26 Ianuarie

„Toţi cei ce i-au auzit, s-au mirat de cele ce le spuneau păstorii.” Luca 2:18

Nu trebuie să încetăm să ne mirăm de minunile Dumnezeului nostru. Ar fi foarte dificil să trasăm o linie de despărţire între mirarea sfântă şi adevărata slujire, fiindcă atunci când sufletul este copleşit de maiestatea slavei lui Dumnezeu, chiar dacă nu se poate exprima în cântec sau în rugăciune, II adoră în tăcere. Dumnezeul nostru întrupat trebuie să fie slăvit ca „Cel Minunat”. Acest Dumnezeu care priveşte la nenorocita fiinţă căzută, omul, şi, în loc să-1 măture cu „mătura nimicirii” (Isaia 14:23), se oferă să fie Răscumpărătorul omului şi să-i plătească preţul de răscumpărare, este într-adevăr miraculos!

Dar, pentru fiecare credincios, răscumpărarea este şi mai apreciată fiindcă o vede în relaţie cu el. Este o minune a harului, într-adevăr, că Isus a renunţat la tron şi la prerogativele regale ca să sufere o moarte ruşinoasă pentru tine. Lasă-ţi sufletul să se cufunde în mirare, fiindcă mirarea este o emoţie foarte practică. Mirarea sfântă te va conduce la o slujire credincioasă şi recunoscătoare. Te va ajuta să păzeşti binele mereu. Te vei teme să păcătuieşti împotriva unei asemenea iubiri. Simţind prezenţa atotputernicului Dumnezeu în darul iubitului Său Fiu, îţi vei „scoate încălţămintea din, picioare, fiindcă locul pe care calci este sfânt” (Exod 3:5).

Vei fi îndemnat să priveşti către glorioasa noastră speranţă. Dacă Isus a făcut lucruri atât de minunate pentru tine, vei simţi că cerul nu este prea înalt pentru aşteptările tale. Cine se mai poate mira de ceva, după ce s-a mirat de iesle şi Cruce? Ce mai rămâne de văzut după ce L-ai văzut pe Mântuitor? Dragă cititorule, poate că, în singurătatea şi tăcerea vieţii tale, nu-i poţi imita pe păstorii din Betleem care au spus ce au văzut şi auzit, dar poţi măcar să te aşezi printre cei care se miră de ceea ce Dumnezeu a făcut pentru ei.

C.H. Spurgeon

22 Ianuarie

„Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu?” Iov 1:9

Aceasta a fost vicleana întrebare a Satanei la adresa lui Iov, bătrânul înţelept din vechime. Din nefericire, astăzi sunt mulţi oameni cărora li se potriveşte această întrebare, fiindcă ei îl iubesc pe Dumnezeu atunci când El le oferă prosperitatea. Dar dacă le merge rău, renunţă la tot ce înseamnă credinţă şi nădejde. Dacă observă că le merge bine din momentul presupusei lor convertiri, II iubesc pe Dumnezeu în felul lor nedemn; dar, dacă înfruntă greutăţi, se răzvrătesc împotriva Domnului. Dragostea lor este dragostea pentru masă, nu pentru gazdă; pentru pahar, nu pentru Stăpânul casei.

Un adevărat creştin aşteaptă să fie răsplătit în viaţa viitoare pentru greutăţile pe care le îndură aici. Făgăduinţa vechiului legământ este împotrivirea. Să ne amintim cuvintele lui Christos „pe orice mlădiţă care este în Mine şi nu aduce roadă, El o taie; şi pe orice mlădiţă care aduce roadă. . ” (Ioan 15:2). Ce se întâmplă cu o mlădiţă care aduce roadă? „0 curăţeşte, ca să aducă şi mai multă roadă”. Dacă aduci roadă, va trebui să înfrunţi greutăţi. „Vai”, vei spune, „dar e o perspectivă teribilă!” Dar greutăţile acestea au asemenea rezultate încât creştinul care suferă trebuie să se bucure în necazuri fiindcă, cu cât sunt mai multe necazurile, cu atât este mai mare mângâierea sa în Christos Isus.

