23 Mai

Domnul va sfârşi ce a început pentru mine.” Psalmi 138:8

Încrederea pe care psalmistul o prezintă aici este o încredere de origine divină. El nu spune „am har destul ca să sfârşesc ce am început. Credinţa mea este atât de tare încât nu mă voi clătina. Dragostea mea este atât de fierbinte încât nu se va răci niciodată. Hotărârea mea este atât de puternică încât nimic nu o poate clinti”. Nu, el depindea numai de Domnul. Dacă ne încredem în ceva care nu-şi are temelia pe Stânca Veacurilor, încrederea noastră nu este decât un vis. Ea va cădea peste noi şi ne va acoperi cu ruine, spre durerea şi confuzia noastră. Timpul desface tot ce toarce?natura, şi cei care se îmbracă cu hainele ei se cufundă în confuzie veşnică. Psalmistul era înţelept El se Sprijinea numai pe lucrarea Domnului. Domnul a început lucrarea aceasta fără noi. El o va duce mai departe, şi dacă nu o sfârşeşte EL nu va fi niciodată sfârşită.

Dacă avem o pată pe haina neprihănirii, suntem pierduţi; dar credinţa noastră este că Domnul care a început va sfârşi. El a făcut totul, trebuie să facă totul, şi va face totul. Noi nu trebuie să ne punem încrederea în ceea ce facem sau am hotărât că vom face, ci în ceea ce Domnul va face. Necredinţa insinuează: „ nu vei putea niciodată să stai în picioare. Priveşte răul din inima ta; n-o să poţi niciodată să învingi păcatul. Aminteşte-ţi de plăcerile şi ispitele care te asediază; vei fi prins cu siguranţă de ele şi te vei lăsa târât”. Ah, da, am pieri într-adevăr dacă am fi lăsaţi în seama puterii noastre.

Dacă ar trebui să navigam bazându-ne pe corăbiile noastre fragile, am avea de ce să ne lăsăm cuprinşi de disperare. Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu! El „va sfârşi ce a început” şi ne va duce la „limanul dorit” (Psalmi 107:30). Nu putem fi niciodată prea încrezători atunci când ne încredem în El şi nu putem purta niciodată prea multe poveri atunci când avem Asigurarea Lui.

Meditaţii C. H. Spurgeon

Vis

Urcam spre culmea Fericirii
Şi poposeam pe câte-o stea.
Ne aştepta Prinţul iubirii
În haină albă ca de nea.

Niciunul nu găsea cuvinte
De mulţumire Celui Sfânt.
Şi totuşi se-auzea fierbinte
Al biruinţei noastre cânt.

Zburam ca raza de lumină,
Ca gândul unei rugăciuni.
Şi iată-ne într-o grădină
În faţa unei mari minuni.

Orbiţi de slava neaşteptată
În ceasul mare şi solemn
Am auzit un glas de Tată
Făcându-ne cu mâna semn:

„Veniţi voi, fiii Mei din lume!
De mult v-aştept în Paradis
Căci se găsesc şi-a voastre nume
În Cartea Vieţii ce s-a scris!”

Dar cine ar putea descrie
Ce am văzut în visul meu ?!
Fremătătoarea bucurie
A fiilor lui Dumnezeu.

Corneliu Livanu  

Haina sufletului

Toți cei care cred că fericirea
Stă ascunsă în avere și în faimă,
Merg pe-o cale de durere,
Care las-o clipă de plăcere,
Dar răpește-a sufletului haină.

Mulți pe lume-au fost și-au căutat
Să tot strângă cum strânge furnica.
Dar apoi, în ziua despărțirii
Au simțit un gust amar al neîmplinirii
Și-au plecat simțind în suflet frica.

Au fost pe lumea asta mari cuceritori
Ce vrut-au lumea-n a lor stăpânire
Dar când ajuns-au la final de viață,
Au fost așa slăbiți, fără speranță
Și au plecat de pe pământ plini de mâhnire.

