Doar un moment…

„Totul s-a întâmplat într-un singur moment, cel mai remarcabil moment.

Pe măsură ce momentele trec, acest moment nu pare să fie cu ceva mai deosebit decât celelalte. Dacă cineva ar putea să-L scoată de pe axa timpului şi să-l examineze, acesta ar părea că arată întocmai ca acelea care au trecut în timp ce citeaţi aceste cuvinte. A venit şi a trecut. A fost precedat şi urmat de altele ca şi el, la prima vedere. Este un moment din acele momente nenumărate ce au marcat timpul de când veşnicia a devenit măsurabilă.

Dar, în realitate, acel moment, în mod deosebit, a fost, este şi va fi ca nici un altul, căci în acel segment de timp s-a petrecut ceva cu totul spectaculos. Dumnezeu a devenit Om! În timp ce creaturile Pământului habar nu aveau, Divinitatea sosise pe Pământ. Cerul s-a deschis şi Dumnezeu Şi-a pus ce a avut mai de preţ într-un pântec de om.

Cel Atotputernic, într-o secundă a devenit fragil. El, Cel ce era Duh, a devenit uşor de străpuns. El, Cel ce era mai mare decât întreg Universul, a devenit un embrion uman. El, Cel ce ţinea lumea cu un cuvânt, a ales să devină dependent de îngrijirea unei tinere fecioare.

Dumnezeu – făt uman! Sfinţenia odihnindu-Se într-un pântec! Creatorul vieţii – creat!

Dumnezeu a primit sprâncene, gene, o inimă, doi rinichi, o splină, a plutit în lichidul amniotic şi S-a întins, crescând în pântecele mamei Sale.

Dumnezeu S-a apropiat de omenire!

El a venit, nu ca o străfulgerare de lumină sau ca un cuceritor pe care nu-l poţi atinge, ci ca Unul ale Cărui ţipete au fost auzite de o ţărăncuţă şi de un tâmplar somnoros. Mâinile care L-au ţinut pentru prima dată în braţe nu aveau manichiură, ci erau murdare şi aspre.

Fără mătase. Fără fildeş. Fără petrecere. Fără ovaţii.

Dacă n-ar fi fost păstorii, n-ar fi fost nici măcar vreun fel de recepţie. Şi dacă nu ar fi fost un grup de cititori în stele, nu ar fi fost nici daruri.

Îngerii priveau, în timp ce Maria Îi schimba scutecele lui Dumnezeu. Universul privea cu uimire cum Cel Atotputernic începea să trăiască ca şi Om.”

Max Lucado 

Vine anotimpul iubirii

Nu-ti para rau de daruiesti iubirea
Si nu se-ntoarce-ndata inapoi,
Caci s-ar putea sa treaca ani intregi;
Dar nu vei ramanea cu pumnii goi,
Ci roada ei deplina-ai sa culegi
Cand isi va implini desavarsirea.

Nimic ce-i de valoare nu se-obtine
Fara perseverenta si curaj,
Si fara investitie de timp;
Si al iubirii falnic peisaj
Necesita prielnic anotimp.
Nu te-indoi. Asteapta. Iata-l, vine!

Iubirea daruita este iubirea castigata.

Anca Winter 

Cum pot rasplati eu -Emanuel Hasan

Ioan17 - John 17

Cum pot răsplăti eu iubirea-Ţi imensă Când tu ţi-ai dat viaţa pentru un păcătos. În schimb o primeşte umilă ofrandă /: Umilă ofrandă, Isuse Hristoase, din inima mea :/ 3. Nu pot răsplăti eu cu-argint sau cu aur Măreţ sacrificiul şi dragostea Ta De aceea o Doamne te rog azi primeşte /: Primeşte cântarea scăldată în lacrimi Şi inima mea :/ 2. Când negura nopţii îşi întinde mantaua Privesc printre lacrimi spre Tine-a căuta Dincolo de stele eu ştiu că există /: Un Tată puternic ce asupra-mi veghează cu dragostea Sa :/

Vezi articolul original

18 Ianuarie

Rămâne deci o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu.” Evrei 4:9

Cât de diferită va fi starea credinciosului în ceruri faţă de ceea ce este aici! Aici s-a născut pentru trudă şi lacrimi, dar în pământul nemuririi oboseala nu există. Dornic să-şi slujească Stăpânul, vede că puterea nu îi este pe măsura zelului. Strigătul său constant este „ajută-mă să Te slujesc, Doamne.” Dacă este totuşi activ, are mult de lucru; nu prea mult pentru voinţa sa, dar mai mult decât destul pentru puterile sale, aşa că va striga „nu sunt obosit de muncă, ci în muncă”. Creştine, zăduful oboselii nu durează o veşnicie. Soarele este aproape de apus. Va răsări din nou, cu o strălucire mai mare decât îţi poţi închipui, pe un pământ în care vei sluji Domnului tău zi şi noapte, fără să oboseşti.

