Omul și tâlharul

Într-un pridvor de piatră,
În noaptea de hotar,
Odată, față-n față,
Stăteau Om și tâlhar.

Dragostea lângă ură,
Tablou cu sânge scris,
O tainică pictură
Semnată-n Paradis.

În stradă fierbe gloata,
Iar cei cu legea-n cioc
Vor moarte la Gabata,
Împinși de-al urii foc.

Cu filacterii late,
Unul păși-nspre tron:
-Ascultă, împărate:
El – și-arătă-nspre Om –

Tot neamul sfătuiește
Să nu dea birul jos.
Vorbind împărătește,
Zice că e Hristos.

Pilat mantia-și strânge,
Privind epuizat
Spre locul unde-n sânge
Stă Omul acuzat.

-Spui că ești Împăratul
Acestui neam înfrânt?
-Da! Zise-n răni legatul
Cu vocea tandră: – Sunt.

-Îl crezi? … O, împărate,
E-un fiu născut din flori –
Nouă ni-e scris în carte
De-un Eliberator.

Cu un ADN de rege –
El e-un tâmplar bonom.
Ce săbii? Nici toiege
Nu poartă acest Om.

Privindu-și lung pieptarul,
Efodul de-aur greu
Zise, lovind obrazul:
-Tu, Rege? … Cât tupeu!

Îți dăm noi tron, stai bine,
Coroan-o s-ai pe cap!
Faci neamul de rușine,
Mărite Împărat!

Gloatele-nfuriate
Urlau: – E-un mincinos!
Pe cruce-L vrem, Pilate,
Să vedem, e Hristos?

Cu vocea lui confuză,
Pilat îl îndemna:
– Răspunde la acuză!
Dar Omu-n răni, tăcea.

Sorbind, Pilat, paharul,
Îi apăru un gând:
Strigă-n pridvor: -Tâlharul
Să vină aici curând!

Vă fac azi o favoare –
Puteți să-alegeți voi:
Vreți Omul cel din soare
Sau hoțul din gunoi?

A-nmărmurit Gabata.
Preoții n-au habar.
Dar se deschide poarta
Și intră… un tâlhar.

Cu pieptul lat cât munții,
Cu brațul tatuat,
Urlă plecând genunchii:
– Iertare cer îndat’!

Nu-s singur vinovatul,
Unde-s părtașii- hoți?
Cu ei am prădat satul.
Să moară-aici cu toți!

De ce eu, împărate,
Să mor în locul lor?
În grup pe înserate
Foc dădeam caselor…

Dar pe-un pridvor de piatră,
Un Om tăcut mereu
În taină strigă: -Tată,
Pentru lume, mor Eu!

Dacă ar fi păcatul
Cum e-un cârmâz roșit,
Mă declar vinovatul,
Purced spre răstignit!

Tâlharu-n lanț se zbate,
Urlând ca lupii-n cor:
– Vreau lege! Vreau dreptate!
Și moarte tuturor!

Legea nu-i pentru unul,
Să o suporte toți!
Să judece-împăratul
Dacă noi suntem hoți!

În fața lui, El – Omul-,
După-a cerului legi,
Se roagă-n duh la Tatăl:
– Vreau viață lumii-ntregi!

Păcatul cere moarte
Și jertfă-n sânge-arzând,
Eu – Mielul – fac dreptate
Prin moartea Mea curând… !

Tâlharul se încoardă,
Mușchii i se ivesc,
Și strigă înc-odată:
– Să moară! Îi urăsc!

Am fost trădat de prieteni,
Vândut să scape ei!
Da, îi urăsc! Câți galbeni
Primit-au? … ce mișei!

În fața lui, Iubirea
Suspină: – Tată sfânt!
O, iartă-nfăptuirea
Celui ce m-a vândut!

Cu-a lui sărut de gheață
Obrazul mi-a atins,
Privindu-l drept în față,
– Prietene! I-am zis.

O dragoste nestinsă
Îmi arde al Meu piept,
Și pentru lumea -ntinsă
Mor azi, fiindc-o iubesc!… . .
Dar cine să asculte
Iubirea suspinând?
Tâlharul cere moarte,
Omul, viață dând.

Vuiește greu pridvorul,
Mulțimea urlă-amar:
– La moarte-L dăm pe Omul,
Vrem liber… un tâlhar!

Pilat mâinile-și spală…
Procesul s-a-ncheiat –
Prin noaptea tristă-afară
Cerul a lăcrimat.

Sentința n-a fost scrisă
În recele antreu,
În ceruri o zapisă
Semnat-a Dumnezeu…. .

Și pe un deal, cu-o cruce,
Omul urca plângând,
Scuipat, strivit de bice,
De dragoste arzând.

Pe-o vale-n arătură,
Tâlharul grațiat
Cuprins de neagra ură
Rămâne-n duh legat.

Omul împuns de cuie
Gemea în trup, setos:
– Din lanțuri de robie
Scap orice păcătos!

Din dragoste-a mea viață
Eu azi îmi pun pe-altar!
Și iată-i, față-n față,
Omul și un tâlhar!

Cel ce-a tăcut, iubește
Murind și pentru hoți –
Cel ce-a urlat, urăște,
Vrând moarte pentru toți.

Deși e-n libertate
E-ncătușat pe veci –
Ura aduce moarte,
Iubirea – viață-n veci…. . .
Și-n zori, Omul spre slavă
A înviat din nou –
Iubirea niciodată
Nu stă într-un cavou!

Iubirea e divină,
Iubirea-i Dumnezeu.
Prin moarte, în Lumină
L-a dus pe Fiul Său –

Pe Omul dat la moarte –
Ca azi, fiece om
Să aibă-n ceruri parte
Cu-al cerurilor Domn!

Hristos este-n mărire,
De Tatăl înălțat,
Vestește-a Sa jertfire:
Hristos a înviat!

Cornelia Sărac 

1 Mai

„Cine are două haine, să împartă cu cine n-are nici una.“
Luca 3:11


„Le-a poruncit … să se încalţe cu sandale şi să nu se îmbrace cu două
haine“ (Marcu 6:8, 9).
În timpul persecuţiei creştinilor sub domnia împăratului roman Diocleţian,
un creştin pe nume Eustrat a fost încălţat cu ghete de fier care aveau înăuntru
cuie lungi şi ascuţite. În aceste încălţări a fost condus spre martiraj, fiind bătut
tot timpul pentru a alerga mai repede. Biserica îi cinsteşte memoria.


Nu suntem chemaţi cu toţii la astfel de suferinţe. Martirajul este excepţia.
Nu suntem toţi nevoiţi să purtăm încălţăminte cu cuie ce sfâşie carnea.
Totuşi, Dumnezeu Se uită la garderoba noastră. El i-a învăţat pe cei dintâi
ucenici să se îmbrace cu simplitate. Unii creştini contemporani au grijă să aibă
doctrina potrivită, alţii, ritualul potrivit. Cum rămâne cu numărul potrivit de
pantofi, de costume şi de rochii?


Creştinii ar trebui să dea Domnului tot ce au, considerându-se nu
proprietari, ci administratori ai bogăţiilor materiale. Ei se dezbracă de ei înşişi
chiar, pentru a-L urma pe Hristosul gol şi desculţ pe drumul Său spre Golgota.
Creştinii ar trebui să fie cu băgare de seamă la câtă îmbrăcăminte şi câtă
mâncare au. Milioane de suflete au nevoie de Evanghelie. Copiii lui Dumnezeu
vor fi înveşmântaţi în slavă în viitor.

Richard Wurmbrand
DRUMUL SPRE CULMI