EU nu sting!

Veniți azi la mine cât încă în lume
La uși încuiate Eu bat şi aștept,
Căci Eu sunt Păstorul ce cheamă pe nume
Şi Sunt totdeauna, un scut celui drept!

Eu arunc în marea uitării trecutul
Acelor ce vin şi smeriți se căiesc
Şi chiar de adesea e slab începutul
Eu Domnul nicicând nu-l disprețuiesc.

Am plâns şi mai plâng cu durere pe-aceia
Ce n-au înțeles a salvării chemări,
Mă doare când văd cum se stinge scânteia
Iubirii-ntre oameni pe-a lumii cărări.

Căci vreau să v-adun precum cloșca adună
Pe puii ei gingași sub aripi cu drag,
Atunci când se-arată pe ceruri furtună,
Sau când vre-un vrăjmaș se arată în prag.

Eu port cu blândețe pe brațe copilul,
Ce-o mână întinsă așteaptă plângând.
Eu nu am să sting niciodată fitilul
Ce încă mai pâlpâie-ncet fumegând!

Eu caut ca să dau din belșug Apă vie
Acelor ce vin şi o caută-nsetând
Eu mângâi, leg răni şi aduc bucurie
Şi trestia frântă, Eu n-o rup nicicând!

La cei ce se cred sănătoși şi în stare
Eu n-am niciodată nimic să le dau,
La mine bolnavii găsesc vindecare!
Şi-n jurul meu parcă săracii mai stau.

În faţa mea tot deslușit ţi se arată
Aici vezi viața așa cum e ea
Căci doar cel ce caută o viață curată
Mai poate smerit lângă mine să stea.

Eu bat azi la ușă şi-aștept cu răbdare
Aș vrea ca să intru la cină să stăm,
Aș vrea Eu Isus să te spăl pe picioare
Şi-apoi împreună la drum să plecăm.

Belciu Ilie

O arcă să-ți faci când e cerul senin??

-O arcă să-ți faci când e cerul senin
Iar marea e mult prea departe? ?
Înseamnă că nu chibzuiești pe deplin,
Că ai numai vise deșarte!

Asemenea vorbe lui Noe-i spuneau,
Râzându-i în față, stricații,
S-asculte ce Domnul a spus, refuzau,
Zicând că sunt doar aberații!

Când Noe spunea că va fi un potop
Cum nu a mai fost niciodată,
Ei toți în batjocură-l luau mai cu foc
Și-n silă priveau către arcă.

Când arca fu gata, intră Noe-n ea
Cu cei dragi, cu-ntreaga lui casă,
Luând vietăți cum Stăpânu-i spunea
Ca-ntocmai el să-nfăptuiască!

La urmă de tot, coborî Dumnezeu
Și-n urma lor ușa închise;
Stricații, orbiți, nu vedeau, ci mereu
Râdeau cu ocări mai aprinse…

Dar iată că-n zare doi mici norișori
Purtați pe aripi de furtună,
Chemară o neagră armată de nori
Ce bolta senină-o umplură!

Treptat se stingeau în rafale de vânt
Al gloatei stricaților hohot,
Și-n urmă-l opri întru tot când urlând
Aduse prin nori, ploaie-n ropot!

Și-n răcnete gloata vedea cum creștea
Prin văi și-mprejurul lor apa,
La ușa lui Noe zadarnic bătea:
Închisă pe veci era arca!

Și chiar dacă marea departe era
O arcă uriașă, pe valuri,
Pe-oceanul pieirii-ncepu a urca
Să prindă pe Ararat maluri!

Iar arca urcă pân’ aproape de nori,
Purtată de marile ape,
Tăceau toți stricații cei plini de ocări
Căci nimeni nu fu să îi scape!

Potopul se-opri; și un alb porumbel
Aduse în cioc marea veste;
Și-un sfânt curcubeu se-arătă sus pe cer,
Iar Noe-l văzu de pe creste.

Puțin timp trecu până apa scăzu
Ca ei toți din arcă să iasă
Iar el un altar sus pe munte făcu
S-aducă o jertfă aleasă.

Iar Tatăl etern înspre Noe privi,
Spre jertfa plăcută, sublimă,
Al ei bun miros Dumnezeu o simți,
Din ceruri, din slava divină!
***
-O arcă să-ți faci când e cerul senin
Iar marea e mult prea departe? ?
Înseamnă că nu chibzuiești pe deplin,
Că ai numai vise deșarte!