Fii sigur că, dacă eşti copilul lui Dumnezeu, nu vei rămâne străin de nefericire. Mai devreme sau mai târziu fiecare lingou de aur trebuie să treacă prin foc. Nu te înspăimânta, ci bucură-te că te aşteaptă vremea roadelor, fiindcă prin intermediul ei vei uita de pământ şi te vei pregăti pentru cer. Vei fi eliberat de constrângerea prezentului şi făcut să doreşti lucrurile veşnice care ţi se vor dezvălui în curând. Când vei simţi că îi poţi sluji bucuros lui Dumnezeu fără să aştepţi nici un beneficiu în viaţa aceasta, te vei bucura de răsplata neasemuită a viitorului.

C.H. Spurgeon

20 Ianuarie

„Abate-mi ochii de la vederea lucrurilor deşarte, înviorează-mă în calea Ta.” Psalmi 119:37

Lucrurile deşarte sunt de mai multe feluri. Clopoţeii nebuniei, veselia lumii, dansul, muzica şi cupa desfrâului — toate acestea sunt lucruri deşarte. Ele îşi arata singure numele şi caracterul. La fel de înşelătoare sunt cele numite ,grijile lumii, ţi înşelăciunea bogăţiilor” (Marcu 4:19). O persoană poate să caute deşertăciunea în afaceri aşa cum un actor o caută în teatru. Dacă îşi petrece viaţa adunând bogăţii, îşi risipeşte zilele într-un spectacol zadarnic. Dacă nu II urmăm pe Christos şi nu facem din Dumnezeu marele scop al vieţii noastre, nu ne deosebim cu nimic de cei uşuratici.

Este limpede că avem multă nevoie de rugăciunea din prima parte a textului „abate-mi ochii de la vederea lucrurilor deşarte”. In cea de-a doua parte „înviorează-mă în calea Ta”, psalmistul mărturiseşte că a fost leneş, greoi, adormit, poate chiar mort. Poate că şi tu, dragă cititorule, te simţi la fel. Suntem atât de adormiţi încât nici cele mai bune motive nu ne pot înviora, în afară de însuşi Domnul. Cum! Oare iadul nu mă va înviora? Oare mă voi putea gândi la moartea păcătoşilor fără să mă trezesc? Oare cerul nu mă va scutura? Voi putea să mă gândesc la răsplata celor credincioşi fără să mă dezmorţesc? Oare moartea nu mă va trezi? Voi putea să mă gândesc la ziua în care voi sta în faţa Domnului meu fără să mă înfiorez? Oare dragostea lui Christos nu mă va constrânge?

Aş putea să mă gândesc la rănile Lui şi să stau la piciorul crucii fără să ard de credinţă şi zel? Aşa se pare! Nici un gând nu ne poate înviora, dacă Dumnezeu nu o face El însuşi; de aceea strigăm „înviorează-mă în calea Ta”. Psalmistul îşi varsă tot sufletul în rugăciune fierbinte; inima şi mintea se unesc în implorare. „abate-mi ochii”, spune mintea, „Inviorează-mă”, strigă inima. Aceasta este o rugăciune potrivită pentru fiecare zi. O, Doamne, ascultă-mă în noaptea aceasta.

C.H. Spurgeon

19 Ianuarie

„Atunci le-a deschis mintea, ca să înţeleagă Scripturile.” Luca 24:45

Isus, pe care L-am văzut aseară deschizând Scriptura, deschide astăzi mintea celor doi ucenici în drum spre Emaus. În prima lucrare, aceea de a deschide Scriptura, are mulţi tovarăşi, dar în cea de-a doua este singur. Mulţi pot să deschidă Scriptura, dar numai Domnul poate deschide mintea ca să o primească. Domnul nostru Isus Christos este diferit de orice alt învăţător. Învăţătorii ating auzul, dar El atinge inima; ei ne cultivă inteligenţa, dar El ne deschide gustul pentru adevăr, prin care percepem tot ce este spiritual. Cei mai needucaţi oameni devin elevi în şcoala harului atunci când Isus Christos le dezvăluie prin Duhul Sfânt tainele împărăţiei şi le deschide ochii să vadă măreţia celor nevăzute.

