Pace pe pământ

Luca 2
14„Slavă* lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace** pe pământ între oamenii plăcuţi† Lui.”

Pe câmpul păstorilor, noaptea se lasă,
Pace aduce -n  suflet, și a sa casă,
Porumbei albi, cerești, coboară pe pământ,
Răsună puternic glasul Duhului Sfânt.

Focul păstorilor, cu flăcări rubinii,
Suspinul izvorului, înspre vesnicii,
-„Tăcere sa fie”, zic către  inima mea,
Să  aud pe Domnul, Sfânta-i chemarea Sa!

Mare-i  templul ceresc, un flaut suspină,
Deschide portalul de pace, lumină,
O oaste a cerului zboară spre pământ:
„-Noi Il vestim pe Mesia, Pruncul cel Sfânt!

Pace pe pământ între oameni sa fie,
Ne – a trimis Tatăl ceresc din veșnicie,
Slavă lui Dumnezeu, ce domnește în cer!
Bucurați-vă, păstorilor din Israel!

Noaptea cea Sfântă  peste lume  coboară,
Aprinde focul credinței, pe câmp, afară,
Caută pacea, și aleargă după ea,
S – a născut Mesia, strigă „Aleluia!”

Noaptea  Sfântă  peste lume  s-a lăsat,
Tu ai lacrimi în ochi, dar nu mai fi posac,
Ferice de tine, de plângi, vei fi mângâiat,
S – a născut Mesia, al tău Împărat!”

Fluierul vântului  începe să cânte,
Izvorul cel vesel, drumeți să încânte,
Iar Eu strig vesel către inima mea:
-S – a născut Mesia, strigă „Aleluia!”

Arancutean Eliza  

Psalmul 113

Lăudați pe Domnul nostru! Lăudați-L!
Voi, robii Lui, lăudați-L neîncetat!
Lăudați Numele Domnului! ‘nălțați-L!
Fie-a Lui Nume binecuvântat!

Din zori de zi, când soarele răsare,
Pân’ la apusul lui spre înserat
De-acum și până-n veac, fără-ncetare
Fie-a Domnului Nume lăudat!

Mult mai presus de neamurile toate
Al nostru Domn e înălțat de-a pururi
Iar Slava Lui, ce peste tot străbate
Își are locul mai presus de ceruri.

Cine-i ca Dumnezeul nostru mare?
Ca Domnul, ce așa sus locuiește?
El vede orice face fiecare. .
Și-n cer și pe pământ, El tot privește.

El pe sărac ridică din țărână
Pe cel lipsit înalță din gunoi
Cu cei mai mari ai țării împreună
Îi face ca să șadă mai apoi.

De cea care-a fost stearpă se-ngrijește
Îi dă o casă și-mprejur copii
O face mamă și o-nveselește
Lăudați pe Domnul nostru pe vecii!

Daniel Hozan

29 Octombrie

lată dar cum trebuie să vă rugaţi: „Tatăl nostru care eşti în ceruri” Matei 6:9

Aceasta rugăciune începe aşa cum trebuie să înceapă orice rugăciune adevărată, în spiritul adopţiei: „Tatăl nostru”. Nu există rugăciune primită care să nu înceapă cu gândul: „mă voi scula şi mă voi duce la tatăl meu” (Luca 15:18). Acest spirit copilăresc ajunge până la măreţia Tatălui „în ceruri”, şi conduce la devotată adoraţie: „sfinţească-se numele Tău” (Matei 6:9). Şoapta copilului – „Ava, Tată”, se amestecă cu strigătele heruvimilor: „Sfânt, sfânt, sfânt”. Este un singur pas de la închinarea adevărată la un spirit misionar fierbinte, izvorât din dragoste filială şi adoraţie respectuoasă.

„ Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ” (vers. 10). Urmează apoi expresia inimii, dependenţa de Dumnezeu: „pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi” (vers. 11). Fiind iluminat de Duhul, cel care se roagă descoperă că nu este numai dependent, ci şi păcătos, şi de aceea cere îndurare: „şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (vers. 12). Omul iertat cu adevărat se păzeşte să nu greşească din nou; îndreptăţirea conduce la dorinţa de sfinţire. „Şi ne iartă nouă greşelile noastre” (vers. 12) este îndreptăţirea. „Şi nu ne duce în ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău” (vers. 13) este sfinţirea în forma ei negativă şi pozitivă.