La fel ca și-n vremea lui Noe și-acum,
Mulțimea, de alți Noe râde,
Zicând că ce facem e abur, e fum,
Ne umplu de-ocări tot mai hâde.

Departe e marea iar ceru-i senin
Dar noi construim înainte,
Părem a nu fi sănătoși pe deplin,
Crezând promisiunile sfinte.

O arcă din nou înspre cer va pleca
Și-n urmă veni-va potopul
Iar arca pe maluri mai ‘nalte va sta
Să poată ieși-n cer poporul!

Doar cei ce ca Noe în El au crezut
Vedea-vor în cer curcubeul!
Al vieții simbol, sus, în raiul cel sfânt,
Acol’ unde-i Tatăl și Mielul!

Vei fi tu în slavă sau unde vei fi? …
Începe să-ți pui întrebarea! …
Acceptă salvarea căci mâine nu știi
De-nchisă va fi arca, zarea…

Emanuel Hasan

EU nu sting!

Veniți azi la mine cât încă în lume
La uși încuiate Eu bat şi aștept,
Căci Eu sunt Păstorul ce cheamă pe nume
Şi Sunt totdeauna, un scut celui drept!

Eu arunc în marea uitării trecutul
Acelor ce vin şi smeriți se căiesc
Şi chiar de adesea e slab începutul
Eu Domnul nicicând nu-l disprețuiesc.

Am plâns şi mai plâng cu durere pe-aceia
Ce n-au înțeles a salvării chemări,
Mă doare când văd cum se stinge scânteia
Iubirii-ntre oameni pe-a lumii cărări.

Căci vreau să v-adun precum cloșca adună
Pe puii ei gingași sub aripi cu drag,
Atunci când se-arată pe ceruri furtună,
Sau când vreun vrăjmaș se arată în prag.

Eu port cu blândețe pe brațe copilul,
Ce-o mână întinsă așteaptă plângând.
Eu nu am să sting niciodată fitilul
Ce încă mai pâlpâie-ncet fumegând!

Eu caut ca să dau din belșug Apă vie
Acelor ce vin şi o caută-nsetând
Eu mângâi, leg răni şi aduc bucurie
Şi trestia frântă, Eu n-o rup nicicând!

La cei ce se cred sănătoși şi în stare
Eu n-am niciodată nimic să le dau,
La mine bolnavii găsesc vindecare!
Şi-n jurul meu parcă săracii mai stau.

În faţa mea tot deslușit ţi se arată
Aici vezi viața așa cum e ea
Căci doar cel ce caută o viață curată
Mai poate smerit lângă mine să stea.

Eu bat azi la ușă şi-aștept cu răbdare
Aș vrea ca să intru la cină să stăm,
Aș vrea Eu Isus să te spăl pe picioare
Şi-apoi împreună la drum să plecăm.

Belciu Ilie

Tu pui culorile pe-al meu tablou

De la-nceput pan’ la sfarsit
Tu m-ai condus si-n acest an,
Si-am fost atat de fericit,
in pasul Tau cand am pasit,
stiind ca sunt in al Tau plan.

Tu mi-ai fost stanca in furtuna
si Apa Vietii prin pustiu,
M-ai tinut tare, strans de mana.
Prin voiaTa cea sfanta, buna
si doar prin har sunt astazi viu.

Mi-ai fost si lacrimi si durere,
Si zambete si bucurii,
Mi-ai fost balsam si mangaiere,
Mi-ai fost dulceata, mi-ai fost miere,
Mi-ai fost tot ce-mi puteam dori.

Mi-ai fost Prieten si Parinte,
Cu Soapta Ta m-ai invatat,
Mi-ai spus sa merg voios ‘nainte,
Mi-ai pus in suflet lucruri sfinte
si zi de zi m-ai rasfatat.

Imi sta in fata un An Nou,
Tu esti acelasi ieri si azi si-n veci,
Tu pui culorile pe-al meu tablou,
Iar fiecare clipa e-un cadou
ce o petrec cu Tine pe poteci.

De la-nceput pan’ la sfarsit
esti langa mine. Eu de Tine nu ma las!
Din vesnicie m-ai iubit,
si loc in cer mi-ai pregatit.
Te-astept sa vii si sa ma iei Acas’!


Marius Alexandru

Nu te teme

Când neliniștea în suflet
Parcă vrea aș face loc
Și când raze de speranță
Parcă nu mai vezi deloc,

Vin zvonuri de pretutindeni
Și se aud, vești de război
Iar mulți astăzi se întreabă
Doamne, ce va fi cu noi?

