23 Noiembrie

Părtăşie cu EL” 1 loan 1:6

Atunci când suntem uniţi cu Christos prin credinţă, suntem aduşi într-o completă părtăşie cu Cel în care am fost făcuţi una. Interesele Sale şi ale noastre devin mutuale şi identice. Avem părtăşie cu Isus în dragostea Sa. Ce iubeşte El, iubim şi noi. El iubeşte sfinţii; şi noi îi iubim. El iubeşte păcătoşii; la fel facem şi noi. El iubeşte sărmana rasă de oameni care pier şi tânjeşte să vadă deșerturile pământului transformate într-o grădină a Domnului; la fel dorim şi noi. Avem părtăşie cu El în dorinţele Sale. El doreşte slava lui Dumnezeu; noi lucrăm pentru acelaşi scop. El doreşte ca sfinţii să fie acolo unde este El; şi noi ne dorim să fim cu El. El doreşte să izgonească păcatul; noi luptăm sub steagul Său. El doreşte ca numele Tatălui Său să fie iubit şi adorat de toate creaturile Sale; noi ne rugăm zilnic: „vie împărăţia Ta. Facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ” (Matei 6:10).

Avem părtăşie cu Christos în suferinţele Sale. Nu suntem ţintuiţi pe cruce, nici nu murim de moarte cruntă; dar, când El este .prigonit, suntem prigoniţi şi noi. Este foarte bine să fii batjocorit de dragul Său, să fii dispreţuit fiindcă îl urmezi pe Mântuitorul, să ai toată lumea împotriva ta. „Ucenicul nu este mai presus de învăţătorul său, nici robul mai presus de domnul său” (Matei 10:24). Pe măsura puterilor noastre, avem părtăşie cu El în lucrarea Lui, predicând adevărul în popor prin fapte de iubire.

Mâncarea şi băutura noastră, ca şi a Lui, este „să fac voia Celui ce m-a trimis, şi să împlinesc lucrarea Lui” (loan 4:34). Avem părtăşie cu Isus şi în bucuriile Lui. Suntem fericiţi atunci când El este fericit, şi ne bucurăm de înălţarea Sa. Ai gustat vreodată această bucurie, credinciosule? Nu există nimic mai pur, şi nici o desfătare mai mare în cer decât să cunoşti bucuria lui Christos împlinită în noi, pentru ca bucuria noastră să fie deplină. Slava Lui ne aşteaptă să ne completăm părtăşia, fiindcă biserica Sa va sta cu El pe tron, ca mireasă iubită şi regină.

Meditaţii C. H. Spurgeon

17 Noiembrie

A Lui să fie slava în veci. Amin!” Romani 11:36

„A Lui să fie slava în veci”. Aceasta ar trebui să fie singura dorinţă a creştinului. Toate celelalte dorinţe ar trebui să se supună acesteia. Creştinul poate să-şi dorească prosperitate în afaceri, dar numai dacă aceasta îl poate ajuta să promoveze cauza Lui – „a Lui să fie slava în veci”. El poate să-şi dorească să obţină mai multe daruri şi haruri, dar numai spre slava lui Dumnezeu. Nu acţionezi aşa cum trebuie atunci când eşti motivat de altceva în afară de slava Domnului tău. în calitate de creştin, tu eşti din Dumnezeu, şi prin Dumnezeu; trăieşte deci pentru Dumnezeu. Inima ta trebuie să bată numai şi numai pentru iubirea Lui. Ambiţia aceasta să-ţi aprindă sufletul. Aceasta să fie temelia oricărei lucrări în care intri şi motivul care să te susţină atunci când zelul se va răci. Fă din Dumnezeu singurul tău obiectiv. Depinzi de El. Unde începe sinele, începe şi durerea. Dar dacă Dumnezeu este desfătarea mea supremă şi singurul meu scop.

Dacă primesc, prin dragoste, tristeţe şi durere
E-acelaşi lucru, căci tot ea mi-aduce mângâiere.

