Nu renunța!

Nu renunța când cei mai mulți coboară-n jos
Și rătăcesc de pe a Vieții cale
Când greul te apasă, privește spre Hristos
Și cere-i astăzi îndurare.

Nu lăsa ca vântul celui rău
Să stingă a ta candelă aprinsă
Ci luptă, ca lumina ce-ai primit
Să rămână-n veci nestinsă.

Nu lăsa ca gândul celui rău
Să deschidă a inimii ușă
Ci inima Deschidei-o lui Dumnezeu
Și scoală-te azi din cenușă.

El te iubește, nu uita!
Nu da crezare șoaptelor străine
Ce-ți năpădesc in minte-ți neîncetat
Și strigă”El nu mai e cu tine “.

Cum aș putea să plec iubitul Meu?
Îti spune astăzi Dumnezeu
Eu sunt cu tine cum am spus in Cuvânt
Și așa voi rămâne mereu.

Chiar de e greu, nu te lăsa
Căci în curând pe nori de slavă
Mă vei vedea și bucuros
Tu vei zbura spre a ta Casă.

Sorin Florica 

A fi creștin

Motto: Faptele Ap. 11/25-26: „”Barnaba s-a dus apoi la Tars,
ca să caute pe Saul și, când l-a găsit, l-a adus în Antiohia.
Un an întreg au luat parte la adunările Bisericii, au învățat pe
mulți oameni.
Pentru întâia dată, li s-a dat numele de creștini în Antiohia.””

De ce creștinii sunt deosebiți?
Și ce le face viața diferită?
Ei știu să fie blânzi, smeriți,
Și inima li-e de Isus lipită.

De aceea ei se leapădă de sine
Și fiecare Îl urmează bucuros
Având nădejdea încrederii depline
Că veșnic vor trăi pentru Hristos.

Și pentru creștini e drumul greu –
Împovărați de grijuri și dureri
Numai că ei sunt însoțiți mereu
De Cel ce-i Purtătorul de poveri.

Domnul n-a făgăduit o cale lată,
Netedă și fără gropi și stânci…
Ci una îngustă cu piedici presărată –
Și uneori vom trece ape adânci.

Orice creștin, în viață, își dorește
Minte sănătoasă în trup sănătos,
Spre a fi locașul în care locuiește
Prin credință Duhul lui Hristos.

Creștinul nu se plânge niciodată
Și nici nu stă la mila nimănui,
Că Dumnezeu asupra lui veghează
Pentru că are preț în ochii Lui.

Creștinul întotdeauna dă dovadă
Că-i blând, smerit, drept și milos,
Ca lumea să priceapă și să vadă
Că el e după chipul lui Hristos.

El i-a dăruit o călăuză prea aleasă
Ca în credință să-i fie de folos:
Dreptarul de învățătură sănătoasă –
Cuvântul Evangheliei lui Hristos.

În credința în Hristos să viețuiască
Și Duhul lui Hristos să îl îndrume…
Că Dumnezeu îi vrea să strălucească
Mereu, precum niște lumini în lume.

Să poată lumina pe-aceia care zac
Fără nădejde în mocirla de păcate,
Că credința în Isus e singurul leac
Ce poate să îi scape de la moarte.

Să-i aducă la viață pe cei pierduți –
Pe cei rătăciți ce-i așteaptă pieirea,
Ridicând cu milă pe cei care-s căzuți –
Să afle că Domnul dă mântuirea.

Că mulți așteaptă și se frământă
Strigând din bezna care-i întină:
„Voi, cei care aveți lumina sfântă,
Veniți! Veniți și dăruiți-ne lumină.

Mulți mor în întunericul din vale
Că traiul celor rătăciți e greu…
Veniți! Veniți și luminați-ne pe cale
Să ne întoarcem iar la Dumnezeu.”

Iar cel care-o răspunde la chemare
Și duce vestea bună celui păcătos
Că prin credință va primi iertarea –
Acela-i ucenicul lui Hristos.

Numai cine Cuvântul împlinește
Și umblă în lumină neîncetat,
Acela care în lucrare ostenește
Este socotit creștin adevărat.

