În liniștita cămăruță

În liniștita cămăruță ne retragem
Din închinare odihnă să extragem
Ființa de trudă ostenită dorește
Să fie tratată dumnezeiește
E un timp atins de intimitate
Când gândul merge la eterna Cetate
Ne copleșește-atunci Slava divină
Inundându-ne cu cereasca Lumină
Dezlegat din lanțul îngrijorării
Sufletul ‘nalță cântul eliberării.
Conecția intensă cu dumnezeirea
Deschide o ușă să intre iubirea.
Ce dulce-i părtășia cu Trinitatea
Când în noi pătrunde eternitatea
Poverile toate sunt ușurate
Necazurile vieții sunt uitate
Totul e calm și e-n liniștea serii
Și e vindecată starea durerii
Se aștern în noi revelații divine
Și-nviorarea-n ființă revine.
Taina vieții aici își află răspuns
Căci lăuntrul e cu Sfântul Duh uns
Și-mbrăcați cu noi energii vom putea
Să-nvingem și mâine situația grea
Și vom călători voioși spre Liman
Cu cântări de laudă și-ntinerit elan.

George Cornici

Sinonimele pacatelor

Text: 1 Ioan 1:5-2:2                                 

Orice nelegiuire este păcat.” 1 Ioan 5:17

Cu caţiva ani în urmă, un post de radio din Finlanda a organizat un concurs pentru a vedea cate sinonime pot găsi oamenii. (Un sinonim este un cuvant care are aproape sau acelaşi înţeles cu alt cuvant din aceeaşi limbă.) Premiul întîi l-a caştigat cineva care a venit cu 747 de sinonime pentru beţie. Un om aflat la închisoare a primit premiul doi pentru că a găsit 678 de cuvinte pentru acelaşi lucru. Tot aceeaşi persoană a primit un alt premiu pentru că a găsit 170 de sinonime pentru furt. Cineva a fost premiat pentru că a găsit 203 sinonime pentru minciună. A fost într-adevăr un concurs interesant.


Nu vreau să spun că folosirea sinonimelor este ceva greşit. Scriitorii au dicţionare de sinonime pe care le folosesc tot timpul. Dar dăm de o problemă ori de cate ori încercăm să ne referim la un păcat prin cuvinte mai politicoase. Unii fac acest lucru punandu-i eticheta de greşeală, gafă, slăbiciune, rezultatul unor împrejurări sau condiţii, sau chiar o boală. Totuşi, călcarea Legii sfinte a lui Dumnezeu este păcat – n-are importanţă cum o vom numi – şi păcatul distruge umblarea noastră cu Dumnezeu. Păcatul ne face „să umblăm în întuneric” în loc să umblăm „în lumină” (1 Ioan 1:6,7).
Numai atunci cand recunoaştem ce este cu exactitate păcatul – nelegiuire – vom apela la curăţirea şi iertarea asigurată de Dumnezeu. „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9). In calitate de creştini, trebuie să încetăm a mai folosi sinonime pentru păcat şi să-l numim aşa cum îl numeşte Dumnezeu. Cand facem aşa, părtăşia noastră cu El va fi restabilită.      – P.R.V.

Un sinonim pentr-un păcat hidos
Alină poate-un suflet vinovat.
Spunandu-I adevărul lui Cristos,
Sangele Lui te spală de păcat.” – D.J.D.

Omul numeşte păcatul infirmitate, Dumnezeu îl numeşte nelegiuire

Painea zilnica

Rugăciunea

Chiar dacă vreodată îți va fi greu,
A te ruga aşa cum se cuvine,
Nu uita, tu te rogi lui Dumnezeu,
Acelui Domn al slăvilor divine.

Cu El trebuie să avem,
O părtăşie sfântă-n fiecare zi,
Să stăm treji şi să veghem,
În rugăciune a stărui.

Căci prin aceasta noi primim,
Puteri de sus, putere mare,
Şi putem chiar să biruim,
Duhurile rele şi neascultătoare.

Rugăciunea schimbă totul,
Schimbă însăşi viața noastră,
Ne transformă întru totul,
Spre-un bine ne modelează.

Rugăciunea ne dă aripi,
Să zburăm mai sus, mai sus,
Ne-ntăreşte-n clipe grele,
Precum a făcut-o cu Isus.

Ne deschide ochii minții,
Ne-ntăreşte-n trup şi cuget,
Ne uneşte cu toți frații,
Chiar şi-n al nostru umblet.

Pentru mine-i o-nviorare,
Ce-o experimentez mereu,
Ce-o aflu-n fiecare dimineață,
Când mă rog lui Dumnezeu.