Dorinţa pentru slava lui Dumnezeu trebuie să fie o dorinţă care creşte. L-ai binecuvântat în tinereţe; nu te mulţumi acum cu aceleaşi rugăciuni. Te-a ajutat Dumnezeu să-ţi meargă bine în afaceri? Dă-I mai mult, fiindcă şi El ţi-a dat mai mult. Ţi-a dat Dumnezeu experienţă? Laudă-L printr-o credinţă mai puternică decât la început Ţi-a crescut cunoştinţa? Cântă mai duios. Te bucuri de vremuri mai fericite? Ai fost eliberat din boală, iar durerea ţi s-a transformat în pace şi bucurie? Atunci oferă-I mai multă muzică. Pune mai mulţi cărbuni şi mai multă tămâie în căţuia rugăciunii tale. Oferă-I onoare în mod practic în viaţa ta, punând „Amin”-ul doxologiei în faţa scumpului tău Domn prin slujirea ta individuală şi mai multă sfinţenie.

Meditaţii C. H. Spurgeon

Cine sunt eu de mă iubești

Când dimineața ochii îmi deschid,
Ii mulțumesc lui Dumnezeu,
Că am putut din pat să mă ridic,
Să văd un tandru răsărit,
Și sufletu mi-l duc în apogeu …

In apogeu, imi inchid ochii inapoi,
Si-L vad pe Bunul Dumnezeu
Cum ma atinge, am fiori,
Cine sunt eu ca sa-mi oferi
O dragoste de Dumneze, cine sunt eu ?

Cine sunt eu sa Te gandesti la mine?
Cine sunt eu sa ma iubesti?
Cine sunt eu, ca pentru mine
Ai dat sa moara in suspine,
Un Fiu din slavile Ceresti?

Si-asa in linistea divina,
In zorii acestei dimineti,
Eu ma aplec in rugaciune,
Iar sufletul meu in suspune,
Placat pe veci el va ramane,
Dragostei Dumnezeiesti.

Ana Onofrei 

10 Noiembrie

Dumnezeul cel veşnic este un loc de adăpost.” Deuteronom 33:27

Cuvântul „adăpost” poate fi tradus prin „casă”, sau „locuinţă”, ceea ce ne face să credem că Dumnezeu este căminul şi locuinţa noastră. Există plinătate şi dulceaţă în metafora aceasta, fiindcă ne iubim căminele, chiar dacă sunt căsuţe umile. Cu mult mai mult ÎI iubim pe Dumnezeu, „căci în El avem viaţa, mișcarea și fiinţa” (Fapte 17:28). Acasă ne simţim în siguranţă, închidem lumea afară şi locuim în siguranţă şi pace. În acelaşi fel, atunci când sunt cu Dumnezeu, „nu mă tem de nici un rău” (Psalmi 23:4). El este scutul şi apărarea noastră, adăpostul nostru în vreme de nevoi. Acasă ne odihnim după oboseala şi truda zilei. Şi inimile noastre găsesc odihnă în Dumnezeu atunci când sunt obosite de conflictele vieţii; când ne întoarcem spre El, sufletele noastre află pacea. Acasă ne simţim în largul nostru; nu ne teme că vom fi înţeleşi greşit, nici că vorbele noastre vor fi răstălmăcite.

Atunci când suntem cu Dumnezeu, putem să comunicăm liber cu El, dezvăluindu-ne toate dorinţele ascunse; pentru că „prietenia Domnului este pentru cei ce se tem de El” (Psalmi 25:14), tainele celor ce se tem de El vor fi în siguranţă în mâna Domnului. Acasă este locul celei mai adevărate şi pure fericiri, în Dumnezeu, inimile noastre află cea mai adâncă încântare. Bucuria pe care o avem în El depăşeşte orice altă bucurie. Acasă muncim cu voie bună. Gândul la casă ne dă puteri şi ne ajută să purtăm poverile zilnice şi să ne îndeplinim datoriile; în sensul acesta, putem spune că Dumnezeu este casa noastră.

Dragostea pentru El ne întăreşte. Ne gândim la El în persoana Fiului Său prea iubit, şi vederea feţei suferinde a Mântuitorului ne constrânge să lucrăm pentru cauza Lui. Simţim că trebuie să lucrăm, fiindcă avem prieteni şi rude dragi nemântuite, şi vrem să bucurăm inima Tatălui aducându-i acasă pe cei rătăcitori, Vrem să umplem cu mir sfinţit familia cu care locuim. Ferice de cei care îşi găsesc adăpostul în Dumnezeul lui Iacov!