Cât suntem de binecuvântaţi, să avem înţelegerea luminată şi întărită de Marele învăţător! Cât de mulţi învăţaţi ai lumii nu cunosc lucrurile veşnice! Ei cunosc litera descoperirii, dar nu îi înţeleg spiritul. Au inima acoperită de un văl peste care ochii înţelepciunii fireşti nu pot trece. Astfel am fost şi noi odinioară. Noi, cei care acum vedem, am fost orbi. Pentru noi, adevărul era asemeni frumuseţii ascunsă în întuneric, nevăzută şi necunoscută. Dacă nu ar fi fost dragostea lui Isus, am fi rămas şi acum neştiutori, fiindcă fără descoperirea harului Său, am fi încercat zadarnic să ajungem la cunoaştere, aşa cum zadarnic încearcă un copil să ajungă în vârful piramidelor, şi ne-am fi chinuit în van, aşa cum se chinuieşte un fluture să ajungă la stele.

Şcoala lui Isus este singura în care se învaţă adevărul lui Dumnezeu; alte şcoli ne pot învăţa ce să credem, dar numai şcoala lui Christos ne învaţă cum să credem. Să ne lăsăm păcatele la picioarele lui Isus şi, în rugăciune fierbinte, să-L implorăm să ne vină în ajutor, pentru ca privirea noastră înceţoşată să devină strălucitoare şi înţelegerea noastră limitată să primească lumina cerului.

C.H. Spurgeon

12 Ianuarie

„Mai am încă de vorbit pentru.” Iov 36:2

Noi nu trebuie să ne lăudăm propriile virtuţi, nici să ne evidenţiem zelul; dar, în acelaşi timp, este păcat să căutăm întotdeauna să ascundem ceea ce Dumnezeu a aşezat în noi pentru binele celorlalţi. Un creştin nu trebuie să fie un sat din vale, ci „o cetate asezată pe un munte” (Matei 5:14). El sau ea nu trebuie să fie o lumină „sub obroc” (vers. 15), ci o lumină aşezată într-un opaiţ, care luminează totul. Singurătatea poate fi bună la timpul ei, şi să-ţi ascunzi meritele este fără îndoială o dovadă de modestie, dar ascunderea lui Christos în noi nu poate fi justificată niciodată, şi păstrarea adevărului doar pentru noi este un păcat împotriva celorlalţi, şi o ofensă la adresa lui Dumnezeu.

Dacă ai un temperament nervos cu predispoziţie la singurătate, ai grijă să nu-ţi încurajezi prea mult pornirile, ca să nu ajungi nefolositor pentru biserică. Caută, în numele Celui care nu s-a ruşinat de tine, să faci tot ce poţi ca să spui şi altora ceea ce ţi-a spus Christos ţie. Dacă nu poţi să vorbeşti cu glas de trâmbiţă, foloseşte un ton mai potolit. Dacă amvonul nu poate fi tribuna ta, dacă presa nu-ţi poartă cuvintele pe aripile ei, spune alături de Petru şi Ioan „aur şi argint nu am, dar ce am îţi dau” (Faptele Apostolilor 3:6). Vorbeşte-i femeii samaritene de la fântâna din Sihar, dacă nu poţi să predici de pe munte.

Inalţă-ţi rugăciunile către Isus într-un grup mai restrâns, dacă nu îndrăzneşti s-o faci în adunare; pe câmp, dacă nu într-o intersecţie aglomerată; în mijlocul familiei tale, dacă nu poţi să-I vorbeşti în mijlocul marii familii omeneşti. Din izvoarele dinăuntru, lasă ca râurile mărturiei să ajungă până departe şi să astâmpere setea oricărui trecător. Nu-ţi ascunde talanţii. Negustoreşte cu ei, şi vei aduce un câştig bun Domnului şi Stăpânului tău. A vorbi despre Dumnezeu înseamnă o înviorare pentru noi, o bucurie pentru sfinţi, un folos pentru păcătoşi şi o onoare pentru Dumnezeu. Doamne, dezleagă limbile tuturor copiilor tăi.

