dumnezeu!

De vom intra la nuntă fără haină,
De vom intra la cină dezbrăcaţi,
Cuvântul cel adevărat ne spune:
Vom fi legaţi şi-afară aruncaţi.

Vă amintiţi de pilda cu nuntaşii,
De omul care nu s-a pocăit,
Chiar dacă vii şi stai în adunare,
De nu eşti sincer, vei fi pedepsit.

Aşa ca Anania şi Safira,
E soarta celor care vor minţi.
Un faţa adevărului cel veşnic,
Toţi mincinoşii se vor prăbuşi.

Nu-i glumă fraţi, minciuna e fatală!
Doar adevărul ne va izbăvi!
Minciuna e o cursă, o momeală,
Ea îţi oferă bani şi bogăţii.

Iar martorul cel mincinos rămâne
Să fie judecat şi pedepsit,
În marea zi, în ziua care vine,
Cu toţi aceia care au minţit.

Căci prin minciună, vechea Izabelă,
Prin martori mincinoşi ea l-a ucis
Pe-acel Nabot, pe omul fără vină,
Luându-i via, după cum e scris.

Şi bietul Iosif pus în lanţuri grele,
În temniţă a stat, a suferit,
Din cauză că femeia păcătoasă,
Pe Potifar în faţă l-a minţit.

Şi vai, ce mulţi copii iubesc minciuna!
Minţind pe tata şi pe mama lor,
Căci mincinosul minte totdeauna,
Indiferent copil e, sau major.

Şi ce ravagii! Chiar şi credincioşii
Se mai ascund, că doar n-o fi păcat,
Se mai unesc şi ei cu mincinoşii
Şi nu declară tot ce-au câştigat…

Şi câte învârteli şi dedesupturi!
Se fac alegeri „libere”, să ştiţi,
Dar cum se poate? unii prin minciună
Să stăpânească peste pocăiţi!

Minciuna însă n-are temelie,
Când bate vântul se va clătina,
Căci ea se-nalţă numaidin mândrie,
Dar nu rezistă, se va spulbera.

Şi ce folos de cele adunate?
Când adevărul nu l-ai apărat…
Sărmane om, chiar de-ai avea palate,
Pe mincinoşi vrăjmaşul i-a-nşelat.

Isus a zis: pe calea pocăinţei
Tu frate vei ajunge mântuit,
Minciuna zice: „luptă-te cu alţii,
Că doar aşa vei ajunge vestit!”

De ce să stai în praf, în umilinţă,
Când poţi să stai pe scaune de onor!
Dar mântuirea-i numai prin credinţă,
Nu-i prin onoarea dată de popor!

Făţărnicia frate, şi minciuna,
I-a înşelat pe-atâţia muritori,
Şi s-au pierdut pe veci, pe totdeauna,
Ei au căzut, chiar de-au urcat în nori.

Bărbatul care şi-a minţit soţia
Soţia care-a procedat la fel,
Judecătorul care-nchide ochii,
Tot mincinos e declarat şi el.

Şi vai, ce mulţi se-ascund după minciună!
Căci adevărul pare îngropat;
Zic mincinoşii care se adună:
„Că a minţi, n-ar fi aşa păcat…”

Dar tatăl ei nu-i adevărul, frate,
Minciuna e unealta celui rău,
Prin ea vrăjmaşul nostru ne desparte
De pocăinţă şi de Dumnezeu.

De-ai ştiut aceasta, şi-ai iubit minciuna,
Eşti cât se poate de greşit, de laş,
Chiar dacă vii aici la adunare,
Cu adevărul tu te faci vrăjmaş.

Să ne lăsăm de patima murdară!
În adevăr veniţi ca să trăim!
Să dăm păcatul, tot ce-i rău, afară!
Şi de minciună să ne pocăim!

Ea este soră şi cu lăcomia,
Căci pentru bani, se strecoară minciuni,
Ea ne aduce-n suflete mândria,
Şi-atâtea alte patimi, stricăciuni.

Ea stă ascunsă-n haine foarte fine,
De eşti atent, o poţi descoperi
În omul care înainte-ţi vine
Cu vorbe dulci, cu prefăcătorii.

Dar orişicât ţi-ar spune el din Carte,
Îl vezi că-i rece, că e prefăcut,
Iar adevărul stă de el departe,
Căci adevăru-i sfânt de la-nceput.

Un adevăr e flacără, căldură,
Minciuna-i rece ca şi un gheţar,
Chiar dacă-ţi spune multe din Scriptură,
Nu-i bucurie, nu e nici un har.

Vedeţi pe câte laturi ne atacă,
Minciuna cea de veacuri un război,
Să minţi şi tu, să mint şi eu oleacă,
Minciuna rea se ţine după noi.

Te îngrozeşte parcă adevărul,
Când ne arată tot ce e murdar,
Căci mântuirea nu-i prin iscusinţă,
Doar adevărul ne aduce har.

Căci nu averea, titlul sau onoarea,
Ne duce-n ceruri lângă Dumnezeu,
Ci pocăinţa, dragostea, răbdarea,
Şi adevărul, cât ar fi de greu.