Aici, odihna este parţială; acolo, ea este perfectă. Aici, creştinul este mereu tulburat, fiindcă simte că nu-şi poate atinge ţinta. Acolo, el se va odihni; va ajunge pe vârful muntelui. Va urca până la plinătatea lui Dumnezeu. Mai sus nu se poate urca. O, lucrătorule istovit, gândeşte-te că te vei Odihni o veşnicie! Poţi să-ţi imaginezi? este o odihnă veşnică, o odihnă care „rămâne”. Aici, dorinţele cele mai nobile poartă pecetea morţii, florile cele mai frumoase se ofilesc, băutura cea mai bună ajunge la drojdie, păsările cele mai gingaşe cad străpunse de săgeata Morţii, zilele cele mai plăcute se transformă In noapte şi bucuriile cele mai puternice sunt urmate de durere; acolo, totul este nemuritor.

Harpele nu se tocesc, coroanele nu ruginesc, ochii nu slăbesc, vocea nu se pierde şi inima nu se tulbură. Fiinţele nemuritoare trăiesc într-o veşnică desfătare. Fericită va fi ziua când tot ce este muritor va fi „înghiţit de viaţă” (2 Corinteni 5:4) şi Sabatul veşnic va începe!

Meditaţii C. H. Spurgeon

Dezgheț divin

La moara lui Felix

ger

Ne bântuie geruri mușcând nemilos
Cu colți de cumplite dihănii,
Și-n răni suflă vântul țipând dureros
În goană nebună de sănii.

Cu gheață în suflet și gheață-n priviri,
Ne-nghite cu totul decorul,
Și aripa frântă-a uitatei iubiri
Prin țurțuri își tânguie zborul.

Pe sipet în suflet, ce poartă candid
Surâsul ca nimb al iubirii,
E colbul uitării, obstacol perfid,
Un zid împotriva trezirii.

Dar, Doamne, noi suntem făcuți să iubim,
Tu nu ne-ai făcut robi ai gheții,
Aprinde în oameni, cu focu-Ți sublim,
Iubirea, ca vector al vieții!

Și-apoi în dezghețul zvâcnind radios
Și-n clocot de imnuri divine,
Țesând armonii să trăim luminos
Uniți în iubirea de Tine!

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 13 ianuarie 2020

Vezi articolul original

RUGĂ

TRECÂND PRIN ANOTIMPURI...

A început un nou an.

Dumnezeu l-a pregătit pentru mine și, cu ajutorul Lui, am pășit în el. Pentru cât timp? Nu știu. Știu doar că l-am început, dar nu știu cât din el voi parcurge, dacă voi ajunge la finalul lui.

Mai știu că voia lui Dumnezeu pentru viața mea este să fiu mai aproape de El și să Îl iubesc cu toată inima.

El să fie fericirea și scopul meu de a trăi pe acest pământ.

Îmi doresc o credință deplină în puterea învierii lui Isus Hristos și dragoste pentru El, pentru frați și oameni.

Dumnezeu să mă acopere cu Mantaua de izbăvire și promisiunile făcute mie și casei mele și acestea să fie împlinite la timpul Lui…

Domnul să îmi dea pace deplină când circumstanțele nu-mi sunt favorabile, o încredere neclintită că El știe, vede, cunoaște și este în controlul tuturor lucrurilor…

Vezi articolul original

Cuvântul Vieții

Cuvîntul scump și dulce
Lăsat pe fila Sfîntă
E raza de speranță
În lucrurile sfinte
Venite din înnalt
Din cerul dimineții
Din slava așteptată
Din patria iubirii
Din țara lui Isus.

Deschide numai una,
O filă și citește
Și vei vedea puterea
ce schimbă viața-ți tristă
Într-o adîncă pace
a Duhului de viață
Venit din Dumnezeu.

Trezise-va în tine
Speranța bucuriei!
Cînd printr-e versuri sfinte
Te va întâlni Isus
Și de-L primești în tine
În orice zi prin viață
Vei regăsi cărarea
și noua ta viață.

