Numai Dragostea-Ți supremă

Cât de mare e iubirea, arătată pe calvar,
Ea e plină de speranță și e fără de hotar.
Numai Dragostea-Ți supremă, m-a atras la pieptul Tău,
Inima mea-Ți mulțumește, Fiule de Dumnezeu.

Cerul, marea și pământul, laudă numele Tău,
Florile de pe câmpie, știu că au un Dumnezeu.
Tot ce are azi suflare, tot ce mișcă pe pământ,
Îți aduce osanale, cântă numele Tău Sfânt.

Galaxii și mii de stele, toate cântă într-un cor,
Și slăvesc a Ta putere Sfânt și mare Creator.
Universu-ntreg tresaltă la cuvântul Tău cel Sfânt,
Și iubirea Ta se simte și în cer și pe pământ.

Binecuvântat să-Ți fie, numele Tău, Adonai!
Că în marea Ta iubire, pace sfântă Tu, ne dai.
Și în mila Ta măreață, ne iubești și ne mângâi,
Și-n iubirea Ta de Tată, călăuză ne rămâi.

Nichifor Nicu

Pământul roditor

Mi-e spicul sterp, uscat de vânt şi-arşiţă,
Lucrarea mea de paie-i arsă, scrum,
Fără de rod e-a inimii mlădiţă
Căci a căzut sămânţa lângă drum.

Cât un grăunte-i slaba mea credinţă,
Dar cresc şi ai îngrijorării spini,
‎Înăbuşită zace-n neputinţă
Căci a căzut sămânţa-n mărăcini.

‎E-n mine parc-o dâră de lumină,
Dar ‎în furtuni e-un licăr laş, fricos,
Stau bine-ascuns prigoana să nu vină
Căci a căzut sămânţa-n loc stâncos‎.

Cu mâna goală mă întorc la Tine
Fără de untdelemn, cu duhul stins,
Adu-mi lumina Ta, trăieşte-n mine
C-a deznădejdii beznă m-a cuprins!

‎Fă-mi inima pământul bun, o Doamne,
Desţeleneşte-n ea un nou ogor!
‎Dac-am ajuns în ale vieţii toamne,
Fă-mă, te rog, pământul roditor!


„Ascultaţi! Iată, semănătorul a ieşit să semene! În timp ce semăna el, o parte din sămânţă a căzut lângă drum şi au venit păsările şi au mâncat-o. O altă parte a căzut în locuri stâncoase, unde nu avea pământ mult. A răsărit repede, pentru că nu avea pământ adânc, dar când a răsărit soarele, s-a ofilit şi, fiindcă nu avea rădăcină, s-a uscat. O altă parte a căzut între spini, iar spinii au crescut şi au sufocat-o, aşa că nu a dat rod. Alta însă a căzut în pământ bun şi a dat rod care s-a înălţat şi a crescut: un grăunte a rodit treizeci, altul – şaizeci şi altul – o sută“(Marcu 4: 3-9)

Olivia Pocol

Nu te-ntinde prea mult!

Text: Proverbe 16:1-9, 18, 19

…eu spun fiecăruia din voi să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decat se cuvine, ci să aibă simţiri cumpătate despre sine…” Romani 12:3

Societatea modernă subscrie la filozofia care spune: „Du-te atat de departe cat poţi. Nu fi satisfăcut pană nu ajungi la varf. Tu meriţi ce este mai bun”. Dar Biblia spune să nu avem o părere prea înaltă despre noi înşine. Mandria şi ambiţia noastră, atracţia de-a fi numărul unu, ne pot determina să ne întindem prea mult. Ele ne vor duce la cădere (Proverbele 16:18, 19). William Shakespeare a ilustrat această tendinţă a fiinţei umane în piesa sa: „Richard al III-lea”. Ea ne vorbeşte istoria unui om din înalta nobilime britanică. De fapt, avea bogăţie şi putere mare, din cauză că fratele lui era regele ţării. Cu toate acestea, nu era satisfăcut. Se uita cu ochi invidioşi la tron. Nimic în afara purtării coroanei nu-l mai putea satisface. Astfel că s-a hotărat să pună mana pe ea. Pe măsură ce se desfăşoară piesa, Richard este implicat din fărădelege în fărădelege, ba chiar şi în crimă. Richard îşi atinge ţinta şi se încoronează singur ca rege. Dar oamenii de bine ai Angliei se ridică împotriva lui într-o mare revoltă. Armatele mărşăluesc una împotriva celeilalte şi Richard III este ucis în lupte. Tocmai premiul după care a alergat cu atata patimă l-a distrus. Se ridicase prea sus.