Frământarea ne cuprinde
Vrem nu vrem, ne panicăm
Și adesea nu mai știm
Încotro să ne îndreptăm…

Auzim vești, și câteodată
Mintea noastră răvășită
De atâtea informații
La pământ e prăbușită.

Dar când gânduri ne doboară
În aceste vremuri grele
Dumnezeu vine și spune:
Poporul meu: Nu te teme!

Nu te teme când nori negri
Vin mereu asupra ta
Din furtuna cea mai mare
Brațul meu te va salva.

Nu te teme când vrăjmașul
Împrejurul tău răgnește
Mâna mea din încercarea
Cea mai grea te izbăvește.

Nu te teme nici când boala
Roade în corpul tău mereu
Peste tot și peste toate
Te veghează ochiul meu.

Nu te teme, nu te teme
Sânt cu tine tot mereu
Peste toate lucrurile
Sânt stăpân eu, Dumnezeu.

Nu te teme nici atuncea
Când cel rău te va lovi
Doar încrede-te în mine
Iar eu te voi izbăvi

Nu te teme niciodată
Ori prin ce ar fi să treci
Tu increde-te in mine
Și genunchii să ți-i pleci.

Să mă chemi în rugăciune
Orișicând și-n orice vreme
Eu din cer îți voi răspunde,
De acea: Nu te teme!

Nu te teme, sânt cu tine
Nu privi cu îngrijorare
Eu te întăresc, te sprijin
Dreapta Mea-i biruitoare.

Nu vă temeți în necazuri
Ci înălțați privirea in sus
Fiecare clipă a vieții
E vegheată de Isus.

Dinu Ciolte

Domnul e cu mine

Când valuri uriașe vuiesc în jurul meu
De ce să uit eu oare că sunt copilul Său?
Că Domnul e cu mine, că nu sunt lepădat,
Că nu ar fi motive să fiu îngrijorat?

Eu nu mă-ncred în oase, nu mă închin la ele
Ci-L chem numai pe Domnul de trec prin valuri grele;
Iar marea-nfuriată nici nu mă va atinge:
Cu Domnul în corabie furtuna voi învinge!

Înalțe-se pe mare talazuri precum munții,
Pe-a mea corăbioară pusă-i pecetea vieții
Și nu pecetea morții, eu pururi voi trăi
Cu Cel care mă poartă spre cer, spre veșnicii!

Emanuel Hasan 

19 Noiembrie

„Oh! Dacă aş şti unde să-L. găsesc!” Iov 23:3

În nevoia lui extremă, Iov a strigat către Domnul. Cea mai mare dorinţă a unui suflet chinuit este să mai vadă o dată faţa Tatălui său. Prima lui rugăciune nu a fost „o, dacă aş putea să mă vindec de boala care îmi chinuieşte tot trupul!”, sau chiar „o! Dacă aş putea să-mi văd copiii scăpaţi din ghearele mormântului, şi averea scăpată de mâna jefuitorului!” Din contră, primul său strigăt a fost „o! ,Dacă aş şti unde să-L găsesc” pe Dumnezeul meu, ca să merg la tronul Său!” Copiii lui Dumnezeu aleargă la El când vine furtuna. Cei buni au un instinct ceresc, care îi face să caute adăpost sub aripile lui Iehova. „Cel care a făcut din Dumnezeu adăpostul lui” poate fi titlul unui adevărat credincios.

Când este pedepsit de Dumnezeu, cel ipocrit simte lovitura şi, ca un sclav, vrea să fugă de la Stăpânul care l-a biciuit. Nu acesta este cazul cu adevăratul moştenitor al cerului. El sărută mâna care l-a lovit, şi caută adăpost în braţele Dumnezeului care s-a încruntat la el. Dorinţa lui Iov de a comunica cu Dumnezeu a fost intensificată de căderea oricărei alte mângâieri. Patriarhul s-a întors de la prietenii săi îndureraţi şi a privit spre tronul ceresc, ca un călător care se întoarce de la un izvor secat şi aleargă spre fântână. El urează rămas bun speranţelor pământeşti, şi strigă: „Dacă aş şti unde să-L găsesc pe Dumnezeul meu!”.