Viața transformată
e numai rezultatul
Pocăinței tale
și mersul cel curat
bazat pe cartea Sfântă
și-apoi ca rezult
Ne v-antâlni cu Slavă
și Gloria Iubirii
Cel ce e VIU ȘI VEȘNIC
HRISTOS CEL ÎNVIAT!

Cristian Ataman 

BĂTĂUȘII DOMNULUI

Ciprian I. Bârsan

Cred că niciodată nu v-a trecut prin cap că există și astfel de oameni în poporul Domnului – bătăușii.

Și totuși ei există. Și mai au și încredințarea că ei sunt ai Domnului, și că au mandat ceresc să dea în stânga și-n dreapta, lovind fără milă, pe cei care în realitate se străduiesc să caute pe Domnul, duminică de duminică și ori de câte ori au ocazia.

Unii lovesc cu multă mânie, alții cu multă ironie, alții cu multă prostie, dar rezultatul este același. Poporul Domnului are de suferit.

Nu sunt din categoria acelora care nu înțeleg nevoia de mustrare și de îndreptare a celor ce umblă în căile Domnului, dar știu că Domnul ori de câte ori mustră, El și ridică, El și încurajează.

Bătăușii Domnului însă lovesc fără milă, fără să se gândească la vânătăile celor loviți, fără să ia în calcul câți răniți rămân doborâți în…

Vezi articolul original 357 de cuvinte mai mult

17 Ianuarie

Apoi m-am uitat, si iată că Mielul stătea pe muntele Sionului.” Apocalipsa 14:1

Apostolul Ioan a avut privilegiul să privească dincolo de porţile cerului, şi îşi începe descrierea cu „apoi m-am uitat, şi iată că Mielul”. Aceasta arată că obiectivul principal al contemplării sale cereşti era „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29). Nimic altceva nu atrage atât de mult atenţia apostolului ca persoana Fiinţei divine, care ne-a răscumpărat cu sângele Său. El este tema imnurilor cântate de sfinţi şi de corurile îngereşti.

Creştini, aceasta este şi bucuria voastră; v-aţi uitat, şi aţi văzut Mielul. Printre lacrimi, ochii voştri au văzut cum Mielul v-a şters păcatele. Bucuraţi-vă, aşadar. Peste puţin, când lacrimile vă vor fi şterse, II veţi vedea pe Mielul lui Dumnezeu pe tronul măririi. Bucuria inimilor voastre se află în tovărăşia zilnică cu Isus. Veţi avea parte de o şi mai mare bucurie în ceruri. Vă veţi bucura de prezenţa Sa. Veţi locui cu El pentru totdeauna. „Apoi m-am uitat, şi iată că Mielul”. Mielul acesta este întreg cerul, fiindcă, aşa cum spunea Rutherford, „Mielul şi Christos sunt unul şi acelaşi lucru”.

Să fii cu Christos înseamnă să fii în cer, şi să fii în cer înseamnă să fii cu Christos. Un prizonier al Domnului a scris într-una din minunatele sale scrisori „O, Domnul meu Isus Christos, dacă aş fi în cer fără tine, m-aş simţi ca în iad; şi dacă aş fi în iad, şi Te-aş avea cu mine, aş crede că sunt în cer, fiindcă Tu eşti tot cerul de care am nevoie. ” Este adevărat, nu-i aşa? Creştini, sufletul vostru nu spune acelaşi lucru?

Nici harpele şi nici cântarea
Nu pot aduce cerul jos,
Fără lumina şi-arătarea
Divinului Isus Christos.

Tot ce ne trebuie ca să fim binecuvântaţi pe deplin este „să fim cu Christos” (Filipeni 1:23).

Meditaţii C. H. Spurgeon

El nu obosește iertând

Ciprian I. Bârsan

El nu obosește iertând
Și faptă și vorbă și gând
Chiar jos,jos de tot de-ai căzut
Îți iartă întregul trecut

El nu izgoneste nicicând
Căci El e Păstorul cel blând
Te-aduce în staulul Său
Așa păcătos gol și rău

El leagă piciorul rănit
Chiar dacă pășise greșit
Alină suspin și dureri
Și vine oricând dacă-L ceri

El stă lângă omul mâhnit
Și simte cu-acela zdrobit
Se-ndură, și-n dragostea Sa
Povara întreagă îi ia

El știe ce încă, n-ai spus
Și are la toate răspuns
Acesta e Domnul să știi
Urmează-L și liber vei fi

– Amin –

Puiu Chibici

Vezi articolul original