Ai fost şi tu prins cumva în cercul periculos de-a gandi că meriţi mai mult şi mai bine? Toţi trebuie să fugim de pericolul de-a fi nemulţumiţi de locul în care ne-a pus Dumnezeu. Iată de ce este bine să avem proaspete în minte versete ca acelea de azi. Ele ne vor ajuta să nu ne întindem prea mult.        – D.C.E.

Ce suntem noi, Doamne? – umbră şi părere,
Un suspin de-o clipă, iar apoi tăcere!
Ce curand ne creşte şi ne ia pămantul,
Izvoram ca apa şi plecăm ca vantul. ” Traian Dorz

Dacă vrei să faci lucruri mari, trebuie să rămai mic

Painea zilnica

O zi lunga

Text: losua 106-15

Toate îşi au vremea lor, si fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui.” Eclesiastul 3:1

Auzim adeseori spunandu-se: „Dacă ar fi cîteva ore în plus în zi!” Cu toate acestea, Dumnezeu face ca pămantul să se rotească la fiecare 24 de ore, timp suficient ca să facem tot ce ne cere EI în fiecare zi. O problemă poate fi şi faptul că nu punem lucrurile de pe primul loc, pe primul loc şi că încercăm să le facem pe toate.
Intr-un articol publicat de revista „Decision”, Maxine Hancock îşi aduce aminte că după ce prima ei carte a fost tipărită, a întîlnit o femeie care era soră medicală la o maternitate. Cu o grămadă de micuţi trăgînd de ea, ea s-a uitat cercetătoare la Maxine: „Doamnă! Trebuie să fiţi foarte ocupată!” a spus ea. „Nu cred să fiu mai ocupată ca dumneavoastră”, a răspuns Maxine. „Cum aveţi timp să le faceţi pe toate?” a întrebat femeia. „Simplu. Nu le fac pe toate. Fac prima dată ceea ce cred că este cel mai important.”

In textul de azi, losua porunceşte soarelui şi lunii să stea, astfel ca orele de lumină să se prelungească. Nu e mirare că Dumnezeu a răspuns prompt rugăciunii lui, deoarece losua a văzut că ziua zboară. Uimitoarea minune sugerează că există întotdeauna timp suficient ca să facem ceea ce ne cere Dumnezeu. O, El nu va adăuga în mod supranatural ore la ziua noastră, dar prin Cuvîntul Său şi prin Duhul Lui cel Sfînt,ne va arăta ce să facem şi ne va da putere s-o facem.
Presiunile vieţii ne ţin mereu în alergare? Poate că ar trebui să ne concentrăm din nou asupra priorităţilor. Poate că încercăm să realizăm prea multe şi să ne repartizăm energiile unor scopuri greşite. Cînd căutăm priorităţile lui Dumnezeu, zilele pe care ni le dă El sînt suficient de lungi.  – D.J.D.

Orice zi ce vine de la Domnul
E destul-a face tot ce El ne cere.
Şi dacă în El ne vom încrede
Vom primi în trup şi-n inimă putere. ”      – D.J.D.

Descoperirea că nu trebuie să le faci pe toate poate fi una din cele mai mari eliberări ale vieţii.

Painea zilnica

Pamantul celor vii

Text: Psalmul 27

O, dacă n-aş fi încredinţat că voi vedea bunătatea Domnului pe pămtntul celor viii…” Psalmul 27:13

Un frate mai în vîrstă mi-a spus clipind din ochi: „Psalmistul vrea să vadă bunătatea Domnului pe pămîntul celor vii. Poate crezi că David s-a referit la aici şi la acum, dar eu nu cred aşa. Aici este pămîntul celor morţi. Cerul este pămîntul celor vii.” La momentul acela am fost de acord cu ceea ce spunea el despre cer, dar am simţit că greşea în interpretarea Psalmului 27:13. Acum, totuşi, cred că el a avut întru totul dreptate. Savanţii au găsit noi mărturii că expresia ebraică: „pămîntul celor vii” se referă la „ţara vieţii eterne”. Psalmistul avea, aşadar, ochii aţintiţi spre ceruri. Această expresie o înţelegem cu atît mai bine astfel, cu cît psalmistul era înconjurat de duşmani care îl acuzau pe nedrept şi îi căutau distrugerea. Cu toate acestea, a rămas plin de încredere.