 Ioan Vasiu 

Psalmul 62

Tu ești turnul de scăpare, şi ești Dumnezeul meu,
Ajutor în strâmtorare și sprijin în ceasul greu.
Numa-n tine mi se-ncrede, sufletul neâncetat,
Ajutorul vine-n grabă, dacă în rugă stau plecat.

Când în jurul meu se lasă un amurg înfricoșat,
Când dușmanii dau năvală, și temelia mi-au surpat,
Atunci zic: Suflet al meu, încrede-te în Dumnezeu
El e scut, e alinare, este  locul de scăpare.

Iar când Domnul intervine, și îţi dă eliberare,
Când ai multe avuții, pâine multă în hambare,
Vezi, ce faci cu libertatea, și cu tot ce ai primit,
Domnul este drept și-atunci, după fapte, răsplătit.

Da, suflete al meu, încrede-te în Dumnezeu
Fii statornic, credincios, urmează pilda lui Hristos
Căci El a fost ascultaror, ba mai mult, împlinitor
Supus pân-la moartea care, ți-a adus eliberare.
Da, suflete al meu, încrede-te în Dumnezeu!

 Ana Onofrei 

Fii Lumină! Fii om înțelept!

Referințe

Deuteronomul 18:9-14

A fost, cândva, o zi de sărbătoare
Subtil, însă, ajuns-a-n calendare,
Prin veacuri furișată pân’ la noi,
Popoare-ntregi cuprins-a în șuvoi…

Nici nu te miri, când știi că dirijorul
E Șarpele viclean, amăgitorul!
Chiar din Eden sădise îndoiala-
De Halloween mulți au mușcat momeala,
Zicând ca el: „Oare o fi păcat? !
Hotărât, nu! Scobește un dovleac!
E distractiv c-o lumânare-n dinți
Sperii copiii care nu-s cuminți… „

Și uite-așa, din tată-n fiu, odat’
Doar câte-un obicei am adoptat:
Costume, măști, filme de groază…
Copiii noștri azi vizionează…

Sunt vremuri grele, vremuri de final,
E lumea mai mult afundată-n val,
Iar ocultismul urcă tot mai sus
Copiii, costumați, se cred ce nu-s:
Unii pisici – scuzându-se la școală
Că nu răspund, își țin codița-n poală…
Alții păianjeni, demoni, vrăjitoare… –
Așa i-a învățat o sărbătoare!

Ora de vară-iarnă moștenim
Tot de la-ntunecatul Halloween,
Când om și Diavol în orgii ocultă,
Părându-li-se noaptea mult prea scurtă,
Schimbară-n dat dumnezeiescul plan:
Cu-o oră-n plus, e-o nouă lege-n an!

O, cât păcat! Vai, ce-ntuneric gros!
Prietene, lumina ta-i Hristos!
Să-ți ardă-n piept, vorbește-le la toți:
Puterea Lui ne va-nvia din morți!

Cu pace-n suflet El te-mpodobește,
Cel Rău te sperie, te îngrozește!
A ta identitate e-n Isus –
Ești fiu de Rege, nu de jos, de Sus!
Te costumează cum scrie-n Scriptură:
Cu fapte bune, adevăr în gură,
Să fii lumină-n jur, la muncă, -n sat…
Învață-ți pruncii a trăi curat,
Nu pe la porți: ne dai, ori nu ne dai!
Isus Hristos ne dă cerescul Rai.

Adună-n coșul vieții, pentru Cer,
Nu bombonele, suflete ce pier!
Privind ecranul Duhului cel Sfânt,
Fă click postării sfinte din Cuvânt!
Aruncă-ți masca idolatră jos,
Lumină fii! Arde pentru Hristos!…

Aveam și noi, mai ieri, o sărbătoare,
Când Cerul cobora în Adunare,
Nu lumânări, în duhul luminați,
Prin jertfa Domnului Hristos spălați,
Înțelepțiți de Duhul Său cel Sfânt,
Vorbeam frumos și predicam plângând;
Ieșeam pe străzi, dar nu la speriat,
Cu drag, vesteam pe Cel crucificat.
N-aveam dovleci arzând, pe la ferestre…
Isus Hristos Lumina noastră este!

