Eu nu mai vreau să mă mai joc cu viața mea

Eu nu mai vreau ca să mă mai joc cu viața mea
Nu mai vreau prin filozofie simplul să-l complic
Nu vreau să mă mai târguiesc cu firea mea cea rea
Ci vreau Doamne din zi în zi ca să mă fac mai mic.

Eu nu vreau să mai trăiesc doar numai de a trăi
Nu mai vreau să merg târâș, pe brânci spre Paradis
Nu vreau ca veșnicia să mi-o trăiesc oricum ar fi
Iar dreptul meu să-l vând pe o ciorbă sau pe-un vis.

Eu nu mai vreau doar pe jumătate să trăiesc
Nu mai vreau să mă mai încurc în plasa celui rău
Vreau de îngâmfare și mândrie să mă pocăiesc
Sub crucea Ta, Isuse să-mi plâng păcatul meu.

Eu nu mai vreau ca să iubesc pe jumătate
Nu mai vreau să-mi pierd prietenii cei dragi pe drum
Eu nu mai vreau să judec pe-acel ce-mi este frate
Ci mai iubitor de frați să fiu, mai credincios, mai bun.

Eu vreau să fiu așa cum sunt, să nu mă mai prefac
Eu nu mai vreau spiritual în ochii mei să par
Vreau să mă smeresc mai mult și cât mai mult să tac
Iar viața ce o trăiesc să nu mai treacă în zadar.

Eu nu mai vreau să trec acum pe lângă cel rănit
Vreau să-l ridic pe asin așa cum a făcut Hristos
Să-aprind candela dragostei la căpătâiul obosit
Să fiu pentru acei ce plâng un samaritean milos.

Eu vreau cu orice preț ca să ajung la Tine în cer
În seninul ochilor Tăi, Doamne vreau să mă afund
Și-n raiul strălucirii să te slăvesc, să cred, să sper
Să-ți respir iubirea Ta și chipul Tău cel blând.

Mihail Cebotarev 

Realitatea în realitate

Zburam pe-un somn, în vis, departe,
Spre-acolo unde nu-i oricum,
Ci este așa, cum scrie-n Carte,
Din veșnicie până acum:
O minunată realitate
Ce n-o vedem de-aici, nicicum.

Pluteam pe-un somn, în vis, departe,
Pe-o Mare care nu-i oricum,
Ea este-un fapt de fapte moarte,
Ce-s vii în veci, dar nu știu cum;
Sunt moarte într-o realitate
Ce n-o putem trezi nicicum.

Trăiam în somn, un vis, departe,
Dar nu trăiam așa, oricum,
Aveam o haină, un rost și-o parte
Ce străluceau și oarecum,
Te-orbea a lor realitate
Ce n-o cuprindem noi nicicum.

Mă cheamă-n somn, un vis aparte,
Care nu cheamă orișicum,
Ci după-o regulă din Carte,
Ce n-o pricepem bine-acum;
O impozantă realitate
De care n-om scăpa nicicum.

Mă duc cu duhu în vis, departe,
Spre-un loc ce nu-l percep nicicum,
Zăresc un somn care împarte
Ce ești de fapt și ești oricum,
În cea mai crudă realitate
Pe care-o neglijăm acum.

Dormim, dormim visând departe
Spre-un tot aicea și acum,
Iar Marea Vieții Realitate,
Ne-o irosim așa, oricum,
Pân` ne trezim că se desparte
Ce-i viu, de ce nu-i nicidecum.

Visăm oricum, visăm departe
Și-ajungem poate, oarecum,
Trăim un vis de câte toate
Și toate le trăim oricum,
Pierduți de Sfânta Realitate
De care nu scăpăm nicicum.

Zburând, plutind… te-am dus acum
Cu gândul la Realitate,
La cea văzută orișicum
Cât și la cea ce-o vezi în parte…
Să știi acum, că nicidecum,
Nu-i orișicum, nici oarecum…

E Viață, Moarte, Eternitate!
Și cât mai ești pe-al vieții drum,
Așa cum scrie în Sfânta Carte,
Te pregătești de celelalte,
De care nu-i scăpa nicicum!

Ioan Hapca

Mişcarea apei

Motto Ioan 5:1-9

Te-am revăzut în oglinda apei de milă,
Când aşteptam în mişcare
Un înger să vină
Departe, aproape, în noapte…
Oricând…
Mişcare doream şi atât!
Când eram un vis uitat în pridvoare,
Iar timpul bătea,
Bătea a mişcare…
Te-am revăzut în oglinda apei de milă.

