Un Dumnezeu venit de sus!

Un Dumnezeu venit de sus!
În lumea asta atât de rea…
Dar fără El nu se putea?
Să nu mai credem în nimic?

A fost demult în cer un sfat,
Și o-ntrebare clar s-a pus:
Cine îl va răscumpăra pe om?
Nu a răspuns decât: Isus!

Un Dumnezeu pe tronul Său,
În cerul sfânt și plin de slavă,
Pe Diavol l-aruncat în hău,
Că vru acesta să domnească!

Iar după Diavol și alți îngeri,
Ce s-a găsit păcat la ei…
Au fost în cer atâtea frângeri,
De perfecțiuni și de eteri…

În mintea Lui de Dumnezeu
Acesta a făcut un plan!
Ca cerul să se completeze,
Dar cum așa? Cu care neam?

Cu stele, lumi și orizonturi,
Cu alți îngeri imperfecți?
Cu străluciri sau cu afronturi,
Puterilor cerești atleți?

Lăsă aceste toate planuri…
Și Dumnezeu alese omul!
Un chip al Lui cu noi elanuri,
Un suflet viu la fel ca Domnul!

Al nostru Dumnezeu știa,
Că cerul nu putu cuprinse,
Că peste mii și mii de ani,
El pe pământ Se coborâse…

Dar până atunci, într-o grădină,
Adam cu Eva au clacat!
Ei au primit atunci lumină,
Mâncând din el… aveau păcat!

Și de atunci până acum,
Lucrăm din greu acest pământ,
Și toți, cu mare greumânt,
Murim pe al vieții drum…

Satan crezu că dovedise
Lui Dumnezeu că omu-i slab…
El va alege-n scurta viață,
Din ăst motiv, ce-i este drag!

Dar omul a ales credința,
Pentru că sufletu-i tânjea…
Avea din El din Duhul slavei,
Din Dumnezeu avea viața…

Și astfel lupta se dădu,
Până când steaua a lucit!
În Betelemul din Iudeea
Din Cer un Dumnezeu venit!

Și astfel omenirea toată,
De la Adam pân’ la Isus
A mai primit o șansă-n plus,
Să nu aleagă viața moartă…

De ani și ani, de mii de ani,
Prin om, se umple veșnicia…
Iar Dumnezeu o dă cu drag,
Prin har să simtă bucuria!

Și astfel omul pe pământ,
Trăiește scurt și plin de boli,
Puține șanse, sărbători,
Dar tot alege pe Isus!

E Diavolul înfrânt pe veci!
Că planul omenirii sus
L-a împlinit Domnul Isus
Când s-a creat pământul!

El a răspuns cu viața Lui,
Ca omul să primească
O viață scurtă pe pământ,
Cu șansa să aleagă!

S-a pus garantul lumii-ntregi
Cu dor de veșnicie,
Venind în iesle, stând pe lemn,
Trăind în sărăcie…

Și astfel noi avem prin har,
Un mare dar, să știm ce-i viața!
Și să-L alegem pe Isus!
E Dumnezeu venit de sus!

Bulzan Marian Gigel 

Reclame

O viaţă plină de măreţie

Dumnezeu e în control

„Vă las pacea, vă dau pacea Mea… Să nu vi se tulbure inima.”

loan 14:27

De fiecare dată când în viaţa noastră personală apare un lucru dificil, suntem în pericol de a-L învinovăţi pe Dumnezeu. De fapt noi suntem cei care greşim, nu Dumnezeu – există undeva în noi un păcat pe care nu vrem să-l părăsim. Imediat ce părăsim păcatul, totul devine limpede ca lumina zilei. Cât timp încercăm să slujim la doi stăpâni, nouă şi lui Dumnezeu, viaţa noastră va fi plină de confuzie. Atitudinea noastră trebuie să fie una de dependenţă totală de Dumnezeu. O dată ce ajungem acolo, nu este nimic mai uşor decât să trăim o viaţă sfântă. Dificultăţile apar atunci când încercăm să uzurpăm autoritatea Duhului Sfânt în vederea împlinirii propriilor noastre scopuri.

Atunci când asculţi de Dumnezeu, El te pecetluieşte cu pacea Sa, cu mărturia unei păci de necuprins, care nu ţine de…

Vezi articolul original 169 de cuvinte mai mult

Bumerang

IUBIREA-i bumerangul
ce întoarce doar iubire,
Atunci când înspre alții
așa l-am aruncat,
Și-am dat, iubind, răspunsul
– și atunci când biata fire
Cu ură-nverșunată,
lovind, m-a atacat.

Cum pot uita de felul
în care-am fost primit,
Căci chiar nemeritând, El
pe mine m-a iubit!

IERTAREA-i bumerangul
ce întoarce doar iertare,
Atunci când am decis dar,
să iert în mod voit,
Să dau nemijlocita,
dorita eliberare,
Să-l ușurez de vină
pe cel nenorocit.

Cum ar putea uitarea
să aducă al ei uitat,
Când știu atât de bine:
și eu am fost iertat!