Iar azi, când lumea are-o sărbătoare
Când morții își cinstesc printr-o mâncare,
Sau luminițe ce se sting încet,
* Fii tu lumina! Fii om înțelept! *

Cornelia Sărac 

Anotimpurile

Domnul le-a făcut frumoase, toate pentru vremea lor,
Primăvara luminoasă cu mulţimea florilor,
Şi albinele, şi mieii, şi mulţimi de porumbei,
Zâmbetele primăverii răspândesc parfum de tei.

Uite colo pârâiaşul, limpede şi cristalin,
Care-i plin de strălucire, cu albastrul cel senin.
Codrii ca în fantezie, ramuri clătinate-n vânt,
Cântă marea simfonie, lăudând pe Tatăl Sfânt.

Colo pe o cărăruie, omul trece fericit,
Parcă-ar vrea mereu să spuie: „Doamne fii în veci slăvit!”
Şi mergând mereu-nainte, omul se uită mirat,
Primăvara cea măreaţă deodată s-a schimbat.

Grâul a crescut, e mare, roadele se pârguiesc,
Toate strălucesc sub soare, ca un rai dumnezeiesc.
Vara cu a ei căldură cheamă păsări la cântat,
Iar pe câmpuri se înnalţă tot ce noi am semănat.

Dar şi vara cea frumoasă trece ca un seceriş,
Toamna e puţin mai rece, cu-al ei bogat înveliş.
Totuşi, toamna e plăcută, cu belşuguri şi cu rod,
Când e plin de grâu hambarul, şi afară şi în pod.

Cade frunza veştejită, uite ce covor frumos!
În pădurea aurită, numai frunze vezi pe jos.
Stau pe înălţimi pleşuve, pomii clătinaţi de vânt,
Căci frunzişul lor cel falnic, odihneşte pe pământ.

Trec în grabă călătorii peste frunze rumenite,
Căci frumoasele podoabe toate sunt îngălbenite.
Strâng pe lanuri fermierii bogăţia lor aleasă,
Şi în care, în căruţe, se întorc cu ea acasă.

Şi când te mai uiţi prin vie, mai găseşti câte-un ciorchin,
Dacă cel cu bogăţie s-a gândit şi la străin.
Şi mergând mereu-nainte, mai ajungi şi prin piaţă,
Toamna-i binecuvântată cu rodirea ei măreaţă.

Apoi pune-ţi în desagă, şi întoarce-te acasă,
Cu belşuguri, frate dragă, şi aşază-te la masă.
Dar întâi îi mulţumeşte, şi în faţa Lui te-nchină,
Celui ce în veci trăieşte sus în ceruri, în lumină.

Vine iarna cu zăpadă, uite brazii aplecaţi,
Ca şi regii la paradă, ei au fost încoronaţi.
Toate dealurile-s pline cu sclipiri din alb curat,
Şi în văi şi pe coline, albul toate le-a-mbrăcat.

Pe căsuţa cu zăpadă, cad scântei şi înnegresc
Frumuseţea de paradă, care ochii o privesc.
Colo în pârâu e gheaţă, şi ia streaşină ciorchini,
Ce frumoasă! Ce măreaţă! Ce dumnezeieşti rubini!

Şi ziceau pe-atunci bătrânii: „Va fi anul roditor,
După cum vedeţi ciorchinii atârnând strălucitor.”
Noaptea-aceasta viscoleşte, cerul este plin cu nori,
Şi zăpada troieneşte peste văile cu flori.

Doamne câtă măreţie! Tu pe toate le-ai zidit
Pentru vremea lor să fie minunate la privit.
Frate, soră, şi pe tine Domnul te-a făcut frumos,
Ca şi floarea primăverii e urmaşul Lui Hristos.