Mă plângeam nesfios între lege şi preoţi.
Nenoroc, apăsare şi lipsă,
Şi stinsă lumina părea ca o mare…
Dar îngerul, Doamne, nici el nu venea
Să facă mişcare.

În vogă era ajutor şi putere.
Credinţa, dreptatea şi mila
Demult odihneau în tăcere,
De-aceea strigasem atunci către Tine,
Bolnav cum eram, decăzut în ruşine:
„Pe nimeni nu am, Doamne, pe nimeni… „!
Şi Tu făra preget
Făcut-ai mişcarea,
Mişcarea apei în mine.

Mihai Ghidora 

Povestea unui sentiment

De-o perioadă, ceva în mine
s-a- ntâmplat,
Ceva, ușor, ușor, s-a infiltrat,
Un sentiment a început să capete puteri în mine,
Dar nu mi-a făcut bine.

Eu, la rândul meu, destul nu am luptat,
Valul, încet, m-a purtat,
Fără să-mi dau seama, departe am ajuns,
Lui Dumnezeu în tot nu m-am supus.

Mă rugam, ascultam și citeam,
Dar bine nu mă simțeam.
Parcă lumina mea s-ar fi dus,
Sufletul altcuiva i s-a supus.

Chiar dacă a fost încercare,
A fost una grea și mare.
Nici acum de tot nu am scăpat,
Dar am văzut ce-i cu adevărat.

Dumnezeu în mai multe rânduri mi-a arătat,
Mi-a vorbit și lângă El m-a luat,
Mi-a demonstrat, dar eu nu am văzut,
Ochii orbiți îi aveam, să văd nu am putut.

Abia acum, după zile în care mai puțin mă luptam,
Mi-am dat seama în ce mă găseam,
De-ale mele sentimente cineva și-a bătut joc,
S-a jucat cu al inimii foc.

E-o ispită cum până acum n-am mai avut,
Îi mulțumesc lui Isus că nu s-a întâmplat mai mult,
De cel rău El m-a păzit,
Căci altfel, nu știu unde m-aș fi găsit.

Și-acum, după toate acestea poate mi-e greu,
Să lupt, să birui, să fiu stăpână pe sentimentul meu,
Dar voi trece ușor cu ajutor de sus,
Vreau să plâng și să strig „Ia-mă-n brațe, Isus.”

Cred ca nu-i nevoie să zic mai mult,
Poezia asta arată starea în care sunt.
Tot ce-a fost de spus, am spus,
Acum, mă întorc înapoi la Isus.

Doamne, iartă-mă, te rog,
Am aprins, dar nu Ție, al inimii foc.
Reînvigorează-mă, vino aproape de mine,
Vreau sută la sută să fiu bine.

Să nu mă mai intereseze nimeni și nimic pe Pământ,
Să nu uit al Tău legământ,
O, cu suspine negrăite strig,
Privește cu milă la ceea ce zic.

Facă-se voia Ta,
În tot și pentru viața mea,
Te iubesc, Isus,
Și-ajută-mă să fiu gata să zbor cu Tine, sus.

Să nu mă mai fure al lumii vis,
Să fiu cu gândul doar la Tine și-al Tău Paradis,
Pe cel rău dă-mi putere să-l depășesc,
Peste ispită să trec peste, în Tine să cresc.

Muntean Olivia 

Tututot aripilor frante

Am fost cândva, o pasăre cu aripi frânte,
Am fost cândva o tânără copilă cu lacrimi mult prea multe;
Nicicând durerea aripilor n-a trecut,
Dar azi… . azi am hotărât că trebuie să lupt!

Nu poți trăi tot timpul în trecut,
Nu poți să stai, neâncercând mai mult
Si nimeni, nimeni nu te poate împiedica:
„Să îți dorești, să crezi în El, să poți visa.

Atunci când crezi în Isus, din ce în ce mai mult,
Atunci, tu simți că greul a trecut.
Când ești o pasăre cu aripi frânte
Când ești un om, cu lacrimi mult prea multe,

Tot ce-ți rămâne este să visezi
Si-n Domnul Isus puternic să te-n crezi
Căci dacă crezi cu-adevărat în El vei reuşi
Si-n locul aripilor frânte vei primi.

Noi aripi înspre cer să poți zbura
Si-n suflet, noi dorințe vei avea.
Atunci, din aripi frânte, noi aripi vei primi
Si-o pasăre măiastră tu vei fi!