Meditaţii C. H. Spurgeon

9 Noembrie

Astfel dar, după cum aţi primit pe Christos Isus, Domnul, aşa să şi umblaţi în El.” Coloseni 2:6

Daca L-am primit pe Christos înlăuntrul inimilor noastre, viaţa nouă va manifesta cunoaşterea Sa intimă prin umblarea în credinţă cu El. Umblarea implică acţiune. Religia noastră nu se limitează la timpul de rugăciune personală. Trebuie să punem în practică ceea ce credem. Dacă cineva umblă în Christos, acţionează aşa cum a acţionat Christos. Fiindcă Christos este în el, speranţa, dragostea, bucuria şi viaţa lui, el este o reflectare a imaginii lui Isus. Oamenii spun despre el: „este ca învăţătorul lui; trăieşte cu Isus Christos”. Umblarea înseamnă progres. „așa să și umblaţi în El”. Păşiţi din har în har.

Alergaţi înainte până când ajungeţi la cel mai înalt grad de cunoaştere pe care o poate atinge cineva în Prea Iubitul. Umblarea implică continuitate. Trebuie să rămânem permanent în Isus. Cât de mulţi creştini cred că trebuie să înceapă şi să termine ziua în tovărăşia lui Isus, dar pe timpul zilei îşi dau inima lumii! Aceasta nu este umblare. Trebuie să fim întotdeauna cu El, călcând pe urmele Sale şi făcând voia Sa. Umblarea implică şi obişnuinţă. Atunci când vorbim despre umblarea şi conversaţia unui om, înţelegem prin aceasta obiceiurile şi caracterul constant al vieţii sale. Dacă ne bucurăm uneori în Christos, şi apoi ÎI uităm, dacă ÎI chemăm uneori, şi apoi Îl părăsim, nu înseamnă că suntem obişnuiţi cu El.

Nu umblam în El. Trebuie să ne ţinem strâns de El, să ne prindem de El, şi să nu-L lăsăm să plece niciodată; trebuie să trăim în şi prin EL „După cum aţi primit pe Christos Isus Domnul, așa să și umblaţi în El”, Perseverează în acelaşi fel în care ai început. Dacă la început Isus Christos a fost temelia credinţei, izvorul vieţii, principiul acţiunilor tale şi bucuria sufletului tău, lasă-L să fie la fel până la sfârşitul vieţii – acelaşi când umbli prin valea umbrei morţii, dar și Când vei intra în bucuria pregătită pentru poporul lui Dumnezeu, Duh prea Sfânt, ajută-ne să ascultăm acest precept ceresc.

Meditaţii C. H. Spurgeon

2 Noiembrie

Eu sunt Domnul, Eu nu mă schimb.” Maleahi 3:6

Este bine pentru noi să ştim că, între toate schimbările vieţii, există Cineva care nu poate fi afectat de schimbare, Cineva cu o inimă mereu tânără, Cineva care nu face riduri odată cu vârsta. Orice altceva se schimbă sau este în schimbare. Soarele însuşi îşi pierde din putere odată cu trecerea timpului. Lumea îmbătrâneşte. Împăturirea hainelor purtate a început. Cerurile şi pământul vor trece în curând, vor pieri şi se vor învechi ca o haină. Dar există Cineva nemuritor, care are ani nesfârşiţi, în care nu există nici o umbră de schimbare, încântarea pe care o simte marinarul păşind pe uscat după multe zile de plutire se aseamănă cu satisfacţia creştinului care, prin toate schimbările vieţii sale tumultuoase, păşeşte cu picioarele credinţei pe acest adevăr: „Eu sunt Domnul, Eu nu mă schimb”.

Stabilitatea pe care o oferă ancora vasului când găseşte ceva de care să se prindă se aseamănă cu stabilitatea creştinului, care îşi prinde speranţa de acest adevăr glorios. Cu Dumnezeu „nu este schimbare, nici umbră de mutare” (Iacov 1:17). Oricare ar fi fost atributele Lui în vechime, sunt neschimbate şi acum. Puterea Lui, înţelepciunea Lui, dreptatea Sa şi adevărul Său sunt neschimbate. El a fost întotdeauna adăpostul poporului Său, „un loc de scăpare în ziua necazului” (Naum 1:7), şi El este încă Ajutorul lor. El este neschimbat în dragostea Sa. Şi-a iubit poporul cu „o iubire veşnică” (Ieremia 31:3). Îi iubeşte şi acum ca întotdeauna, şi, când toate lucrurile pământeşti vor pieri ca o umbră în ultima bătălie, dragostea Lui va fi încă „ca din sânul norilor” (Psalmi 110:3). Preţioasă este asigurarea că El nu se schimbă! Roata providenţei se învârte, dar axul ei este dragostea veşnică.