Noi suntem a Lui lucrare, vară e când tu rodeşti,
Pe căldura arzătoare, tot mai sus, mai sus să creşti.
Ca şi floarea cu petale, ca şi spicele de grâu,
Să rodim Isus ne cheamă, până nu e prea târziu.

Bunătate, îndurare, roadă de la Duhul Sfânt,
Să rodească fiecare cât trăieşte pe pământ.
Dacă Domnul nu găseşte roadă în al tău smochin,
Sigur va striga: „Tăiaţi-l!” chiar de te-ai numit creştin.

Iarna pomul odihneşte, şi întreaga armonie
Care astăzi străluceşte în pădure, pe câmpie.
Şi creştinul odihneşte, toţi aceia mântuiţi,
Dar în marea primăvară noi vom fi din somn treziţi.

Vara mântuirii sfinte, nu ştim, poate ca s-a dus,
Şi curând recolta sfântă va fi adunată sus.
Oricum, să veghem pe cale, aşteptând măreaţa zi,
Căci Mântuitorul nostru, Domnul Isus va veni!

Dionisie Giuchici

De ce să mă frământ?

De ce să mă frământ?
Trăiesc în Legământ
Copil al Celui Sfănt.

De ce să-mi fie teamă?
Nimic nu se destramă
Hristos mă ia în seamă.

Să mă îngrijorez?
Nicicând! Trăiesc un crez
Pe care mă bazez.

Cuvântul mi-este far
Și-un scump mărgăritar
Și miere și nectar.

De ce să mă frământ?
Mă rog, ascult și cânt
(Nu-i goană după vânt)

Povețe vin din Cer
Să-nving orice mister,
Să stau lângă Vier.

Chiar în cuptor încins
Credința nu s-a stins
Ci-n brațe m-a cuprins.

Sunt liniștit; slujesc
Și-n El mă odihnesc
Și în răbdare cresc.

Mi-e plânsul potolit
Și-n crivățul cumplit
De îngeri sunt păzit.

Când vine frământarea
Primesc eliberarea
Și-ncepe adorarea.

George Cornici

Ce e făptura-mi fără Tine?

Ce e făptura-mi fără Tine?
Un praf de tină aruncat.
Dar ai pus Duhul Tău în mine
Și prin Hristos m-ai înfiat!

Ce e făptura-mi fără Tine?
Un abur spulberat de vânt.
De nu m-ai fi iubit pe mine
Aș fi fost astăzi în mormânt!

Ce e făptura-mi fără Tine?
O epavă pustiită
În oceanul de păcate
Unde am fost nefericită.

Ce e făptura-mi fără Tine?
Un val spre maluri azvârlit.
Dar mi-ai scos viața din ruine,
Plătind un preț nemărginit!

Ce e făptura-mi fără Tine?
E-o viață fără Dumnezeu.
Dar spălând a mea rușine
M-ai făcut copilul Tău!

Și mi-ai dat în dar iertare,
Chiar dacă nu o meritam,
Arătându-mi îndurare
Deși eu nu Te cunoșteam.

Ce-i viața mea fără de Tine,
O Doamne Dumnezeul meu?
Căci tot ce-i valoros în mine
A fost și este Harul Tău!

 Elena Movileanu 

Nu judecați

Referințe

Matei 7:1-3

Măsura care-o folosești
La măsurat în viața ta,
Prieten drag, să te gândești,
Cu ea ți se va măsura!

Așa spunea Domnul odată
La cei pe munte adunați:
„Nu judecați în viața voastră
De vreți să nu fiți judecați!”

Cum judeci azi pe al tău frate
Vei fi tu judecat la fel,
Mai bune, stai frumos, deoparte
Și te uită-n tine, dragul meu.

Când i-au adus la Domnu-odată
Femeia prinsă în păcat
El le-a răspuns: „ Să dea cu piatră
Acel care-i nevinovat!”

Iubiții mei, vă rog priviți:
Isus… femeia… colo, gloata…
Cine-I fără păcat aici,
Cine putea să dea cu piatra?

Doar Domnul este-Acela care
E sfânt, sfânt, sfânt…fără păcat
Dar în iubirea Lui cea mare
I-a zis femeii: ”Te-am iertat!”