Nimic nu ne învaţă mai bine valoarea Creatorului, decât momentul în care descoperă deşertăciunea oricărei mângâieri. Ne întoarcem cu amărăciune de la stupii pământului, în care nu am găsit miere, ci înţepături şi ne bucurăm în Cel al cărui Cuvânt este mai dulce decât miereia şi decât fagurii de miere. In orice necaz, trebuie să căutăm mai întâi prezenţa lui Dumnezeu. Dacă ne putem bucura de zâmbetul Său, vom putea purta crucea zilnică cu inima voioasă, de dragul Său.

C.H. Spurgeon

Tu minuni mai poti sa faci

Fratii din Bacesti

Din câte mari primejdii m-ai scăpat

Din câte mari primejdii m-ai scăpat
Și-n câte încercări ai fost cu mine
Ce repede-ai venit când Te-am chemat
Prieten drag, din slăvile divine.

Cu câtă dragoste Te-ai aplecat
Spre locul unde-mi așteptam pieirea
Și câtă milă atunci mi-ai arătat
Când îmi vedeam speriat nenorocirea.

Cu braț puternic Domnul meu m-ai scos
Și m-ai salvat din groapa morții
Prieten bun, prieten credincios
Păstor iubit și Rege al vieții.

Să-ți răsplătesc aicea n-aș putea
Căci binele ce mi-ai făcut, e mare
Dar tot ce am îți dau… inima mea
Și lauda-n umilință și-ascultare.

Să-Ți cânt o viață-ntreagă măreția
Și cinste să-Ți aduc mereu aș vrea
Ție Isus Hristos, Emanuel, Mesia
De-aici și până sus, de-a pururea.

Tu mâna Ți-ai întins întotdeauna
Deși-am fost rău și nu am meritat
Și ai mustrat mereu, mereu furtuna
Tovarăș bun și Frate-adevărat.

 Puiu Chibici 

22 Septembrie

„Strig către Tine cu inima mâhnită, şi zic: „Du-mă pe stânca pe care n-o pot ajunge, căci este prea înaltă pentru mine!” Psalmi 61:2

Muiţi dintre noi ştiu ce înseamnă o inimă mâhnită. Este ca şi cum ai fi golit, ca atunci când cineva spală şi clăteşte un vas şi apoi îl întoarce cu fundul în sus la uscat Sau ca şi cum ai fi aruncat în apă şi te scufunzi pe o parte, ca o corabie purtată de furtună. Descoperirea stricăciunii ne va copleşi inimile, atunci când Dumnezeu va îngădui să se tulbure adâncimile depravării şi să iasă la suprafaţă noroiul şi murdăria. Dezamăgirea şi tristeţea ne vor copleşi şi ele, atunci când vom îndura val după val, ca o scoică sfărâmată, purtată încoace şi încolo de flux.

Dar binecuvântat să fie Dumnezeu, în asemenea vremuri nu rămânem fără ajutor. Dumnezeul nostru este Portul corăbiilor bătute de furtună, Adăpostul pelerinilor rătăcitori. El este mai înalt decât noi – îndurarea Lui este mai înaltă decât păcatele noastre, şi dragostea Lui mai înaltă decât gândurile noastre. Este penibil să-i vezi pe oameni punându-şi încrederea în ceva mai jos decât ei. Insă încrederea noastră este întemeiată pe un Domn înalt şi slăvit. El este o Stâncă, fiindcă nu se schimbă; şi este o Stâncă înaltă, fiindcă furtunile care ne îneacă pe noi trec pe sub picioarele Sale. El nu este tulburat de ele, ci le conduce după voia Sa. Dacă ajungem la adăpostul acestei Stânci, putem înfrunta uraganele. Totul este calm sub protecţia acestui ţărm stâncos. Din nefericire, mintea noastră este aruncată adesea într-o asemenea confuzie, încât avem nevoie de un pilot care să ne conducă la acest adăpost. Pentru aceasta ne-am rugat în textul din seara aceasta.

O Doamne Dumnezeul nostru, învaţă-ne calea credinţei prin Duhul Sfant, şi condu-ne în odihna Ta. Vântul suflă peste marea noastră, şi mâinile noastre slăbite nu mai pot stăpâni cârma. Numai Tu singur ne poţi conduce în siguranţă printre stânci, ca să ajungem în limanul ceresc Cât de tare depindem de Tine – avem nevoie să ne conduci la Tine! Să fii pilotat înţelept şi condus în siguranţă şi pace este darul Tău, şi numai al Tău. In noaptea aceasta, poartă-te bine cu slujitorii Tăi.

C.H. Spurgeon