Moarte şi schimbare ne lovesc mereu
Omul se trece, şi secolele-apun
Dar îndurarea veşnicului Dumnezeu
Spre cer croieşte al iubirii drum.

Meditaţii C. H. Spurgeon

25 Octombrie

Pentru adevărul acesta care rămâne în noi, şi care va fi cu noi în veac.” 2 Ioan 2

Odată ce obţine intrarea în inima omului, şi-i supune întreaga persoană, adevărul lui Dumnezeu nu poate fi alungat de nici o putere – omenească sau drăcească. Noi nu îl tratăm ca pe un oaspete, ci ca pe stăpânul casei. Aceasta este nevoia „creştinului; cine nu crede nu este creştin. Cei care simt puterea vitală a Evangheliei şi cunosc tăria Duhului Sfânt, care deschide, aplică şi sigilează Cuvântul Domnului, ar suporta mai degrabă să fie sfâşiaţi în bucăţi, decât să se despartă de Evanghelia mântuirii. Ce mulţime de îndurări se ascund în făgăduinţa că adevărul va fi cu noi pentru totdeauna, sprijinul nostru în viaţă, mângâierea în moarte, cântecul învierii, slava veşniciei. Acesta este privilegiul creştinului; fără el credinţa noastră nu ar valora mare lucru.

Noi lepădăm unele adevăruri şi le lăsăm în urmă, fiindcă sunt nedezvoltate ca nişte lecţii pentru copii. Dar nu putem face la fel cu adevărul divin, fiindcă, deşi este dulce ca hrana copiilor, într-un alt sens este tare ca o mâncare pentru adulţi. Adevărul că suntem păcătoşi este dureros pentru că trebuie să ne umilească şi să ne facă mai atenţi. Cel mai binecuvântat adevăr, acela că oricine crede în Domnul Isus este mântuit, rămâne în noi, speranţa şi bucuria noastră. Experienţa, departe de a ne îndepărta de doctrinele harului, ne-a legat mai strâns de ele. Temelia şi motivele pentru a crede sunt acum mai puternice şi mai numeroase ca niciodată.

Avem motive să credem că va fi la fel până în clipa în care moartea ne va duce în braţele Mântuitorului. Oriunde poate fi descoperită, această dragoste pentru adevăr ne face să ne exercităm propria dragoste. Un cerc strâmt nu poate cuprinde simpatiile noastre; părtăşia inimilor noastre trebuie să fie la fel de necuprinsă ca alegerea harului. În adevărurile pe care le primim se pot strecura multe erori. Să luptăm împotriva lor, dar să ne iubim fraţii pentru măsura de adevăr pe care o vedem în ei. Mai presus de orice, să iubim şi să răspândim noi înşine adevărul!

Meditaţii C. H. Spurgeon

21 Octombrie

Cât de mult datorezi Domnului meu? A făcut vreodată ceva pentru tine? Ţi-a iertat păcatele? Te-a acoperit cu haina neprihănirii Sale? Ţi-a aşezat picioarele pe stâncă? Ţi-a îndrumat cărările? A pregătit cerul pentru tine? Te-a pregătit pe tine pentru cer? Ţi-a scris numele în Cartea Vieţii? Ţi-a dăruit nenumărate binecuvântări? A pregătit pentru tine o grămadă de binecuvântări, pe care „ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit” (1 Corinteni 2:9)? Atunci fă pentru Isus ceva vrednic de dragostea Lui. Nu oferi numai cuvinte Răscumpărătorului tău muribund. Cum te-ai simţi dacă, la venirea Mântuitorului, ar trebui să mărturiseşti că n-ai făcut nimic pentru El, şi ţi-ai ţinut dragostea închisă ca un lac, fără să laşi nici o picătură să treacă spre săracii Lui, sau spre lucrarea Sa? Lipseşte-te de o asemenea dragoste! Ce cred oamenii despre o dragoste care nu se arată niciodată în acţiune? Ei bine, spun: „Mai bine o mustrare pe faţă decât o prietenie ascunsă” (Proverbe 27:5).