Și venim noi, care-n păcate
Născutu-ne-am pe-acest pământ
Și-l judecăm pe-al nostru frate,
Pe când Acela care-I sfânt

I-a zis femeii: ” Nicio piatră? ! …
Oh! … nu știu… Doamne, au plecat!
Femeie, spun că ești iertată,
Acum, Eu nu te-am judecat.

O, cât de bun e astăzi Domnul
Dar ne va judeca-ntr-o zi,
Nici eu, nici tu și nici păstorul
Judecători nu putem fi.

Iubiții mei, Isus ne spune:
„Nu judecați, nu dați cu pietre!”
Căci pentru toți o clipă vine
Când pe la judecată trece.

Doar niciun om din lumea mare
Nu poate spune: „N-am păcat!”
Chiar dacă-n ochiul său nu are
O bârnă, cum a cuvântat.

Isus, mulțimii de pe munte,
Un pai micuț, tot are-n el
Ce trebuie scos… și cât mai iute.
Dar care-i drama dragul meu? …

Că tocmai ochiul cel cu bârnă,
E primul care dă cu pietre
În cel ce-un pai micuț atârnă
Și drept la judecată trece.

Toți sunt răi, cu mic, cu mare…
Pe nimeni nu vede curat,
Că-n ochiul său, o bârnă are,
El vede numai ce-i păcat.

Un ochi bolnav, o, niciodată
Nu va putea să vadă bine,
Fiindcă lumina nu-I curată,
E într-un nor de-ntunecime…

Ochiul rău, doar răul vede,
Orișice bine-ai fi făcut
El tot va împroșca cu pietre,
Că binele… nu l-a văzut.

Dar, dacă Domnul ne atinge
Privirea, cu-al Lui Duh cel Sfânt,
Ne vindecă și vom distinge
Răul din noi în primul rând.

Deci frații mei,
Nu judecați, nu dați cu pietre!
Lasă tu paiu-aproapelui,
Ci mai degrabă bârna-ți scoate
Ce-ți ia vederea ochiului.

Să poți pe cel ce-i păcătos
Să îl ridici, nu judeca,
Așa cum a făcut Hristos
Cu pietre, nu mai arunca!

Cornelia Sărac

Nu vă chinuiți copiii

Nu vă chinuiți copiii și nu vă bateți joc de ei,
Nu le puneți reguli sumbre, fiți părinți, nu farisei!
Nu le îngrădiți voi dreptul la o liberă trăire,
Nu așa-i înveți scriptura, asta nu e mântuire!

Nu le pângăriți voi viața cu tot felul de idei,
Dacă vreți ceva să faceți, rugați-vă pentru ei.
Fiți părinți, nu fiți sălbatici și purtați-vă frumos,
Dați exemplu-n societate că sunteți ai Lui Hristos.

Fiți lumini și pilde vii pentru toată omenirea,
Nu mai aberați tâmpenii, nu asta vă e menirea.
Sfatul vostru fie drept, sincer și după scriptură,
Nu bazat pe aberații și împodobit cu ură.

Prin amenințări și ceartă, nimic nu veți rezolva
Și prin violența crudă, doar îi veți îndepărta.
Unitatea în familie se păstrează prin iubire,
Nu prin reguli fără sens care duc spre rătăcire.

Petru când s-a lepădat, Domnul nu l-a pedepsit,
Ci, din contra, l-a iertat și-n iubirea-I l-a primit.
Tot așa, la fel și voi, fiți părinți, nu fiți barbari,
Dragostea să vă-nsoțească și-ncredință să fiți tari.

Dumnezeu vă dăruiască din înțelepciunea Lui,
Să îi creșteți pe copii, pentru Slava Domnului.
Nu cu ură, nu cu vrajbă, nici cu reguli spre-amăgire,
Ci în sfântă unitate să-i conduceți spre iubire.