Doamne, ascultă-mi rugăciunea mea,
Pleacă-Ţi urechea la cererile mele!
Ascultă-mă în credincioșia și dreptatea Ta!
Chiar şi-atunci când Te rog în zile bune sau rele. (Psalmul 143:1)

Afin Hamat

Suvita a treia

Text: Genesa 2:21-25

Deci, ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă.” Matei 19:6

Chiar de la început, instituţia căsniciei a fost acea legătură hotărîtă de Dumnezeu prin care un bărbat şi o femeie să devină un singur trup atîta timp cît vor trăi (Gen. 2:21-24). Dar pentru ca aceştia doi să devină un singur trup într-o unitate pe viaţă, Dumnezeu trebuie să fie partea centrală a acestei relaţii. Voia Sa, ajutorul Său şi binecuvîntările Sale sînt esenţiale pentru ca un cămin să devină ceea ce trebuie să fie.
Revista „Leadership” a publicat un scurt articol trimis de Cathern Pazton, care ilustrează importanţa de a-L lăsa pe Dumnezeu să domine relaţiile de căsătorie. Ea scrie: „O cosiţă pare să conţină numai două şuviţe de păr. Dar este imposibil să creezi o împletitură de păr numai cu două şuviţe. Dacă cele două ar fi puse împreună, atunci s-ar desface imediat. Aici este misterul: Ceea ce pare a fi format numai din doi are nevoie de al treilea. A treia şuviţă, deşi nu imediat evidentă, ţine împletitura strins ţesută împreună”.

Apoi Paxton conclude: „într-o căsătorie creştină, prezenţa lui Dumnezeu, ca o a treia şuviţă în împletitura părului, ţine soţul şi soţia împreună”. Intenţionezi să ai o familie? Dacă este aşa, planifică chiar acum să-I dai lui Dumnezeu locul ce I se cuvine în viaţa ta. Recunoaşte-L ca pe Cel ce a instituit căsătoria şi dă-I onoarea ce I se cuvine în noul tău cămin. Cere-I ajutorul Său. Bizui-te pe conducerea Sa. Acceptă-I autoritatea.
Dacă vei face aşa, vei descoperi că relaţiile căsătoriei voastre vor fi strans legate împreună prin puterea celei de-a treia şuviţe nevăzute – puterea prezenţei lui Dumnezeu însuşi. – D.C.E.

Cînd două inimi dragostea le leagă,
Nu-s forţe să le rupă părtăşia;
Vor rămînea-mpreună o viaţă-ntreagă
Cînd Dumnezeu lefi-va bucuria.”                      – D.J.D.

Într-o căsnicie, singur Dumnezeu poate fi a treia parte care face ca ea să funcţioneze.

Painea zilnica

Ancorează-ne de cer

Doamne, ai milă de noi, iartă-ne, Te-am întristat,
Prin umblarea noastră-n lume sufletul l-am ruinat.
Suntem slabi, avem nevoie pe deplin de-a Ta iubire,
Căci cel rău ne-a stors de vlagă și ne-a dus în rătăcire.

Mai întinde-Ți astăzi mâna și revarsă-nviorare,
Cercetează adunarea de la mic, până la mare.
Umple-ne cu râvnă Sfântă și revarsă harul Tău,
Și îndreaptă-ne iar pașii, către Tine, Domnul meu.

Mișcă-ne ființa-ntreagă să stăm treji, în așteptare,
Să nu ne găsești dormind ca pe cele cinci fecioare.
Spulberă-ne, Doamne, firea și sporește-ne credința,
S-alergăm înspre Sfințire, să obținem biruința.

Ancorează-ne de cer, să-nțelegem veșnicia,
Și îndură-te, Isuse, căci ne-a spulberat mândria.
Dă-ne bucuria Sfântă și a Ta călăuzire,
Să rămână peste noi, până la a Ta venire.

Rupe orice legătură dintre noi și-amăgitorul,
Și revarsă părtășia peste tot întreg poporul.
Leagă-ne-n iubirea Sfântă și revarsă Duhul Sfânt,
Să fim gata de răpire când revi pe-acest pământ.

Nichifor Nicu

Dacă voi uita

Dacă-n ziua dăruită
Cu-ndurare, chiar de Tine,
Aș cârti, nemulțumită,
Că nu-mi merge foarte bine,
Te rog, cercetează-mi eul
Și adu-mi, Doamne, aminte
Că din mâna Ta vin toate;
Și-ncercări, și daruri sfinte.

Dacă în vreo dimineață,
Absorbită de rutină,
Voi uita de rugăciune
Și-ndrumarea Ta divină,
Iartă-mă de neglijență
Și-n a Ta îngăduință,
Dă-mi dorința să Te laud,
Întărită în credință!