Și sunt și-acum și sigur vor mai fi,
Oameni cu visuri și gânduri nebune
Dar ei nu știu și nu au înțeles,
Căci în viața-aceasta totul are-un sens
Doar de trăiești după Cuvânt, nu după lume.

Aș vrea să te întreb acum ceva:
Tu pentru ce trăiești această viață?
De o trăiești cu gândul la Hristos
Și pentru cei din jur ești de folos,
Există pentru lume o speranță.

Dar de-o trăiești doar să aduni avere
Și cauți să-ți strângi multă faimă,
Atunci degeaba ai trăit pe lume
Și orice-ar fi și faimă, bani sau nume,
Te vor lăsa fără a sufletului haină.

Căci haina sufletului e toată esența,
De nu o ai, poți declara că ești pierdut.
Aceasta haină e-o mare bogăție
Și fără ea, n-ajungi în veșnicie,
Oricât ai fi de bun și priceput.

Deci, îmbracă-ți sufletul cu haina
Care oferă dreapta siguranță.
Și-atunci când vei pleca în veșnicie,
Această haină s-o ai mărturie,
Că pentru lume tu ai oferit speranță.

Nichifor Nicu

Te-am văzut

Te-am văzut ducând povara
Și slujind printre ruine,
Coborând ades pe scara
Suferinței pentru Mine,

Te-am văzut luptând în taină
Cu uriașii fricii tale,
Îmbrăcat cu-a milei haină
Și urmând o dreaptă Cale,

Te-am văzut cântând cântare
De curaj și de speranță,
Înfruntând și valul care
Aducea nesiguranță,

Te-am văzut țintind minciuna
Și lovind-o fără milă,
Te-am văzut vorbind într-una
De vrăjmașii Mei, cu silă,

Te-am văzut cu hărnicie
Că lucrezi, cu dăruire,
Răbdător chiar în pustie
Și lovind în propria-ți fire,

Te-am văzut mereu și totuși…
E ceva ce n-am văzut:
O iubire ce întrece
Tot ce faci sau ce-ai făcut!…

Când erai mai plin de Mine
Și mai gol de tot ce ești,
Îți doreai atât, ca-n tine
Să Mă văd prin cum iubești.

Căci făcând fără iubire
Fapte multe ca să zbori,
Poți rămâne amintire,
Dar nu urci, ci te cobori.

De aceea, te ridică
Și te-ntoarce, să rămâi
Doar în fapte ce implică
Acea dragoste dintâi.

Când trăiai murind, iar viața
Nu-ți era decât un gând,
Se topea din juru-ți gheața
De păcate, rând pe rând.

Cu a dragostei pasiune,
Focul primului veșmânt,
Azi, iubind, poți fi minune
Și în cer și pe pământ!


„Știu faptele tale […] Dar ce am împotriva ta este că ți-ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ți, dar, aminte de unde ai căzut; pocăiește-te și întoarce-te la faptele tale dintâi….” (Apocalipsa 2:2,4,5) „DRAGOSTEA NU VA PIERI NICIODATĂ.” (1 Corinteni 13:8)

Lucian Cazacu 

Mă țin de haina Ta

În valea umbrei morții acum dacă aș fi
Aș ști că ești cu mine și că mă vei păzi.
Aș merge pe cărare cântând de dragul tău
Simțindu-te pe Tine, Isuse, Domnul meu.

Căci bucuria Sfânta și dragostea-Ți divină
M-ar umple de speranță, mi-ar oferi lumină.
M-ar ține în picioare și m-ar purta prin har,
Mi-ar oferi putere, iubire, pace-n dar.

De-aceea nu mă clatin, privesc mereu în sus
Căci știu, Tu ești cu mine o, Domnul meu Isus.
Chiar dacă e furtună și valu-i ambițios,
Mă țin de haina Ta, iubitul meu, Hristos.

Tu ști o, scump Isuse, cunoști sufletul meu,
Te rog, rămâi cu mine când vine ceasul greu.
Călăuzește-mi viața, întinde-Ți mâna Ta
Și poartă-mă pe cale, simțindu-ți Dragostea.