Nichifor Nicu

Alergarea

Referințe

Filipeni 3:12-14 Evrei 12:1 2 Timotei 4:7

Toate vorbesc în jur, despre-un sfârșit de lume
Se împlinește azi, ce Apocalipsa spune;
Ca-n vremile lui Noe, distruse de potop
La fel e-n omenire, acuma, peste tot!

O goană, alergare, o nepăsare-adâncă,
Se-nalță ziduri mari, se-nsoară, beau, mănâncă,
Dar ce e rău în asta, păcat e să mănânci
Să-ți construiești o casă, să ai cu ai tăi prunci?

Nu, răul nu-i acolo, el vine și-ți șoptește:
Prea mică-ți este casa, mai bine ți-o mărește
Apoi, mașina-i veche, va trebui-noită
Și iute îți mai cauți, o slujbă mai plătită,

Dar slujba-ți fură timpul și vezi că nu mai poți,
Nici să-ți educi copilul, mereu ești ca pe roți:
Te scoli cu noaptea-n cap și te întorci doar seara,
De-o vreme-ai și uitat că… . și joia-i adunarea…

Și-alergi, alergi într-una să mai aduni un pic,
Când trece săptămâna, ești tare obosit
Și ușa se deschide, iar frații rând pe rând,
Vin toți să se închine, aici în templul sfânt,

Dar tu mai stai creștine, ca să te odihnești,
Ora de rugăcine, apuci doar… s-o sfârșești.
Chiar de aici începe, păcatul dragul meu,
Când vrem să construim, fără de Dumnezeu.

Nu-i timp de rugăciune, nu mai zidim altare,
De stăruinți, azi cine vorbește-n adunare?
Nu-i timp ca să mai intri, pe la bătrânul slab,
Nu-i timp să mai ajuți, nu-i timp pentr-un bolnav…

Nu-i timp, că timpul, noi, îl furăm mereu,
Doar pentru noi vrem totul, nimic Lui Dumnezeu.
Nu-i timp și totuși, este, că-s uni ce petrec
Ore din zi și din noapte, ecranul îl privesc.

Dar de-i întrebi vreodată: Creștine, ce mai faci?
Îți vor răspunde-n grabă: Așa sunt de stresat
Nici nu mai pot să dorm, mă tot frământ din greu!
Eu mă întreb din nou: De ce-alergăm mereu?

Că alergau părinții, da, alergau… dar ei,
De dragul stăruinții, nu dormeau dragii mei.
Pe frig și pe zăpadă, ei alergau pe jos,
Pe Dumnezeu să-l vadă, în rugăciuni cu foc,

Dar, o căsuță mică și plină de copii,
O carte mult citită, le erau bogății…
Dar care e misterul, de unde mulțumirea?
Nu cunoșteau confortul și nici tehnologia

Și totuși, a lor fețe, erau mai descrețite,
Dar, nu știu, ale noastre… tare-s posomorâte.
N-avem nici bucurie, nici liniște, nici stare,
Ni-s inimile pline de-a lumii alergare.

Căci alergăm într-una, chiar, pentru ce-alergăm?
Când Domnu-nchide mâna, pe toate le lăsăm,
Tot ce-adunăm o viață, rămâne după noi
Și când plecăm acasă, plecăm cu pumnii goi…

Drept Solomon ne spune: „Alții s-or bucura
De lucrul mâinii tale și ce vei aduna.”
Și-atunci, ce-i viața aceasta? E trudă, e durere,
Deșertăciune-s toate și-o lungă alergare!

Noi alergăm într-una… Și Petru alerga
Dar el țintea cununa, nimica altceva,
Pe toate celelalte, gunoi le-a socotit,
Deși-avea studii înalte, când Domnul l-a orbit,

I-a acoperit privirea, ce-o ținea numa-n jos
Și i-a deschis pe-aceea, ce-L vede pe Hristos.
Și, ce frumoasă-i lupta, ce bine s-alergi
Să îți aduni comoară, în cer, acol să construiești.

E bună alergarea, când e cu Dumnezeu
E bună construirea, cu El, iubitul meu.
Să nu furi niciodată din timpul Lui Hristos
Și binecuvântat vei fi tu, cu folos!

Cornelia Sărac