De m-aș depărta vreodată
De Biserică, de frați,
Rogu-Te, mărite Tată,
Din acel drum să m-abați
Și să-mi amintești Cuvântul
Ce cu-nțelepciune scrie,
De căderea ce urmează
După vremea de mândrie!

Dacă-nșiruind mecanic
Zilele, ca pe metanii,
Aș uita de părtășie
Și de Cel ce îmi dă anii,
Nu mă pedepsi cum merit,
Ci invinge-mi, Te rog, firea,
Să îmi amintesc de ziua
Când Ți-am perceput Iubirea!

Laura Minciună

Individualitatea

„Dacă voieşte cineva să vina după Mine, să se lepede de sine.” Matei 16:24

Individualitatea este învelişul personalităţii. Individualitatea dă din „coate”, separă şi izolează. Ea este caracteristica principală a copilului. Dacă noi confundăm individualitatea cu personalitatea, rămânem izolaţi. Carapacea individualităţii este acoperământul natural pe care l-a creat Dumnezeu pentru proiecţia personalităţii, dar el trebuie dat la o parte pentru ca personalitatea să poată fi adusă în părtaşie cu Dumnezeu. Individualitatea este o falsificare a personalităţii aşa cum pofta este o falsificare a dragostei. Dumnezeu a creat natura umană pentru Sine, dar individualitatea corupe natura umană pentru propriile sale scopuri.

Caracteristicile individualităţii sunt independenţa şi dorinţa de afirmare. Afirmarea continuă a individualităţii noastre împiedică creşterea noastră spirituală mai mult decât orice altceva. Dacă spui: „Nu pot crede”, aceasta este deoarece individualitatea nu poate crede niciodată. Insă personalitatea noastră nu poate să nu creadă. Priveşte-te cu atenţie atunci când lucrează în tine Duhul lui Dumnezeu. El te va împinge până la limita individualităţii tale şi va trebui să spui ori: „Nu vreau”, ori să te predai, să spargi carapacea individualităţii şi să laşi să iasă la lumină personalitatea. Duhul Sfânt te aduce întotdeauna la acest singur lucru (vezi Matei 5:23-24). Cea care vrea să se împace cu fratele tău este personalitatea ta.

Dumnezeu vrea să te aducă la o unire cu Sine, dar dacă tu nu eşti gata să renunţi la dreptul pe care îl ai asupra ta, El nu poate face aceasta. „Să se lepede de sine” – să se lepede de dreptul său la independenţă – şi atunci viaţa reală va avea posibilitatea să crească.

Oswald CHAMBERS

Partasia la Evanghelie

Împreună lucrator la Evanghelia lui Cristos. 1 Tesaloniceni 3:2

După sfinţire este dificil să stabileşti care este scopul tău în viaţă, pentru că Dumnezeu te-a inclus în planul Său prin Duhul Stău. El te foloseşte acum pentru împlinirea planurilor Sale oriunde în lume, aşa cum L-a folosit pc Fiul Său pentru mântuirea noastră. Dacă urmăreşti lucruri mari pentru tine însuţi – „Dumnezeu m-a chemat să fac cutare sau cutare lucru” -. pui o barieră în calea lui Dumnezeu şi El nu te mai poate folosi. Cât timp manifeşti un interes personal faţă de propriul tau caracter sau faţă de vreo ambiţie bine înrădăcinată în tine, nu poţi să te identifici cu interesele lui Dumnezeu. Poţi ajunge acolo numai dacă renunţi pentru totdeauna la orice planuri personale şi dacă-L laşi pe Dumnezeu să te cuprindă direct in scopul Său pentru lume; atunci nu vei mai putea să-ţi ştii dinainte căile, întrucât ele sunt hotărâte de Domnul.

Eu trebuie să înţeleg că scopul vieţii Îi aparţine lui Dumnezeu, nu mie. Dumnezeu mă foloseşte din marea Lui perspectivă personală şi tot ceea ce-mi cere este să mă încred în El şi să nu spun niciodată: „Doamne, asta imi frânge mima”. Dacă vorbesc în felul acesta, devin o piedică. Când încetez să-i spun lui Dumnezeu ce vreau, El mă poate lua şi folosi după voia Lui, fără nici o întârziere sau piedică. El mă poate zdrobi sau înalţa, poate face orice doreşte. El îmi cere doar să am o credinţă implicită în El şi în bunătatea Sa. Autocompătimirea este de la diavolul; dacă alunec în direcţia aceea, nu pot fi folosit de Dumnezeu pentru scopurile pe care le are în lume. Dacă procedez astfel, înseamnă că am o lume a mea în care trăiesc şi Dumnezeu nu va putea niciodată si ma scoată din ea, pentru că-mi este teamă să nu „îngheţ”.