Fiind iertat, având îndreptăţirea lui Christos şi cunoscând primirea lui Dumnezeu, cel care se roagă mijloceşte cu umilinţă pentru perseverenţă. „Şi nu ne duce în ispită” (vers. 13). Ca rezultat al acestor cereri, urmează o expresie de laudă triumfătoare: „căci a Ta este împărăţia, şi puterea, şi slava în veci. Amin” (vers. 13). Ne bucurăm că Regele nostru domneşte în providenţă şi va domni în har de la o margine a pământului la alta, şi că domnia Sa nu va avea sfârşit. De aceea, acest scurt model de rugăciune conduce sufletul de la simţământul adopţiei la părtăşia cu Domnul nostru care domneşte. Doamne, învaţă-ne să ne rugăm.

Meditaţii C. H. Spurgeon

15 Octombrie

Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui?” Maleahi 3:2

Prima Lui venire a avut loc fără fast şi desfăşurări de putere. Dar, într-adevăr, au existat puţini oameni care ar fi suportat măreţia ei. Irod şi tot Ierusalimul au fost neliniştiţi auzind de naşterea minunată. Cei despre care se presupunea că îl aşteptau au dovedit falsitatea declaraţiilor lor respingându-L atunci când a venit. Viaţa Sa pe pământ a fost o vânturătoare ciudată, care a cernut grămada de credinţe religioase, şi puţini au putut rezista procesului. Dar cum va fi a doua Sa venire? Ce păcătos poate îndura gândul ei? Va lovi pământul cu toiagul cuvântului Lui, şi cu suflarea buzelor Lui va omorî pe cel rau” (Isaia 11:4).

Când a răspuns soldaţilor, în umilinţă, „Eu sunt acela” (loan 18:5), ei au căzut la pământ. Care va fi groaza duşmanilor Săi când marele „Eu Sunt” se va descoperi pe deplin? Moartea Lui a zguduit pământul şi a întunecat cerul. Care va fi splendoarea zilei în care, ca Mântuitor viu, va aduna viii şi morţii Înaintea Lui? O, fie ca groaza Domnului să-i convingă pe oameni să se lepede de păcat şi să dea „cinste Fiului, ca să nu se mânie” (Psalmi 2:12)! Deşi miel, El este şi „Leul din seminţia lui Iuda” (Apocalipsa 5:5), care sfâşie prada în bucăţi; deşi „trestia frântă n-o va zdrobi” (Isaia 42:3), îşi va zdrobi duşmanii „cu un toiag de fier” şi îi „va sfărâma ca pe vasul unui olar” (Psalmi 2:9). Nici unul din duşmanii Lui nu va putea îndura furtuna mâniei Lui şi se vor ascunde cu toţii din faţa furiei Sale devastatoare.

Totuşi, poporul Său spălat cu sânge va aştepta cu bucurie şi speranţă venirea Sa, şi o va privi fără teamă. Pentru ei, El este şi acum un cuptor de rafinare, şi când îi va încerca, ei vor ieşi „curaţi ca aurul” (Iov 23:10). Să ne cercetăm pe noi înşine în dimineaţa aceasta şi sä ne asigurăm de chemarea şi alegerea noastră, astfel încât venirea Domnului să nu trezească presimţiri întunecate în mintea noastră. O, dacă am avea harul de a alunga toată făţărnicia, sa fim găsiţi sinceri şi fără acuzaţii în ziua venirii Lui!

Meditaţii C. H. Spurgeon

Marathon spre cer

Cu cata ravna ai pornit
Pe drumul sfant,
Cu ce curaj nebiruit
Si cu ce dor nestavilit,
Dar drumul lung te-a obosit
Si pasul ai incetinit
Privirea cand ti-ai pironit
Inspre pamant.

Ai fost asa inflacarat
Pentru Isus,
De dragul Lui ai alergat,
Cu nici un pas nu ai cedat,
Dar ai ajuns descurajat
Seninul cand ti s-a-nnorat,
Si pacea ta s-a tulburat;
Te simti rapus.

Nu te opri, mai ai putin
De alergat.
(Caci norii trec, si altii vin;
Asa-i pe-acest pamant strain,
Plin de durere si suspin.)
In cerul Lui e-al tau destin,
Si-atunci, vei zice: Da! Amin!
S-a meritat!

„…Sa alergam cu staruinta in alergarea care ne sta inainte. Sa ne uitam tinta la Capetenia si Desavarsirea credintei noastre, adica la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusa inainte, a suferit crucea, a dispretuit rusinea, si sade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu.” Evrei 12:1,2.

Anca Winter 

Plecăm… și ce rămâne după noi?

Plecăm… și ce rămâne după noi?
Grămezi de pietre goale și noroi,
O viață petrecută în păcat,
Al firii noastre pământești aluat.

Plecăm… și ce rămâne după noi?
Doar o mulțime de străini și goi,
De oameni fără niciun Dumnezeu
Stând rânduri-rânduri împrejurul tău.