 Nichifor Nicu 

Clipe de răgaz

Se scurtează timpul ca o veche haină,
Dar și-n strâmtorare e prisos de har,
Orologiul vremii ticăie în taină,
Fiecare clipă de răgaz e-un dar.

Prinși în glod aleșii cad și se-ntinează,
Pentr-un blid de linte dreptul lor și-l vând,
Dar e-o rămășiță care mai veghează,
Are-alt fel de foame și-altă sete-n gând.

Dreapta așteptare pare-o veșnicie,
Arșița pustiei duhu-a moleșit,
Lupta nu-i fățișă, cere dibăcie,
Oare câți răbda-vom până la sfârșit?

În curând se-ncuie ușa milei sfinte
Și nu poate nimeni s-o descuie iar,
Dar ni-s date semne, să luăm aminte!
În curând se strânge grâul în grânar!

A Nunții odaie este pregătită,
Zilele-s scurtate spre a fi scăpați,
Cu trupuri de slavă, doar într-o clipită,
L-al trâmbiței sunet, sus vom fi luați.

Ia fără zăbavă-a mântuirii haină
Dată prin credință tuturor, prin har!
Orologiul vremii ticăie în taină,
Fiecare clipă de răgaz e-un dar!

Olivia Pocol 

Am auzit cândva un glas

Am auzit cândva un glas…
Știam că Dumnezeu mă-ndrumă
Eu m-am oprit din al meu pas
Și-am ascultat în acel ceas
Tot ce voia să-mi spună:

“A câta oară Mă refuzi;
Și te bazezi pe tine. . ?
Când EU privesc cum te ascunzi
În taină, ochii tăi sunt uzi
Dar tot nu strigi spre Mine

Când știu și văd durerea ta
Mereu privesc cu milă…
De M-ai chema, te-aș ajuta
Căci tu ai preț în fața Mea
Dar mă alungi cu silă

Te văd cum suferi încercat
Lipsit de orice speranța
Îngreunat de-al tău păcat,
Pe Mine M-ai abandonat
Și treci grăbit prin viața

Dar Eu te chem, zi după zi
Îți pot da biruința
Căci te iubesc cum nici nu știi
Vreau sa Mă chemi, șj Voi veni
Când treci prin suferință.

Și dacă adânc ești vinovat
Iar azi te simți nevrednic
Copilul meu, nu te-am uitat
Căci încă-n viață te-am lăsat
Te chem, din întuneric.

Eu te primesc așa cum ești
Eu îți pot da salvare
Înconjurat de vorbe seci
Lovit de-ale lumii valuri reci;
Pot scrie-n dreptul tău: IERTARE

Vreau astăzi fruntea să-ți ridici
Căci Eu stau lângă tine!
De acum să poți mereu să zici
Că Eu îți birui orice frici
Și să te ții de Mine.

Să lași de o parte ce-i stricat
Ce-i rău în a ta viață;
Și să devii un om schimbat
Cu haină albă, alb curat
Să primești iar speranță.”

Am înțeles atunci chemarea.
Căci El știa durerea mea!
Și am ales apoi și calea
Căci doar la El ai rezolvarea
Dacă-l accepți în viața ta.

Deci vino și nu amâna
Căci poate-i ultima strigare.
Curând, ceasul va suna;
Cui ai slujit, cu-acel vei sta
Vino, cât încă ai suflare.

Nu te opri la orice glas
Nu te opri-n zadar pe drum,
Tu nu știi timpul ce-a rămas
Sau când va fi un ultim pas
Deci, vino! Vino acum.

Viviana Muha  

Caută să te sfințești

Când ai conștiința trează, nu treci linia niciodată,
Nu te-abați de pe cărare și-ți păstrezi haina curată.
Ești atent în jurul tău, te păzești de-orice păcat,
Si te rogi în orice vreme să ai cugetul curat.

Nu te pierde-n bezna lumii, nu te vinde pe arginți,
Să spui adevăru-n fața, niciodată să nu minți.
Să nu fii nicicând fățarnic, să nu joci la două mese,
Să nu cauți vreo atenție, nu sluji pe interese.