C.H. Spurgeon

10 Ianuarie

„Chiar dacă nu voi mai avea carne, îl voi vedea totuşi pe Dumnezeu.” Iov 19:26

Notaţi subiectul aşteptării devotate a lui Iov: „îl voi vedea pe Dumnezeu”. El nu spune „Voi vedea sfinţii” — deşi, fără îndoială, ar fi o fericire negrăită — ci „îl voi vedea pe Dumnezeu”. Nu „voi vedea porţile de aur, voi privi zidurile de iaspis, voi primi o coroană de mărire” ci „îl voi vedea pe Dumnezeu”. Aceasta este esenţa şi substanţa cerului; aceasta este fericita nădejde a tuturor credincioşilor. Prin credinţă, desfătarea lor este să-L vadă acum în lucrările Sale. Le place să-L întâlnească în părtăşie şi rugăciune, dar în ceruri II vor vedea clar, şi văzându-L „așa cum este” (1 loan 3:2), vor deveni asemenea Lui. Asemenea lui Dumnezeu — ce ne putem dori mai mult? O imagine a lui Dumnezeu — ce ar putea fi mai bine?

Unii citează pasajul „chiar dacă nu voi mai avea carne, îl voi vedea totuşi pe Dumnezeu” şi găsesc o aluzie la „Cuvântul s-a făcut trup” (loan 1:14) şi la glorioasa Lui arătare, care va fi evenimentul ultimelor zile. Nu vom discuta aici adevărul acestei presupuneri, ci siguranţa că Christos va fi obiectul viziunii noastre veşnice; II vom vedea şi nu ne vom dori niciodată o bucurie mai mare. Nu vă gândiţi că va fi un cerc prea restrâns pentru mintea noastră. Nu va exista decât o singură sursă de desfătare, dar această sursă este infinită. Toate atributele Sale vor fi subiecte de contemplare, şi cum El este infinit în orice aspect, nu trebuie să ne temem că le vom epuiza vreodată.

Lucrarea Sa, darurile Sale, dragostea Sa pentru noi şi gloria Sa în toate ţintele şi acţiunile sale — toate acestea vor fi teme veşnic noi. Patriarhul privea această vedere a lui Dumnezeu ca pe o bucurie personală, „Ochii mei îl vor vedea, şi nu ai altuia” (Iov 19:27). Gândeşte-te la realitatea fericirii cereşti; gândeşte-te că cerul va fi al tău. „Ochii tăi vor vedea pe împărat în strălucirea Lui” (Isaia 33:17). Orice strălucire pământească se întunecă şi scade până la urmă, dar aici este o strălucire care nu se va întuneca niciodată, o glorie care nu poate scădea: II voi vedea pe Dumnezeu.

C.H. Spurgeon

5 Ianuarie

 „Dumnezeu a văzut lumina.” Genesa 1:4

În dimineaţa aceasta am cunoscut bunătatea luminii, şi felul în care Dumnezeu a despărţit-o de întuneric. Acum vom studia interesul special al Domnului pentru lumină: „Dumnezeu a văzut lumina”. El a privit-o cu mulţumire, a contemplat-o cu plăcere, şi a văzut că „era bună”. Dacă Domnul ţi-a dat lumină, iubite cititor, înseamnă că El priveşte lumina aceasta cu interes special, nu numai din cauză că o iubeşte ca pe lucrarea Sa, dar şi fiindcă este la fel cu El însuşi, căci „Dumnezeu este lumină” (1 Ioan 1:5).