Dar nu-nţeleg sărmanii prefăcuţi
Că trebuie întâi să ne smerim,
Isus Hristos ne porunceşte astăzi,
Să ne întoarcem, să ne pocăim.

Hristos în faţa lui Pilat răspunde,
Şi la preoţi adevărat le-a spus,
Cu preţul vieţii, Domnul nu se-ascunde,
Căci El e adevărul sfânt de sus.

Ce facem noi trecând prin strâmtorare?
Vom spune adevărul, sau minţim?
Minciuna e să ştiţi şi lepădare,
De frica morţii noi tăgăduim.

Apostolul s-a blestemat pe sine
Că nu-L cunoaşte, însă a minţit,
Şi doar atunci când a cântat cocoşul,
De Domnul lui din nou şi-a amintit.

Nu poţi cu firea, dând cu pumnul frate,
Să biruieşti minciuna celui rău,
Căci izbăvirea noastră de păcate,
E prin Isus, Fiul lui Dumnezeu.

Dar ce e rău, e că împotrivirea
Ne poartă-n valuri greu de biruit,
Când omul vrea cu mintea şi cu firea,
Să lupte, şi să fie mântuit.

Sărmanul Petru s-a convins la urmă,
Că vitejia nu e un pumnal,
Căci numai Domnul ne va trece marea,
Şi vom ajunge dincolo, la mal.

Nu mai ştirbiţi lucrarea mântuirii
Cu tot ce e străin şi omenesc,
Lăsaţi-vă de gândurile firii,
Şi cereţi harul Tatălui Ceresc!

Prin adevăr, prin focul Cincizecimii,
Să mai topim gheţarii din popor!
Să cerem fraţi, puterea înnălţimii,
Să cerem de la Domnul ajutor!

Să ridicăm ologii de pe vatră
Prin Duhul Sfânt, aşa ca la-nceput!
Să schimbe Domnul inima de piatră
La toţi aceia care au crezut!

Să scoatem „baalii” toţi din adunare!
Pe-acei ce vin cu prefăcătorii!
Să cerem de la Domnul cercetare!
Să ne trimită ploile târzii!

Ne-am săturat de cloaca cea amară,
De ape tulburi care-mbolnăvesc,
Avem nevoie de lumină clară,
Şi de puterea Tatălui Ceresc!

Veniţi să spunem lumii adevărul!
Să spunem şi la fraţi ce-i de făcut
Să ne întoarcem la Mântuitorul!
La dragostea dintâi, de la-nceput.

Să părăsim minciuna şi păcatul,
Căci Domnul vine, fraţilor, curând!
Să stăm în aşteptare, în veghere,
În adevărul Domnului umblând

Te poţi lăsa sărmane de minciună,
E foarte greu, dar cere ajutor!
Căci adevărul ne va da cunună,
Dar mincinoşii în pedeapsă mor.

Şi vai, în câte feluri se mai minte!
Minciuna e un mare dicţionar,
Şi glumele sunt tot minciuni scornite,
Aruncă-le te rog din buzunar!

Nu-ţi face listă să le pui în frunte,
Sau pe la mijloc, când ai predicat,
Căci glumele şi vorbele uşoare,
Sunt tot minciuni, ce tu le-ai strecurat.

Şi predica din prefăcătorie,
Să mă iertaţi, ea nu revarsă har,
Sărmanul om se luptă şi nu ştie,
Că toată truda lui e în zadar.

Şi rugăciunea, şi cântarea, frate,
Doar de pe buze, n-are mângâieri,
Din inimă, lucrările predate
Ne-aduc de sus dumnezeieşti puteri.

Precum se vede, omul vechi e ciumă,
El este condamnat la răstignit,
De fapt, păcatul care îl sugrumă,
Acesta trebuieşte pedepsit.

Dar noi îl punem pe altar să steie,
Îl respectăm pe omul cel firesc,
Şi-i cerem adevăruri să ne deie,
Dar bieţii oameni nu se pocăiesc.

Şi uite-aşa, nădejdi înşelătoare,
E masa noastră deseori, să ştiţi,
Căci ne hrănim cu lucruri pieritoare,
Şi ne-nşelăm că suntem mântuiţi.

Vorbim adesea şi despre răpire,
Şi slava-n care o să locuim,
Dar pocăinţa pare rătăcire,
Căci nu ne place să ne pocăim.

Cămilă dragă, acul e subţire,
Cum vei străbate, ştie Dumnezeu,
Voi fraţi zgârciţi, Isus Hristos vă spune
Că veţi ajunge-n ceruri foarte greu.

Şi cei săraci, mai mint şi ei de frică,
Şi caută adăpostul în minciuni,
Nu prin minciună omul se ridică,
Ci când înalţă sfinte rugăciuni.

Şi-acei a cu păcatele ascunse,
Pe jumătate le-au mărturisit,
Şi uită că-naintea Celui Veşnic
Orice păcat va fi descoperit.