RĂBDAREA-i bumerangul
ce aduce și evlavia,
Și dragostea de frați și
iubire pentru toți;
De n-ai putea răbda tu
disprețul, hula, sabia,
Să ierți sau să iubești, nu!
nicicând n-ai cum să poți!

Uitând de felu-n care
Isus m-a ridicat,
Ignor de fapt răspunsul:
prea mult am fost răbdat!

Și atunci când „bumerangul”
în viață l-am lansat,
Un lucru este sigur:
se întoarce cum l-am dat.

Lucian Cazacu

Rugăciunea de mijlocire

Trebuie să se roage necurmat şi să nu se lase. Luca 18:1

Nu poţi mijloci în rugăciune dacă nu crezi in realitatea Răscumpărării, vei transforma mijlocirea intr-o compasiune inutilă faţă de oameni, ceea ce îi va face să rămână şi mai departe mulţumiţi cu faptul de a fi departe de Dumnezeu. In rugăciunea de mijlocire aduci înaintea lui Dumnezeu persoana sau situaţia pe care o ai pe inimă, până când eşti mânat de atitudinea pe care o are Dumnezeu faţă de acea persoană sau situaţie. Mijlocirea înseamnă a împlini ceea „ce lipseşte suferinţelor lui Cristos”; de aceea sunt aşa de puţini mijlocitori. Mijlocirea este înţeleasă în sensul de a ne pune în locul altuia. Aceasta nu este mijlocire! Încearcă să te pui în locul lui Dumnezeu.

Ca om care mijloceşte pentru alţii, ai grijă să n-o iei înaintea realităţii pe care ţi-o comunică Dumnezeu, căci altfel vei fi zdrobit. Dacă cunoşti prea multe lucruri, mai mult decât a rânduit Dumnezeu să cunoşti, nu te poţi ruga; situaţia persoanei respective este atât de zdrobitoare, încât nu mai poţi vedea realitatea.

Lucrarea noastră constă în a veni direct la Dumnezeu în legătură cu orice, dar noi ne eschivăm de la aceasta înlocuind mijlocirea cu activitatea. Facem lucrurile care pot fi înregistrate, dar nu mijlocim. Mijlocirea este însă singura lucrare care nu prezintă capcane, deoarece ea menţine deschisă relaţia noastră cu Dumnezeu.

Atunci când mijlocim, trebuie să avem grijă ca sufletele să nu fie doar „cârpite”. ele trebuie să ajungă în contact cu însăşi viaţa lui Dumnezeu. Gândeşte-te numai câte suflete a adus Dumnezeu în calea noastră, iar noi le-am părăsit! Atunci când ne rugăm de pe temeiul Răscumpărării, Domnul creează ceva ce nu poate crea decât prin rugăciunea de mijlocire.

Oswald Chambers

Arată-mi iarăși

Arată-mi iarăși, Doamne, calea Ta,
Cum vântului i-ai dat direcția,
Cum norilor le-ai spus pe ce ogor
Să-și scuture desaga ploilor.

Arată-mi orizontul Tău ceresc,
Să alerg spre el și să nu mă opresc,
Să-mi fie visul contopit cu-al Tău,
Dorința Ta constantă-n gândul meu.

Arată-mi zborul cum să mi-l încep,
Cuvântul înțelept cum să-l concep
Și care-i stânca ce tot naște cânt,
Iar gurii-i dă un rod pentru Cel Sfânt.

Arată-mi rostul pașilor ce-i fac,
Mantaua împlinirii cum s-o-mbrac,
Și dă-mi, Te rog, motiv – din nou insist –
Un scop să mă convingă să exist.

Lucian Cazacu 

Personalitatea

Dumnezeu e în control

„Ca ei să fie una, cum şi Noi suntem una.” loan 17:22

Personalitatea este acea parte unică, incalculabilă la care ne referim când vorbim despre noi înşine ca fiind diferiţi de oricine altcineva. Personalitatea noastră este prea vastă ca s-o putem cuprinde cu mintea.

O insulă în mijlocul mării poate fi doar vârful unui munte uriaş. Personalitatea este ca o insulă: nu cunoaştem nimic despre marile adâncimi ale fiinţei noastre, de aceea nu ne putem estima corect. Începem prin a crede că putem, dar curând realizăm că există o singură Fiinţă care ne înţelege, şi acea Fiinţă este Creatorul nostru.

Personalitatea este caracteristica omului spiritual, aşa cum individualitatea este caracteristica omului natural). Domnului nostru nu i se aplică termenii de individualitate sau independenţă, ci numai acela de personalitate. „Eu şi Tatăl una suntem.” Natura personalităţii este să fie unită cu o altă personalitate: poţi ajunge la adevărata ta identitate numai…

Vezi articolul original 112 cuvinte mai mult

Tu, dragoste…

Tu, dragoste, nu ai mormânt.
Nici teamă n-ai în tine,
Tu eşti un geniu pe pământ
Ce-aduce dorul în cuvânt
Şi veşnicia-n mine.