Este plăcut pentru credincios să ştie că ochiul lui Dumnezeu priveghează cu iubire lucrarea pe care a început-o în el. El nu pierde niciodată din vedere comoara pe care a aşezat-o în vasele noastre de lut. Uneori nu putem vedea lumina, dar Dumnezeu o vede întotdeauna, şi aşa este cel mai bine. Este mai bine să-mi vadă judecătorul nevinovăţia decât să mă gândesc s-o văd eu. Este foarte confortabil pentru mine să ştiu că fac parte din poporul lui Dumnezeu; dar fie că ştiu eu sau nu, dacă Domnul o ştie, sunt în siguranţă. Aceasta este temelia. „Domnul îi cunoaşte pe cei ce sunt ai Lui” (2 TimOtei 2:19). S-ar putea să oftezi şi să murmuri din cauza păcatelor şi să jeleşti întunericul, dar Dumnezeu vede totuşi lumina din inima ta, fiindcă El a pus-o acolo.

Toţi norii şi întunecimea din sufletul tău nu pot să ascundă lumina de privirea Lui iubitoare. Poate că ai căzut în descurajare şi chiar disperare, dar dacă sufletul tău se întoarce spre Christos, şi dacă îţi cauţi odihna în lucrarea Sa, Dumnezeu vede lumina. El nu doar că o vede, dar o şi păstrează în tine. „Eu Domnul o păzesc” (Isaia 27:3). Acesta este un gând preţios pentru cei care, după o supraveghere atentă a lor înşişi, îşi simt propria neputinţă. Lumina aceasta, păstrată prin dragostea lui Dumnezeu, se va preface într-o zi în splendoarea amiezii şi în plinătatea gloriei. Lumina dinăuntru este răsăritul zilei veşnice.

C.H. Spurgeon

22 Decembrie

Eu te întăresc.” Isaia 41:10

Dumnezeu are rezerve puternice cu care să-şi ţină angajamentul, fiindcă El este capabil să facă totul. Credinciosule, până nu vei seca oceanul atotputerniciei, până nu vei sfărâma în bucăţi munţii tăriei, nu ai de ce să te temi. Nu te gândi că puterea omului va putea birui vreodată puterea lui Dumnezeu. Cât va sta pământul în picioare, ai destule motive să rămâi tare în credinţă. Acelaşi Dumnezeu care conduce pământul pe orbită, care hrăneşte cuptorul aprins al soarelui şi aprinde lămpile stelelor a promis să te întărească în fiecare zi. Dacă El este capabil să susţină universul, ce te face să crezi că nu va fi în stare să-Şi îndeplinească promisiunea? Aminteşte-ţi ce a făcut în vechime, în generaţiile trecute. Aminteşte-ţi că a vorbit, şi s-a făcut; că a poruncit, şi au luat fiinţă.

Oare va obosi Cel care a creat lumea? El a făcut lumea din nimic; nu va fi oare în stare să-şi susţină copiii? Va fi necredincios cuvântului Său, şi lipsit de putere? Cine stăpâneşte furtuna? Nu călătoreşte El pe aripile vântului, nu face din nori carul Său, şi nu ţine oceanul în palma mâinilor Lui? Cum te-ar putea dezamăgi? Dacă ţi-a făcut o asemenea promisiune, te vei îndoi măcar o clipă de El, crezând că nu are putere să o îndeplinească? A, nu! Nu poţi să te mai îndoieşti. Dumnezeul şi puterea mea, cred că promisiunea Ta se va îndeplini, fiindcă rezervorul necuprins al harului Tău nu poate fi golit niciodată, şi hambarul fără fund al puterii Tale nu poate fi golit de prietenii Tăi sau jefuit de duşmani.

Toţi cei fără puteri să se-nţărească
Şi în cântare pe Iehova să-L mărească.

Meditaţii C. H. Spurgeon

21 Decembrie

El a făcut cu mine un legământ veşnic.” 2 Samuel 23:5

Legământul acesta are origini divine. „El a făcut cu mine un legământ veşnic”. O, ce mare este cuvântul „El” Opreşte-te, suflete. Dumnezeu, Tatăl veşnic, a făcut un legământ cu tine – da, Dumnezeul care a făcut lumea printr-un cuvânt! El, coborându-se din maiestatea Lui, îţi ia mâna şi face un legământ cu tine. Nu este bunătatea acestei fapte îndestulătoare ca să-ţi trezească inima şi s-o poţi înţelege? „El a făcut cu mine un legământ veşnic”. Nu un rege a făcut un legământ cu mine – deşi şi acest lucru ar fi ceva; ci Prinţul regilor de pe pământ, Şadai, Domnul Atotputernic, Iehova din veac, veşnicul Elohim, „El a făcut cu mine un legământ veşnic”.