Era sigur că, odată, poate în timpul acestei vieţi, dar cu siguranţă în cealaltă, va fi reabilitat şi va vedea bunătatea Domnului. O, cîtă nevoie avem de o asemenea siguranţă! Deşi Dumnezeu Se îngrijeşte de nevoile noastre şi ne binecuvîntează cărarea, mai devreme sau mai tîrziu vom avea necazuri. Unul din cei dragi va fi luat prin moarte. Sănătatea va începe să se şubrezească. Oameni răi ne vor ameninţa fără motive. In asemenea momente trebuie să privim în sus. Ca şi psalmistul, avem nevoie de încredere, ca să putem exclama: „O! dacă n-aş fi încredinţat că voi vedea bunătatea Domnului în „ţara vieţii eterne”!       – H.V.L.

Ce glorios e să priveşti în sus
Spre răsplătirile ce or să vie!
Nemuritori, alături de Isus
Trăi-vom în eterna bucurie.„- Branon.

Pămîntul este ţara morţii, cerul este tara vietii.”

Painea zilnica

Strigați de bucurie

Strigați de bucurie… ne-ndeamnă Cuvântul
S-audă Cerul, s-audă Pământul
Motive-s o mie și încă o mie
În sufletele voastre entuziasm să fie.

Strigați de bucurie, fii de Rege sunteți
Să nu mai trăiască în voi tristeți
În deznădejde târâți nu vă lăsați
Cu-ncredere-n victorie, oricând, să luptați.

Strigați de bucurie, vecinii s-audă
Harul vrea și pe ei să-i includă
Mulți să cunoască splendoarea divină
Să vrea să stea cu-n Rege la Cină.

Strigați de bucurie oriunde, oricând
La multe-mpliniri s-ajungeți cântând
Din necazuri puteți extrage speranță
Dând rugii, Cuvântului importanță.

Strigați de bucurie voi fiii Luminii
Să știe popoare, să știe românii
Cine-i stăpân peste eternul destin
Și Cine calmează al vostru suspin.

Strigați de bucurie știind că din Slavă
Coboară binecuvântări fără zăbavă
Ceru-i deschis, azi ‘nălțați bucuria
C-așa va fi plină cu har visteria.

George Cornici

Psalmul 90

O, Doamne Dumnezeul nostru mare!
Se roagă Moise robul Tău cucernic,
Mereu ne-ai fost un loc de apărare
Din neam în neam un adăpost puternic.

‘Nainte ca toți munții să se nască,
Pământului să- I pui o temelie
Și lumea-ntreagă să se săvârșească
Din veci ești Dumnezeu, în veșnicie.

Tu chemi pe oameni fără-mpotrivire
Ca să se-ntoarcă în țărâna rece
O mie de-ani în a Ta socotire
Sunt ca o zi, ca straja care trece.

Îi mături ca un vis de dimineață
Sunt ca și iarba care încolțește
Ce înflorește-n zori cu-atâta viață
Apoi tăiată seara se-ofilește.

Noi suntem mistuiți de-a Ta urgie
‘Naintea Ta fărădelegi sunt puse
Deaceea ne-ngrozești cu-a Ta mânie
Căci ne cunoști păcatele ascunse.

A noastre zile câte sunt sub soare
De-a Ta urgie pier când ea se-ncinge
Și anii ni se duc fără-ncetare
La fel precum un sunet ce se stinge.

Căci anii vieții noastre se ridică
La șapte sau optzeci, unde-i putere
Nu-s multe mândre lucruri să se zică
Din timpul lor, doar trudă și durere.

Căci iute trec și noi zburăm deodată
Dar cine ia tăria Ta în seamă
Urgia și mânia să-Ți abată
Cum Tu dorești de Tine să se teamă?

Să numărăm a noastre zile bine
Ne-nvață, dă-ne-o inimă-nțeleaptă
Întoarce-Te! căci ne e dor de Tine
Nu zăbovi! căci robii Tăi așteaptă.

Ne satură în orice dimineață
De bunatatea Ta iubit Părinte
Noi ne vom bucura și-ntreaga viață
Ne-om veseli de darurile Sfinte.

Înveselește-ne atâtea zile
Cât zilele când am gustat smerirea
Și-atâți ani buni adu-ne vremurile
Câți ani noi am văzut nenorocirea.

Arată-Ți robilor a Ta lucrare
Și Slava Ta ce-n Ceruri strălucește
Și-a Ta bunăvoință Doamne mare
Iar lucrul mâinii noastre-l întărește.

Daniel Hozan

Stai fără frică

Pământu-ntreg geme, greu suspină,
Norii grei lovesc în țărână,
Suntem străpunși de moarte, griji, nevoi,
Și-atâtea deznădejdi ce zac în noi!
Frica se răspândește ca un venin
În celula vieții fără, , vaccin”!
Să ai credință în sufletul tău,
Speranța e-n Fiul Lui Dumnezeu!
Crede în Isus și stai fără frică,
Crede în El și Țara promisă!
Întoarce-te pe Cale, veghează,
Și-n via Domnului tu lucrează!
Ajută-ne Tată, Părinte sfânt,
Oprește molima de pe pământ,
În bunătatea Ta să respire,
Copii Tăi și-a lumii mulțumire!