Plecăm… și ce rămâne după noi?
Mulțimile de „grindini” și de „ploi”
Din viața ta de patimi pe pământ
Până-ai să pleci din viață spre mormânt…

Plecăm… și ce rămâne după noi?
Ispite și necazuri vin puhoi
Căci omul viețuiește în păcat
Și pleacă-n veșnicie neiertat…

Plecăm… și ce rămâne după noi?
Se-adună-n viață anii ca un roi,
Acum ești tânăr, mâine ești bătrân…
Tu pleci și toate-n urma ta rămân…

Plecăm… și ce putem lua cu noi
Când toate-n viața asta sunt gunoi?
Nimic din tot ce-ai strâns pe-acest pământ
Nu poți să iei cu tine-n cerul sfânt.

Plecăm… și ce putem lua cu noi?
Credința, bucuria vieții noi
Pe care Dumnezeu ne-o dă de sus
Îndată ce ne-ntoarcem la Isus.

Te-ndemn, de-aceea, suflet scump și bun,
Să-L iei cu tine pe Isus la drum,
Să nu dai drumul mâinii lui Isus
Oprindu-te în Patria de Sus.

 Dorel Puchea  

Psalmul 76

În Iuda Dumnezeu e cunoscut
Și a Lui Nume-n Israel e mare
A Lui cort în Salem este făcut
Și locuința în Sion o are.

Acolo unde luptele s-au dat
Iar Domnul se luptase pentru noi
Săgeți și scuturi, săbii a sfărmat
Și armele pornite la război.

Tu Doamne, Cel ce pururea domnești
Ești mai măreț, deasupra tuturor
Mai înălțat și mai puternic ești
Chiar decât munții răpitorilor.

Vitejii lor căzut-au în război
Cei plini în inimi fost-au despuiați
Au adormit în somnul de apoi
Și n-au putut să fie apărați.

Ești, Doamne a lui Iacov, minunat
Să fii întotdeauna preamărit!
Cu glasul Tău atunci cînd ai mustrat
Și cai și călăreți au adormit.

Cât ești Tu Doamne de înfricoșat!
Și cine oare Ți se-mpotrivește?
Cine-ar putea? . . când Tu ești supărat
Atuncea când mânia-Ți izbucnește?

De la ‘nălțimea cerurilor, dar
Tu Doamne hotărârea Ți-ai rostit
Cuvântul Tău se auzise clar. .
Pământul a tăcut și s-a-ngrozit.

Când astfel Dumnezeu S-a ridicat,
Dreptate ca să facă Cel ce-i Sfânt
Să scape orice suflet apăsat,
Pe-acei nenorociți de pe pământ.

Iar omul, care Doamne, l-ai creat
Chiar și-n mânia lui Te va lăuda
Atunci când știe că Te-a supărat
Iar Tu-ți îmbraci toată urgia Ta.

Să faceți juruințe! bunăoară
Lui Dumnezeu, dar să le și-mpliniți
Voi toți aceia care-L înconjoară
Cu daruri înaintea Lui veniți.

Căci Dumnezeu rămâne neschimbat
El frânge domnitorilor mîndria
Pentru-împărați El este-nfricoșat
Pe-ntreg pământ cât ține veșnicia.

Daniel Hozan

Nu-mi trebuie statuie

Nu-mi trebuie statuie pe-acest străin pământ,
Nu vreau nici moștenire, că-i goană după vânt,
Nu vreau nici recompensă de fapta care-o fac
Și nici recunoștință când, din iubire, tac.

Nu vreau să fiu celebru pe scara socială,
Nici să primesc vreun premiu într-a vieții școală,
Dar vreau, cu siguranță, să fiu ca și Isus,
Să intru, prin credință, în Patria de Sus.

Nu mă interesează nici fală, nici onor,
Nu-mi pasă, ca lui Pavel, dacă trăiesc sau mor,
Nu-mi fac un scop în viață din lucruri care pier
Și de la lumea asta nu am ce să mai sper.

Nu vreau să-mi sprijin viața pe oameni care pier
Cu sufletul de piatră și chipul lor de fier,
Care oricând te-aruncă, la fel ca pe o zdreanță,
Cu suflet fără chip și fără de substanță.

Nu-mi trebuie prieteni care lovesc și fug,
Cu care nicio clipă nu pot să trag în jug,
Nu vreau să-mi umplu ființa cu lucruri pentru foc,
Nu-mi trebuie o lume în care mă sufoc.

Eu vreau să capăt cerul drept preț cu viața mea,
Să moștenesc albastrul, un cer de catifea,
Să stau lângă Acela pe care Îl slujesc
Și – dezlipit de lume – în cer să mă opresc.

Dorel Puchea