Fericirile

Cine vrea să fie fericit,
n-are multe lucruri, și grele de’mplinit.
Să ascultăm a lui Isus cuvinte,
cum le vorbise ucenicilor pe munte:

Ferice va fi de cei
ce’s mereu săraci în Duhul
Căci a lor e’mparatia
care a pregătit’o Domnul.

Ferice va fi de cei
care-și plâng a lor păcat,
Căci Isus, Domnul vieții,
îi mângâie neîncetat.

Ferice va fi de cei
c’es mereu blânzi și smeriți,
Căci vor moșteni pământul,
și vor trăi ca niște sfinți.

Ferice de cei flămânzi,
și setoși după dreptate,
Căci Isus, Neprihănitul,
le va da pe săturate.

Ferice va fi de cei
care milă vor avea,
De săraci și de străini,
ducându’i in casa Mea.

Fericiți vor fi acei
ce au inima curată,
Vor vedea pe Dumnezeu,
și’L vor proslăvi că Tată.

Ferice va fi de cei
care pace vor avea,
Căci fiii lui Dumnezeu
toți acei se vor chema.

Ferice va fi de cei
care lumea-i prigonește,
Căci Isus, împarăția,
pentru ei o pregătește.

Iar acuma, frații mei,
bucurați-vă întruna,
Că Isus, Cerescul Mire,
vă așteaptă cu cununa.

Ioan Chiuzan

Știi tu oare, ce-i iubirea?

Știi tu oare, ce-i iubirea?
Sau știi de unde vine ea?
Știi cât putut-a să iubească,
Să rabde, să se umilească,
Acel ce Dragoste era?

Ai tu răbdare îndeajuns,
Cu cel ce zici că îl iubești,
Sau, gândul rău când te-a pătruns,
Cu vorba îndată ai distrus,
Ceea ce dragoste numești?

Dragostea este răbdatoare
Și plină e de bunătate,
Smerită, blândă, iertătoare,
Ea nu se mânie, nu înșeală,
Ea suferă pentru dreptate.

Pe cruce, în chin și agonie,
El dragostea Şi-a arătat,
Pentru întreaga omenire,
Ce își vărsau a lor mânie,
El i-a iertat și S-a rugat …

De ești creștin tu ești chemat,
Să Îl urmezi pe Domnul tău
El e modelul de urmat
El pentru tine S-a rugat,
Să duci în lume chipul Său.

În beznă, tu, să fii lumină,
În ură, dragoste cu zel,
Să ierți și să te rogi întruna,
Căci te așteaptă-n cer cununa,
Dacă trăiești și tu ca El.
Ana Onofrei.

Vom regăsi mărgăritare!

Referințe
Sufletul binefăcător va fi săturat, și cel ce udă pe alții va fi udat și el.
Proverbe 11:25

Se spune că o împărăteasă
avea un vis neîmplinit.
Dorea să constuiască o casă
pentru acei năpăstuiți.

Cutreierase-mpărăția
și-și frânse inima de dor,
ardea profund în ea iubirea
fiindcă avea Mântuitor.

Ea nu era doar o regină
din lumea-aceasta trecătoare;
în trupul ei plăpând, de tină,
trăia-o-a Cerului moștenitoare.

Se proșternu în rugăciune
și-apoi un plan înfăptui.
Soțului ei în taină-i spune:
„Aș vrea-un refugiu-a construi

pentru orfanii acestei lumi,
pentru pierduți și părăsiți.”
„Un nobil gând, dar nu văd cum
atâția bani ar fi găsiți.”

„Stai fără griji, pot rezolva!”,
răspunse ea încrezătoare.
Își scoase de pe cap coroana
arătând diamantul cel mai mare:

„Acesta poate-acoperi
întreaga sumă necesară.”
Soțul, privind-o, înlemni:
„Vinzi diadema regală?”

„Nu, dragul meu, doar diamantul.”
„Dar este cel mai prețios,
simbol unic în tot Regatul… ”
„O, merită pentru Hristos!”

Convins, l-a vândut pentru ea.
N-a durat mult și a aflat
că toată lumea o numea:
-regina fără diamant-

Dar casa-ncet s-a construit
și-n ziua de inaugurare
familia regală a sosit
ca să asiste la serbare.

Privea regina mamele
cândva lipsite de speranță,
ștergându-și astăzi lacrimile
de bucurie, în siguranță.

Și multe glasuri de copii
cântau cum doar ei pot să cânte-
cerești și sfinte armonii
spre slava Eternului Părinte.

Spre soțul ei se aplecă
și-n șoaptă spuse fericită:
„Ei ne vor fi în cer cunună,
da, pentru Hristos merită!”