Precum se vede, nu-i nici o scăpare,
Doar adevărul ne va izbăvi!
Căci nu există ascunziş sub soare
În care noi scăpare vom găsi.

Şi-apoi de ce să fugi? când Domnul cheamă
Să ne lăsăm de lanţul cel străin!
Căci unii strigă: „Ajutor! Salvare!”
Dar de minciună încă se mai ţin.

Deschide Doamne ochii prin credinţă!
Să vadă fraţii adevărul sfânt!
Şi să ne-ntoarcem toţi la pocăinţă,
Şi să trăim cum scrie în Cuvânt!

Şi-atunci nădejdea nu ne mai înşeală,
Când noi prin Duhul suntem ancoraţi,
În locul unde nu e îndoială,
În locul sfânt, cu-acei răscumpăraţi.

Afară vor rămâne mincinoşii
Şi cine a iubit ce e păcat,
În ceruri vor ajunge credincioşii
Ce adevărul veşnic l-au păstrat.

Dionisie Giuchici

Adevăr și frumusețe

Intr-o noapte de Mai
cu mii de caleşti în alai,
cu cai de lumină,
într-o noapte senină
plină de zâmbet, de farmec şi tihnă,
cu bolta împodobită ca o magnifică, uriaşă tipsie,
scăldată în raze  – zglobiu evantai -,
din luna alb-argintie,
tivită cu stele
(podoabe şi uşoare şi grele)
m-am apucat să număr toate luminile de pe cer
să le înscriu numărul
în cartea mea de poezie.
Citisem vrăjit în cărţi de astronomie
despre constelaţii,
trăind toate în armonie
şi-n bune relaţii.
(Despre:
Ursa Minor şi Major
Canis Major şi Minor
Draco şi Virgo
Andromeda, Aquarius
Cancer şi Taurus
Orion
Leo
Capricorn
Scorpio
Sculptor şi Hydra
Phoenix, Hercules şi Libra
Pegasus, Casiopeia
Gemini, Pisces, Althea…)

Cu o voinţă de fier
crezându-mă agil,
cu-n smoc de ştiinţă în creier
şi fler
a trebuit să constat
consternat
că nu le pot afla orarul
nici codul
nici cifra.
Doar Dumnezeu, Făurarul,
Cel ce le-a creat
pictând cu ele cerul
le ştie numărul şi misterul…

Într-o dimineaţă senină,
frumoasă ca o regină,
cu soarele mare cât o roată de car
încununat cu raze de aur
şi har,
curios am ieşit în grădină
s-adun un snop de lumină –
trofeu, medalie, laur.
Am ieşit, ca cel din poveste,
cu secera
cu câlţul de cânepă
şi ciubărul,
dorind să fac lumină în sufletul meu,
flămând ca un leu.
N-am reuşit nici măcar o rază,
un strop
s-adun în a inimii vază.
Adevărul, răspunsul la aventură,
l-am aflat în Scriptură:
Adevărul,
Lumina
sunt Dumnezeu…

Într-o zi
citeam Cuvântul.
În sufletul gol
mărşăluia noaptea şi vântul.
Eram acru ca mărul
căutând însetat
Adevărul.
Atunci am găsit în mine puzderie
de godaci:
lucruri murdare
fructe amare
mizerie…
Puteai umple cu ele
milioane de saci!
Pe genunchi am cerut Domnului să mă ierte
să mă curăţească
să mă-nţelepţească
şi să mă sfinţească.
El, în loc să mă certe,
a şters din inima mea toată vina
tot păcatul
El, Împăratul,
Lumina.
În locul negrelor ceţe,
zdrobind fala şi eul
pe cerul vieţii mi-a-ntins curcubeul
creând noi constelaţii
de adevăr
de lumină
şi frumuseţe.
În universul meu
pe-ntinsele spaţii
acum e-o nouă lărgime
lungime
adâncime
şi înălţime
E Dumnezeu!

Nicholas Dinu

La capătul virgulei

Merg la biserică
şi mă plimb cu Dumnezeu prin sufletul meu.
El zâmbeşte deşi buzele Lui sunt ca două
curcubeie arcuite concav.
când mă-mpiedic de oameni
mă prinde în braţe şi mă ridică mai sus de
prejudecăţile mele.

la ora 6:00
El iese în faţă
stelele se cuibăresc prin sertare de polen cosmic
şi cu trilul unei privighetori îmi recită „Fericirile”.

„Tati”, Îl întreb eu,
cum sunt anotimpurile din ochii mei
văzute din rai?

ca nişte flori de aloe suspinând
în care se ascund galaxiile!

şi cum arată funia împletirii mele cu adevărul?

ca o rază de lună înfiptă în jucăriile nopţii!

„Tati”,
unde este inexplicabilul sfârşit al
întoarcerii mele în gnomul luminii?

la capătul virgulei
acolo paginile rodesc quadriviumul păcii
şi moartea nu va mai fi!

târziu
dincolo de războaiele înserării
tăcem amândoi plini de cuvinte.

Nicholas Dinu