Maria Șopț  

Zbor în toamnă

În bătătură, lângă iaz, la moară,
‎Bătrânul paltin braţele-şi coboară
‎Şi, milostiv, îşi leapădă veşmântul
Simţind că-i zgribulit de frig pământul …
Văzu cum vântu-şi fluieră cântarea,
‎Cum frunzele pornesc să umple zarea
Valsând unduitor, surâzătoare,
Lăsând pe drum tot aurul din soare.
Se prind în horă sprintene, voioase,
‎Se-mbrăţişează-n valuri mlădioase,
‎Apoi se-aştern în fascinant covor
Sporind al toamnei somptuos decor.
Şi când se-aşteaptă ploi şi vânt să vină,
Îşi ţin de cald împrăştiind lumină,
Privesc spre cer cu jind, de jos, din tină,
Ştiu că-n curând o muzică divină
Le va chema la un alt fel de zbor,
Spre-un nou tărâm unde nu-i frig, nici dor.

Olivia Pocol

Agape

„Să fie lumină” Dumnezeu a zis,
Iar pământul întreg de ea a fost cuprins.
Ce e pe pământ, dar și ce e în cer,
Tot ce îți văd ochii, a fost creat de El.

În iubirea-I mare l-a creat pe om,
I-a dat și suflare și l-a pus pe tron.
S-a uitat la lume, totul bun era,
Dar omul departe, la rău se gândea.

Șarpele vine, îl cheamă, îl îndeamnă,
Ființa umană vrea mai multa slavă.
Și gustă din rodul păcatului amar,
Aducând în lume al vieții greu coșmar.

Căci ceea ce-nainte era bun și curat
Acum este murdar, acum este stricat.
Din acest punct `nainte păcatul a continuat:
Iodolatrii, războaie și moarte-au triumfat.

Iar Diavolul în adâncuri zâmbește încântat.
Omul de-a lui greșeală, nu poate fi salvat.
Domnul e-ntristat și plânge al omului destin,
Căci El n-a vrut pierirea și trecerea prin chin.

Dar îndurarea Lui la capăt n-a ajuns,
În lume a găsit și oameni ce-au străpuns
Lumeștile-ncercări și-al vieții greu păcat,
Deși curați n-au fost, Lui I s-au dedicat.

Aici iubirea sfântă și harul Său nespus
Au dat promisiunea că într-o zi de sus
Veni-va al-nost Mesia, ce crucea va purta,
Iar haina cea pătată, deplin va curăța.

Nu-i basm, nu e poveste, ce Biblia ne spune;
Fecioara va naște-un Fiu, și-I va pune-un nume
Care va pune capăt acestui greu război.
El e Emanuel, Dumnezeu este cu noi!

Un timp trecu. În lume, păcatul se-adâncește.
Poporul Său se duce-n pustiu, nu-I mai slujește.
Se duce după idoli și străluciri deșarte,
Se pierde printre neamuri, se duce prea departe…

Dar într-o zi anume, umil, în loc sărac,
A omului speranță, în lume a intrat.
Isus Mesia, Fiul, al nost’ Mântuitor,
Din cer s-a coborât, privind spre viitor.

Căci omul singur nu mai poate înainta,
Prea mult s-a abătut de sfântă calea Sa.
Păcatul osândește întreaga omenire,
Pentru a omului vină, se cere pedepsire.

Pe-un deal se pregătește altarul pentru jertfă.
O cruce, niște cuie, și ură se observă.
Cununa cea de spini, păcatul v-a purta.
Dar cine va veni? Se va sacrifica?

Un Om fără de vină, fără de vreun păcat,
Din marea de-ntuneric ușor s-a ridicat.
Paharul de osândă, e negru, clocotind,
Așteptă să se verse, de greu păcat mustind.

El ia paharul plin, se uită cu-ezitare,
Al lumii mult păcat, nu sufer-amânare.
Îl bea pe tot de-odată, pe cruce răstignit.
„O, Tata-al Meu din ceruri, de ce M-ai părăsit?”

Dar răutatea lumii, n-are cale de întors.
Singur, între tâlhari, muri Isus Hristos.
O liniște în lume atuncea s-a lăsat
Perdeaua cea din Templu, deplin s-a sfâșiat,
Căci zidul dintre oameni și Tatăl cel de sus,
Pe veci El dărâma-ta. La Domnul ne-a condus!

Luiza Cotea