***
Așa va fi o veșnicie:
vom regăsi mărgăritare-
întreaga noastră avuție
strânsă-n a cerului hambare.

Vorbele bune, ce-au zidit
pe cei din jurul nostru, poate
cum nici nu ne-am închipuit…
le vom afla atunci pe toate.

Tot ce jertfim, tot ce răbdăm,
-oricât de mic sau cât de mare-
pentru că Isus ne e Domn,
spre slava Numelui Său mare,

se scrie sus și se adună,
iar Dumnezeu ne-a răsplăti:
eternitatea împreună,
dar și cununi va împărți!

Ce-i viața ta?

Ce-i viața ta pe-acest pământ?
O lungă alergare…
Dar trist… la margini de mormânt,
Observi că goană după vânt
E tot ce-ai strâns pe-acest pământ,
Și n-au nici o valoare.

Ce-i viața ta? … Te-ai întrebat
Ce rost ai tu pe lume?
În timpu-acesta limitat
De ce ți-a fost și ți-este dat
(Chiar dacă tu n-ai întrebat)
O viață, trup și-un nume?

Ce-i viața? Care-i rostul ei?
Și cine-l înțelege?
E numai să mănânci, să bei?
Sau, doar să strângi fără temei
De parcă totu-ai vrea să iei
Cu tine unde-i merge?

Dar viața ta… impropriu zis,
Căci nu îți aparține,
E mult mai mult decât un vis:
Demult, cândva, în Paradis,
Stăpânul Vieții a decis
Acest timp pentru tine.

Să ai și tu pe-acest pământ
Un timp de pregătire,
Căci Viața este darul Sfânt
Ce nu sfârșește la mormânt
Ci într-un Nou Așezământ,
Există-n nemurire.

Trăim și-aici… și-n veșnicii,
Trăi-vom totdeauna,
Dar, după ce vom adormi,
Va fi a Judecății zi,
Destinele s-or împărți
Din Iad sau Rai, doar una.

Iar dacă vrem ca-n Paradis,
Destinul să ne fie,
Să-L acceptăm pe-Acel ce-a zis:
“Calea sunt Eu!” precum e scris,
“Sunt Pâinea Vieții” a mai zis
Și “ Eu dau apă vie!”

Deci Tatăl, Dumnezeu ne-a dat
Un timp de pocăință…
Prin Fiul Său crucificat
Ca Jertfă pentru-al nost’ păcat,
Oricine-ai fi, poți fi salvat,
De-L cauți cu credință.

Iar El, Cuvântul întrupat
Și Mielul fără pată,
Deși la Tatăl S-a’nălțat,
El e prezent neîncetat
Când pe genunchi e căutat
De-o inimă predată.

De-aceea, timpul de acum,
Să-l prețuim cu toții,
Să nu dăm aurul pe scrum,
C-un foc arzând nu doar cu fum,
Să mergem cu Isus pe drum
Până în clipa morții.

Ce-i viața ta? … E-un legământ
Făcut pe totdeauna
Cu orice zi pe-acest pământ,
Trăind spre slava Celui Sfânt,
Tu vei primi după mormânt
Din mâna Lui, cununa.

Daniel Hozan

Fericirile

Referințe
Cine vrea să fie fericit,
N-are multe lucruri, și grele de-mplinit.
Să ascultăm a lui Isus cuvinte,
Cum le vorbise ucenicilor pe munte.

Fericiți vor fi aceia,
Ce-s mereu săraci în Duhul,
Căci a lor e-mpărăția,
Care-a pregătit-o Domnul.

Ferice este de cei,
Care-și plâng a lor păcat,
Căci Isus, Domnul vieții,
Îi mângâie neîncetat.

Ferice va fi de cei,
Ce-s mereu blânzi și smeriți,
Căci vor moșteni Pământul,
Și vor trăi ca niște sfinți.

Ferice va fi de cei flămânzi,
Și-nsetați după dreptate,
Căci Isus, Domnul vieții,
Le va da pe săturate.

Ferice va fi de cei,
Care milă vor avea,
De săraci și de străini,
Ducându-i în Casa Mea.

Fericiți vor fi aceia,
Ce au inima curată.
Vor vedea pe Dumnezeu,
Și-L vor proslăvi ca Tată.

Ferice va fi de cei,
Care pace vor avea,
Căci fiii lui Dumnezeu,
Toți acei se vor chema.

Ferice va fi de voi,
Când lumea vă prigonește,
Căci Isus, Împărăția,
Pentru voi o pregătește.

Iar acuma, frații mei,
Bucurați-vă întruna,
Că Isus, Cerescul Mire,
Ne așteaptă cu cununa.

Să ne-amintim, să nu uităm

Să nu uităm de cruda biciuire,
Nici de batjocuri, de ocări,
Pentru-a nu zburda în fire,
Să n-ațipim în binecuvântări!