Oswald Chambers

Adevarata unitate

Dumnezeu din înălțime a venit într-o grădină,
În Edenul de-altădată, plin de slavă și lumină,
Dornic să împărtășească harul Său și bucuria
În răcoarea dimineții cu Adam și cu soția.

În închipuirea noastră au fost clipe neuitate
De reală părtășie și de sfântă unitate.
Biblia nu povestește frumusețea revederii
Omului cu Creatorul, de dinaintea căderii.

Dar deodată o făptură, fără seamăn de vicleană,
A pătruns pe poarta minții. Nimeni n-a băgat de seamă.
Eva îngrijea grădina și se-oprise lângă-o floare.
Iar Adam lipsea, pe semne, ocupat cu-altă lucrare.

Dar când Eva amăgită a călcat porunca veche
Și spre șarpe-și aplecase neglijent a ei ureche,
A intrat răul în lume printr-o viață de păcate
Și a dispărut prin farmec orice gând de unitate.

Lumea-ncearcă simularea unității dintre oameni.
Chiar când ai intenţii bune vei culege doar ce sameni.
Dumnezeu a plâns atuncea când omul s-a pus pe fugă
Și-a venit din cer Stăpânul pe cel rău ca să-l distrugă.

Dar nu folosind nuiaua sau decretul de-arestare,
Sau punând îngeri să-l lege și să-l pună la-nchisoare.
Ci-a venit Isus cu trupul să-l zdrobească sus pe cruce
După cum, prin trup, Satana poate pe-orice om seduce.

Asta-i singura pedeapsă, cea când moartea a murit
Și când adversarul nostru e înfrânt și pedepsit.
Să-L slăvim pe Salvatorul pentru marea izbăvire
Ce, odată cu-nvierea, ne-a adus-o prin iubire.

El e cheia unității drepte și adevărate
C-a urcat sus pe Golgota și-a purtat crucea în spate.
Fără El noi am fi singuri, diavolul ne-ar persifla
Și-apoi zi de zi în pene tot mai mult el s-ar umfla.

Dar slăvit să fie Domnul, sus în cer și pe pământ,
Că prin harul Său cel mare El ne-a dat și Duhul Sfânt!
N-avem teamă de dușmanii care L-au lovit pe El.
El i-a spulberat prin cruce, prin blândețea lui de Miel.

Iar când va veni în slavă, diavolul va fi legat
Și-ntr-o groapă cât planeta iarăși va fi aruncat.
Doar atunci noi vom fi una cu Domnul Isus Hristos
Care, din mormânt și moarte, pentru veci de veci ne-a scos.

Corneliu Livanu 

Tu nu mai eşti al tău

„Nu ştiţi… că voi nu sunteţi ai voştri?” 1 Corinteni 6:19

Nu există viaţă privată.

“O lume în interiorul altei lumi”, pentru un om care a ajuns in părtăşie cu suferinţele lui Isus Cristos. Dumnezeu zdrobeşte viaţa privată a sfinţilor Săi şi o transformă într-un drum pentru lume şi pentru El. Nici o fiinţă umană nu poate rezista la aceasta dacă nu se identifică cu Isus Cristos. Noi nu suntem sfinţiţi pentru noi inşine, ci suntem chemaţi să fim părtaşi la Evanghelie; în viaţa noastră se petrec lucruri care par a nu avea nici o legătură cu noi, dar prin care Dumnezeu ne duce la părtăşie cu El.

Lasă-L să lucreze aşa cum vrea în tine; dacă nu-L laşi, atunci, în loc să-I fii de folos lui Dumnezeu în lucrarea Sa de răscumpărare a lumii, Îi vei fi o piedică.

Primul lucru pe care-l face Dumnezeu cu noi este să ne înrădăcineze in realitatea aspră, până când nu ne mai pasă ce se întâmplă cu noi, atâta timp cât El Îşi poate urma calea în scopul răscumpărării. De ce să nu trecem prin suferinţă? Ea este uşa prin care Dumnezeu deschide căi de părtăşie cu Fiul Său. Cei mai mulţi dintre noi ne prăbuşim la prima atingere a durerii: ne aşezăm pe pragul voii lui Dumnezeu şi ne stingem acolo in autocompătimire, iar toată aşa-zisa compasiune creştină din partea altora ne va ajuta să ajungem pe patul de moarte. Dar Dumnezeu nu vrea acest lucru. El vine cu îmbrăţişarea mâinii străpunse a Fiului Său. spunându-ne: “Intră în părtăşie cu Mine: ridică-te şi străluceşte”. Dacă, printr-o inimă frântă, Dumnezeu işi poate îndeplini scopurile în lume, atunci mulţumeşte-I Lui că ţi-a frânt inima.

Oswald CHAMBERS