Tu nu ai colţuri nici bucăţi,
Tu porţi întregu-n sine…
Nu ştii de ură, de dispreţ,
Tu frumuseţea o arăţi
Şi veşnicia-n mine.

Tu soarele îl faci mai cald
Şi-atragi mereu spre tine.
Tu eşti un bob din ceru-nalt,
O pâine sfântă de smarald
Şi veşnicia-n mine.

Tu n-ai un loc în univers,
Tu treci pe la oricine
Şi-n mersul tău adesea ştergi
Păcate multe, făr’delegi
Şi-i strângi pe toţi în tine.

Tu, dragoste, nu ai nici preţ,
Nici mamă n-ai, ştiu bine,
Tu eşti o taină-ntre poeţi
Ce suferi, mustri şi înveţi…
Eşti veşnicia-n mine!

Mihai Ghidora 

Individualitatea

Dumnezeu e în control

„Dacă voieşte cineva să vina după Mine, să se lepede de sine.” Matei 16:24

Individualitatea este învelişul personalităţii. Individualitatea dă din „coate”, separă şi izolează. Ea este caracteristica principală a copilului. Dacă noi confundăm individualitatea cu personalitatea, rămânem izolaţi. Carapacea individualităţii este acoperământul natural pe care l-a creat Dumnezeu pentru proiecţia personalităţii, dar el trebuie dat la o parte pentru ca personalitatea să poată fi adusă în părtaşie cu Dumnezeu. Individualitatea este o falsificare a personalităţii aşa cum pofta este o falsificare a dragostei. Dumnezeu a creat natura umană pentru Sine, dar individualitatea corupe natura umană pentru propriile sale scopuri.

Caracteristicile individualităţii sunt independenţa şi dorinţa de afirmare. Afirmarea continuă a individualităţii noastre împiedică creşterea noastră spirituală mai mult decât orice altceva. Dacă spui: „Nu pot crede”, aceasta este deoarece individualitatea nu poate crede niciodată. Insă personalitatea noastră nu poate să nu creadă. Priveşte-te cu atenţie atunci când lucrează în…

Vezi articolul original 118 cuvinte mai mult

Comoara mea

Iubit Isus, comoara mea
Aș vrea spre Tine a zbura
Să trec de norii întunecați
Să fiu pe veci cu ai mei frați!

Tu care îmi cunoști viața
Și pașii mei când se opresc
În locul unde frații-n taină
Cu glasul lor Te preamăresc!

Tu care meriți toată lauda
Cunoști și inima zdrobită
Si sufletul care așteaptă
Înviorarea mult dorită…

Sunt mulți ce stau în așteptare
Și te cheamă pe Tin’ Isus
Să îi ridici din a lor stare
Să-i  urci pe stânca, tot mai sus!

Întinde-Ți mâna bun Părinte
Privește spre acel sărman
Ce trece azi prin suferință
Dă-i mângâierea Ta, ca dar!

E mare har când Tu Isuse
Cobori din ceruri între noi
Prezenta Ta cea glorioasă
Ne duce sus, dincol de nori…

Acolo unde-i fericire
Si bucurie-n Duhul Sfânt
Unde cu toți se închină
În fața Celui Veșnic Sfânt!

Îți multumim căci tu esti Tată
Și mângâiere la orfani
În mila Ta ne porți pe brațe
Până în  Noul Canaan!

Osana! Glorie! Mărire!
Răsună azi de pe pământ
Și mii de glasuri se înalță
Până la tronul Celui Sfânt!

Ți-aducem cinste si onoare!
Și îți mulțumim Isus iubit
Că-n dragostea Ta cea măreață
Un loc în cer ne-ai pregătit!

Pop Beniamin 

Jertfirea vieţii naturale

Dumnezeu e în control

„Avraam a avut doi fii: unul din roabă şi unul din femeia slobodă.” Galateni 4:22

În acest capitol din Galateni Pavel nu se ocupă de păcat, ci de relaţia dintre viaţa naturală şi cea spirituală. Viaţa naturală trebuie transformată în viaţă spirituală prin jertfă, altfel se va produce o scindare în existenţa noastră. De ce a rânduit Dumnezeu ca viaţa naturală să fie sacrificată? Dumnezeu n-a rânduit aşa ceva! Aceasta nu este rânduiala lui Dumnezeu, ci voia Sa permisivă. Rânduiala lui Dumnezeu cerea ca viaţa naturală să fie transfonnată în viaţă spirituală prin ascultare; păcatul este cel care a făcut necesară sacrificarea vieţii naturale.

Avraam a trebuit să-l jertfească pe Ismael înainte de a-l jertfi pe Isaac. Unii dintre noi încearcă să-I aducă lui Dumnezeu jertfe spirituale înainte de a fi jertfit viaţa naturală. Singurul mod în care Îi putem oferi lui Dumnezeu o jertfă spirituală este prin a ne…

Vezi articolul original 168 de cuvinte mai mult