Dar ia aminte, este particular ca aplicaţie. „El făcut cu mine un legământ veşnic”. În faptul acesta există multă bucurie pentru orice credincios. Pentru mine nu ar însemna nimic dacă El ar fi făcut pace cu lumea; vreau să ştiu dacă a făcut pace cu mine! Nu e mare lucru că a făcut un legământ; vreau să ştiu dacă a făcut un legământ cu mine. Binecuvântat este faptul că El a făcut un legământ cu mine! Dacă Dumnezeu Duhul Sfânt îmi oferă siguranţă, atunci mântuirea este a mea, inima Lui este a mea, El însuşi este al meu – El este Dumnezeul meu.

Legământul acesta are durată veşnică. Un legământ veşnic înseamnă un legământ care nu are început şi nici sfârşit. Cât de plăcut este să ştii printre toate nesiguranţele vieţii, că „temelia tare a lui Dumnezeu stă nezguduită” (2 Timotei 2:19), şi să ai promisiunea lui Dumnezeu – „nu-Mi voi călca legământul, şi nu voi schimba ce a ieşit de pe buzele Mele” (Psalmi 89:34). Când voi fi pe patul morţii, voi cânta această făgăduinţă împreună cu David, chiar dacă afacerile mele şi membrii familiei nu vor fi în locul pe care-1 doreşte inima mea înaintea lui Dumnezeu.

Meditaţii C. H. Spurgeon

15 Decembrie

Orpa a sărutat pe soacră-sa şi a plecat, dar Rut s-a ţinut de ea.” Rut 1:14

Şi Orpa şi Rut o iubeau pe Naomi De aceea au hotărât să se întoarcă cu ea în ţinutul lui Iuda. Dar a venit ceasul încercării. Naomi le-a prezentat toate încercările care le aşteptau. Dacă voiau confort şi bunăstare, le-a încurajat să se întoarcă la prietenii lor moabiţi. La început,’ amândouă au declarat că vor locui cu poporul Domnului, dar, după ce s-a gândit mai bine, Orpa a părăsit-o pe soacră şi pe Dumnezeul ei cu inima îndurerată şi un sărut respectuos. S-a întors la prietenii ei idolatri. Însă Rut se dăruise cu toată inima Dumnezeului soacrei sale. Este uşor să umbli pe calea Domnului atunci când toate merg bine, dar este cu totul altceva să-L urmezi în descurajări şi necazuri.

Sărutul declaraţiilor verbale este ieftin şi uşor, dar să te ţii în mod practic de Domnul, prin hotărâre pentru adevăr şi sfinţenie, nu este chiar atât de uşor. Cum stă treaba cu noi? Sunt inimile noastre fixate în Isus? Este jertfa legată cu funii de coarnele altarului? Am socotit preţul, şi suntem gata să suportăm pierderi pământeşti de dragul învăţătorului? Câştigul viitor va fi o recompensă îmbelşugată, fiindcă comorile Egiptului sunt nimic în comparaţie cu ceea ce ne aşteaptă. Nu se mai ştie nimic despre Orpa; viaţa ei s-a îndreptat spre moarte veşnică, în bunăstare şi plăceri idolatre.

Dar Rut trăieşte în istorie şi în cer, fiindcă harul a plasat-o în linia din care s-a născut Regele Regilor. Binecuvântată printre femei este cea care a renunţat la tot de dragul lui Isus; dar uitată şi mai rău decât uitată este cea care, în clipa încercării, îşi calcă pe conştiinţă şi se întoarce în lume. O, să nu ne mulţumim cu o formă de evlavie în dimineaţa aceasta, fiindcă nu este mai bună decât sărutul Orpei; fie ca Duhul Sfânt să lucreze în noi şi să ne predăm în întregime inimile Domnului Isus.

Meditaţii C. H. Spurgeon