Să ne-amintim de spinii răi-
Singura cunună la prima-Ți venire,
De cum ai fost trădat de-ai Tăi,
Isus, etern Izvor de Iubire!

Să nu uităm de crucea grea de Har,
În Ghetsimani cum transpirai sânge,
Și cum, căzând pe calea spre Calvar,
Pe femei le opreai de-a Te plânge!

Când ne-amintim de vin cu pelin,
De oțet, când strigai: „Îmi e sete!”
Ne revelezi, clar și deplin,
Jerfa ta, sfinte patimi perfecte…

Iar de trudim să medităm
La sulița profanatoare,
Nici lanțuri pauline nu uităm:
Și-orice-ncercări ne par ușoare!

Apoi, e lesne să ne cercetăm,
Când ne cureți în Lumină, de vină,
Să ne-amintim, să nu uităm
Că ne-ai poftit la Cină!

Marinau Daniela 

…adăpostul divin!

Faur octombrie în liniştea toamnei,
Amprenta ruginei în galben împlântă,
Şi-un sâmbur de jale-n ecoul poemei,
Suspină atins de o frunza uscată…

În liniştea toamnei triumfă mişcarea,
Cu cerul se leagă în tainice puncte,
Natura smerită îşi schimbă culoarea,
Din galben de miere în rani ruginite,

Cu frunza mai rară ce vântul o bate,
Din visul de-o vară, pădurea trezită,
Dezbracă veşmântul din ramuri boltite
Şi-aşteaptă să poarte cununa albită…

E lecţia vieţii de ceruri trimisă,
Parfum de sfârşit cu ultimă boare,
Căderea mai lină e parcă surprinsă
De somnul cel dulce numit resemnare.

Mi-e dragă şi iarna şi vara şi toamna,
Mi-au fost deseori adăpostul de dor,
În ele mi-e caldul şi dulcea fântână,
Ce apa tot vie o ţine în tainic izvor!

Din toate mi-adun bucuria-n secunde,
În sufletul plin condeiul iubirii alege,
Mă-nvaţă şi-n tabla scăderii a crede,
O pagina scrie când alta-i premerge.

Prin toamne şi ierni, în vară trecând,
De când am păşit pe pământ umil peregrin,
În toate cuvânt ziditor m-am găsit căutând
Şi-aşa am aflat la Acel ce întâi m-a iubit,
…adăpostul divin!

A. Urma

Marea de lumină

O mare de-ntuneric cu valuri mari, înalte
Cuprinde toată ţara, o-neacă, o striveşte
Şi dacă o lumină de undeva răzbate
O duce în adânc, în hău o nimiceşte.

Întinsul ei cuprinde copaci şi flori, izvoare
Suflarea-n ea se zbate cu gura larg deschisă,
Iar pasul în zadar îşi caută cărare
Şi ochiul care plânge a lui lumină stinsă.

Adâncul ei e mare, nici gândul nu-l atinge
În chinul de-a-nţelege ce-acolo se ascunde,
În luptele cu bezna nicicum nu poate-nvinge
În încercarea lui de-al vedea şi-al pătrunde.

Izvoarele-s secate sub valurile negre,
Cine vrea ape limpezi aleargă, rătăceşte
Şi bâjbâind pieirea o simte şi o vede,
Iar nălucirea apei mintea i-o stăpâneşte.
–––––––––––––-
Pe marea de-ntuneric cu valuri mari şi-nalte
Unii sunt pe corăbii, alţii au bărci sau plute
Iar mulţi se zbat în apă abia-nvăţând să-noate
Cu greu putând furtuna şi ploaia să le-nfrunte.

Iar cei care mai vor izvoarele curate
Ştiind că a lor apă a dispărut de mult,
Se luptă să plutească pe gândurile-nalte
La ţărmuri depărtate c-un luminat pământ.

La orizont ei văd printre neguri şi lacrimi
O linie subţire, peste valuri senină,
Având ochii spre ea în durere şi-n patimi
Ştiu că acolo-ncepe o mare de lumină.

Chiar marea-ntunecată prin beznă şi furtuni
Îi poartă către ţărmuri cu zarea lor senină,
Ascunşi printre catarge de răii lor stăpâni
Sau zbătânduse-n valuri cu a credinţei vină.

Furiile de apă se-ntind, în tot văzduhul
Iar cele patru vânturi dezleagă mari stihii,
Atunci întunecimea cuprinde tot pământul,
Groaza se-adună-n suflet, ce-i mort în oameni vii.

Corăbiile toate, sunt duse în adâncuri,
Mâinile se ridică, gura strigă-ndurare,
Cei ce-au avut mereu întunecate gânduri
Le duc cu ei în hăuri în a morţii chemare.