Caută să faci doar bine, nu-ncerca să te răzbuni,
Dacă poți să faci aceasta, vei vedea multe minuni.
Să întorci mereu obrazul, când lovit ești pe nedrept,
Și când dai celui ce-ți cere, caută să fi corect.

Fii tăcut când ura lumii, se abate-asupra ta
Caută să te sfintești, răspândește dragostea.
Întărește-te mai tare când toți te descurajează,
Și rămâi un om smerit, roagă-te, înaintează.

Dacă ai să faci acestea, vei simți asupra ta
O putere colosala ce nu se va termina.
Abea atunci vei înțelege, ce înseamnă fericirea
Și prin toate menționate, vei primi și mântuirea.

Nichifor Nicu

Frunze

Când sub primul păcat am căzut
Și-am văzut cât sunt de gol, slab și urât,
Din frunze-o haină mare mi-am făcut
De ochii Tăi dorind să mă ascund…
Erau doar frunze.

Când prima jertfă pe altar eu am adus
Crezând ca fumul ei v-ajunge-acolo sus,
Am pus doar frunze smulse de prin pom
Pe care focul le-a topit pe loc…
Erau doar frunze.

Când ai venit la mine-ntâia data,
Dorind să calci cărarea cea mai plată
Ți-am pus covor de frunze sub picioare,
Dar s-au uscat și drumul a fost tare…
Erau doar frunze.

Când ai privit la jertfa mea săracă
Și ai mustrat trăirea întinată
Cerând din pom nu frunzele, ci rodul
Știind că pan’ acum nu am dat totul…
Erau doar frunze.

Știai că printre frunze am ajuns la rod
Și ca din lemn o cruce ca să fac eu pot,
Simțind înțepătura cununii de spini
Tu ai privit adânc, adânc in min ‘…
Erau doar frunze.

Dar ai văzut și-n frunze un folos
Căci pentru Tine eram valoros.
Tu m-ai creat: știai ce sunt, ce pot
Și mi-ai dat șansa sa aduc un rod…
Nu numai frunze.

Iar Tu ai luat din ce am fost cândva
Punând chiar totul in lucrarea Ta.
Un pom cu rod Tu m-ai făcut acum
Și-mi pregătești in cerul Tău cununi…
Cununi frunze.

Agheorgiesei Maria 

Măcar ca rob…

O, Domnul meu, te-am întristat
Şi ştiu că nu mereu Te-am onorat…
Iar azi, acum, m-am prăbuşit
La sfintele-Ți picioare hohotind
De plâns. De ce altceva  aş putea?
Privesc în urmă la viața mea…
Vrednic nu sunt de haina ce mi-ai dat-o să o port…
Talanții de la Tine zac pe la Acan, sub cort…
Cu alte cele, în noroaie îngropați…
De mult deja, mult prea de mult acol’ uitați… .
Uitat de toți sub cerul sumbru am rămas
Înțepenit, fără tăria de-a mai face vreun alt pas. .
Arcaşii m-au ajuns şi iarăşi cu furie m-au lovit…
Mă-ntreb mâhnit: oare şi El m-a părăsit?
Oare şi Tu? Aş merita-o, da, atât de bine-o ştiu…
Nu mai sunt vrednic să îmbrac haina de fiu… .
Dar. . Doamne… . mă adu şi mă primeşte-n casa ta măcar ca rob! …
Averea ce-mi dăduseşi e acum toată un ciob…
Afară însă este frig… se-aud venind iarăşi arcaşi din depărtãri…
Şi râd hienele tot mai pe-aproape, tot mai amenințător…
În noaptea rece şuieră un aspru vânt, ca de mormânt!
Mă ia cu Tine şi mă trece peste el, zburând! …
Ce bine e în casa Ta, o ştiu prea bine!
Afară-n jurul meu sunt doar ruine!
Mă iartă, Domnul meu şi-adu-mă-n casa ta, ‘napoi… .
Doresc seninul, pacea, nu săgeți în noapte, frică, frig sau vijelii şi ploi…

Emanuel Hasan