Soare Mariana 

Cerul din Noi

În liniștea tăcerilor fecunde
Aevea ca prin vis ni se arată
Tărâmul luminărilor profunde
Ce n-am călcat cu pasul niciodată.

Cu umbra de sub norii de pe cer
Se vede în oglinda sa rotundă
Pământu-ntr-o hlamidă de mister
Plutind prin aer pe pârtii de undă.

Magii ne-au căutat trecutu-n stele
Savanții de la Cern în izotopi
Poeții-n vers și-n visele rebele
Și multe-s scrise și-n ceaslov la popi.

Am vrea s-ajungem la-nceput de lume
Să luăm dumnezeirea cu asalt
Dar când ne-apropiem de-un orizont anume
Se-ntrezăreşte țărmul celălalt.

De coborâm în noi ca-ntr-o fântână
I-acolo un izvor cu apă vie
Iar cel ce bea nu are să rămână
Un călător pierdut prin veșnicie.

Marin Mihalache 

 

Călătoria prin vis

Ai grijă de mine, Cerescule Tată,
Că vin spre lumea Ta imaculată.

Voi trece la noapte spre Tine prin vis
Pân-am să ajung la tărâmul promis.

Ancorele la mal de-acum sunt tăiate
Pornesc spre Tine prin eternitate.

Peste vitralii pictate cu spuză de stele,
Prin vârtejuri de sori și gravitaţii rebele.

Să mă păstrezi cu desaga trupească
Nici aripi n-aș vrea să-mi mai crească.

Precum Icar voi zbura cu aripi de ceară
Dincolo de Orion, de steaua polară,

Peste Saturn, prin inelu-i de foc,
Prin nimbu-i aprins ca de sfânt prooroc.

Pe tronu-Ţi de slavă aș vrea să Te văd
Plutind în veşmânt luminos de omăt.

Să-I văd Soarelui Sfânt coroana de spini
Schimbată-n petale de flori și lumini.

Voi căuta prin noapte răposaților urma
Calea spre Viaţă, Păstorul şi turma.

Prin pustiuri voi trece, prin valea adâncă
Să beau aghiasma sfințită din Stâncă.

Să mă scutur de praful stelar şi de tină
Să mă mirui pe frunte cu har și lumină.

Să mă botez în ploaia Duhului Sfânt
Din nou să mă nasc înviind în Cuvânt.

Marin Mihalache 

De ce se duc momentele frumoase

De ce se duc momentele frumoase
Atât de repede în amintire,
De ce aceste clipe prețioase
Ne lasă adeseori durere și mâhnire?

Mă-ntreb, de ce atât de iute zboară
Când parcă numai ce-au venit,
De ce nu-i veșnic primăvară,
De ce există asfințit?

Mi-e dor de zilele senine,
De acel timp de nedescris
Când mă simțeam atât de bine,
Crezând că sunt în Paradis.

Vis trecător de fericire
Întoarce-te din când în când
Să retrăim acea-mplinire
Măcar în inimă și-n gând.

Există-n cer un loc anume,
O minunată-mpărăție
Unde iubirea are un Nume
Și unde-i pururi bucurie.

Puiu Chibici 

Năzuinţă

Mai viu, mai nou cu orice pas,
Eu năzuiesc într-una.
Îmi știe inima un glas
Care-a făcut din cioburi vas
Și mi-a lăsat arvuna.
Iar azi, mă țin pe-acest meleag
De Tine dor, de Tine drag.

Și-n ziua când va fi s-apuc
Uimirea de-a-Ți fi frate,
La pieptul Tău voi sta uituc
Iar la picioare-am să-Ți aduc
Doar cântecele toate
Ce se ivesc acum, pe rând,
La Tine-n cer, la mine-n gând.

Cu roada Duhului în sân,
Adun cu sete mustul;
În spicul grâului rămân,
Căci Te-am gustat, iubit Stăpân,
Și mă cunoaște gustul.
Spre chipul Tău mă-ntorc și vin,
De mine gol, de Tine plin.

În arca-n care m-ai trimis
Să mi se-adune zelul
Mă las robit de-același vis:
Spre taina cerului promis,
Să zbor ca porumbelul.
Și, așteptând, mai fac un geam
Cât timp mai pot, cât timp mai am.

Pe drumul șerpuind ’napoi
Am împlântat ulucii;
Privesc mai sus și mai vioi
Și, fie viscol sau noroi,
Stau tot pe Dealul Crucii –
Rănit de drum și-anevoință,
Biruitor prin năzuinţă.

Viorica Mariniuc