Pe ţărmuri ce-nconjoară întunecata mare
Pământul este ars, stihiile-s de foc,
Parcă a coborât din cer bătrânul soare
Vrând să îşi mute casa, în al beznelor loc.

Strigătul de durere cu scrâşnetul de dinţi
Degeaba se aude, iar fuga e-n zadar
O sită nevăzută alege, pe păcătoşi de sfinţi,
Scăpare nu mai este, mila e la hotar.

Cerul se face sul ca foile de carte,
Nori mari rostogolesc lumină şi-ntuneric
Suflarea îngrozită sub stânci şi foc se zbate
Cu frica morţii pusă în ochiul ei bezmetic.

Fulgere mari brăzdează, valuri de foc şi apă
Tunete le urmează cu glasuri neînţelese,
Sângele vărsat strigă, pământul nu mai scapă
Pe scrum şi pe cenuşă patul lumii se ţese.
––––––––––––––––
Din ţărmurile-aprinse şi marea-ntunecată
Sunt scoşi ce-i ce-au plutit pe gândurile-nalte,
Iar sita nevăzută îi cerne ca să-i scoată
Apoi să îi aşeze pe maluri ce-s curate.

Linia ce-o vedeau atâta de subţire
Peste valuri şi ceaţă dorind să o ajungă,
Acum e un fuior din nesfârşite fire
Ce-n strălucirea lor ochiul îl fac să plângă.

Iar când piciorul lor atinge pământ nou
Întreaga depărtare în ochi le e senină,
Şi într-un susur blând c-un nesfârşit ecou
Văd valurile line pe marea de lumină.

Ceru-mbrăcat în haină de un albastru pur
Poartă-n cunună puse, culori de curcubeu,
Pe bolta în azur şi-al arcului contur
Vine lumina slavei, ce este-n Dumnezeu.

Corăbii ce-au plutit pe gândurile-nalte
Alunecă acum pe marea de cristal,
Iar cei pe care-i poartă cu hainele curate
Sunt coborâţi din ele pe-al veşniciei mal.

Valuri line şi dese sunt cele de lumină
Venind în străluciri peste hainele albe,
Iar marea ce e plină de pace şi odihnă
În suflete îşi pune unduirile calde.

Mulţime fără număr cu ramuri de finic
Laudă şi dă cinste cu glasul ei puternic,
Celui ce este veşnic cu Numele mărit,
Celui care i-a scos din marea de-ntuneric.

Nu au acum nevoie de soare şi de lună
Viaţa de-a lor căldură să fie mereu plină,
Căci Cel ce le-a-mpletit pe frunte a Lui cunună
Este izvorul veşnic al mării de lumină.

Psalmul 82:5; Isaia 9:1,2; 60:1-3,9; Amos 5:20;
Ţefania 1:15; Matei 8:12; 5:14; Ioan 3:19; 1:9; 8:12;
Iov 38:19; Mica 7:8; 1 Timotei 6:16; 1 Ioan 1:5;
Apocalipsa 22:5.

Stănulescu Mircea 

Lauri de lumină

Psalmul 19

„Cerurile spun slava lui Dumnezeu, si intinderea lor vesteste lucrarea mainilor Lui.”

Cerul povestește de slava lui Isus,
Învierea o vestesc stelele de sus,
Noaptea lasă  mesaj pe raze de lună;
-„Din cântări de slavă împletiți cunună!”

Lauri de lumină  coboară de sus,
Coroană de Rege, pentru Domnul Isus,
Buchet împletit din cerești osanale,
Flori de Mântuire răsar  pe cărare!

Picură rouă pe flori de primăvară,
Și raza lunii țese o pânză rară,
Lasă un mesaj voios zorilor, pe flori;
„Isus  Cristos, Domnul, a înviat în zori!”

Luceafărul de dimineață  apune,
Dar îi face Soarelui un semn, și spune;
-Grăbește-te și du vestea în Răsărit!
„”Isus Cristos, Lumina Lumii a sosit!””

Și briza mării  îmbrățișează palmieri,
Se unduie și dansează  voios cu ei;
Parfum aduce din albastrele câmpii;
„A înviat Isus, Domnul din veșnicii!”

Și ciocârlia se înalță spre soare,
Și cu  voioșie strigă spre popoare;
-Aud îngerii, în cer, cântând mai duios;
„Mărire, Mărire, lui Isus Cristos!”

Plin de păcate, pe drum, fac și eu un pas,
A sosit, în lume, al Mântuirii ceas,
Ce trezește cu voce suavă, fină;
„Dă-mi inima, și voi șterge a ta vină!”

Din  ochi, picură rouă de  Mântuire,
Iar Inima   țese  raze de iubire,
Lauri de lumină primesc și eu, de sus,
Coroană de Rege, pentru Domnul Isus!

Arancutean Eliza