Cine ar accepta o dragoste atât de slabă, care nu te motivează să faci o singură faptă de lepădare de sine, generozitate, eroism sau zel? Gândeşte-te cât de mult te-a iubit El şi cum s-a dat pe Sine însuşi pentru tine! Cunoşti puterea acestei iubiri? Atunci las-o să se repeadă ca un vânt puternic în sufletul tău, ca să alunge norii asemănării cu lumea şi să gonească ceţurile păcatului. Fie ca declaraţia „de dragul lui Christos” să reprezinte limba de foc care se aşează pe capul tău. Fie ca răpirea divină şi inspiraţia cerească să te înalţe de pe pământ, iar Duhul Sfânt să te facă curajos ca un leu şi uşor ca un vultur în slujba Domnului tău.

Dragostea dă aripi picioarelor credinţei şi putere braţelor care lucrează. Să manifestăm dragostea pentru Isus care ne strânge aţintindu-ne privirile asupra lui Dumnezeu cu o atenţie neclintită, hotărâţi să-L onorăm cu o fermitate care nu poate fi neglijaţi, grăbindu-ne la lucru cu un zel care nu oboseşte niciodată. Fie ca steaua divină să ne atragă înspre ceruri, către ea.

Meditaţii C. H. Spurgeon

20 Octombrie

Să creştem în toate privinţele.” Efeseni 4:15

Mulţi creştini rămân încremeniţi şi închirciţi în lucrurile spirituale, aşa că prezintă aceeaşi înfăţişarea an după an. Nu manifestă simţăminte mai avansate şi mai pure. Ei există dar nu cresc „în toate privinţele”. Să ne mulţumim oare să fim frunze verzi, când putem înainta până la spic şi chiar până la boabe coapte în spic? Să ne mulţumim să credem în Christos, şi s-ă spunem „sunt în siguranţă” fără să dorim să cunoaştem din experienţă mai mult despre plinătatea care se poate găsi în El? Nu ar trebui să fie aşa. Ar trebui, ca nişte negustori buni în piaţa cerului, să ne dorim să ne îmbogăţim în cunoaşterea lui Isus.

Este foarte bine să ţinem viile altor oameni, dar nu trebuie să neglijăm creşterea noastră spirituală. De ce să fie întotdeauna iarnă în sufletele noastre? Trebuie să avem un timp pentru semănat, dar, o, trebuie să avem şi primăvară – şi o vară care promite o recoltă timpurie! Dacă vrem să secerăm în har, trebuie să trăim lângă Isus – în prezenţa Sa – şi să ne coacem la lumina zâmbetului Său. Trebuie să păstrăm părtăşia cu El. trebuie să renunţăm la vederea din depărtare şi să venim aproape, aşa cum a făcut Ioan, cu capul sprijinit de pieptul Său. Atunci vom vedea că avansăm în sfinţenie, în dragoste, în credinţă, în speranţă — da, în orice dar preţios.

Aşa cum soarele răsare de pe vârful munţilor şi îi încununează cu lumină, înfăţişând o privelişte de neuitat călătorului, şi noi trebuie să privim lumea prin lumina Duhului turnată pe capul unui sfânt, care a crescut în statura spirituală, ca Saul, printre semenii săi. Ca şi Alpii veşnic încununaţi de zăpadă, el reflectă razele soarelui Neprihănirii printre cei aleşi. Apoi el poartă cununa de glorie ca să o vadă toţi, şi să aducă slavă Tatălui său din ceruri.

Meditaţii C. H. Spurgeon

Mai sus de stele

Mai sus de stele, mă așteaptă-un Rege
Un Domn Etern, un Tată iubitor,
E cel care când tac mă înțelege
Și când suspin, nu stă nepăsător.

De câte ori mă-împiedicam pe cale
Cădeam plângând, rănindu-mă ades,
Și nu vedeam ‘nainte nicio vale
Doar drum cu pietre, așa l-am ales….

Treceau pe-alături toți cu nepăsare
Căci mă vedeau pe mine ca un scrum
Și îmi părea că n-am nicio scăpare,
Că mor așa, la început de drum.

Dar am simțit îndată o putere
Era o mâna ce mă ridica,
Și-atunci nu mai simțeam nicio durere
Căci Mâna Blândă, rana-mi vindeca.

De-atunci El nu mă lasă niciodată
Și nu mai pot cădea pe drumul meu
Căci dragostea și mila Lui de Tată
Nu m-a lăsat când era cel mai greu.

Și azi cu-atâta grijă mă veghează
Mă poartă-n Carul Său Biruitor
De tot ce e murdar mă-depărtează,
Ca să ajung in cer triumfător.

Și știu că vine-odat-o zi măreață,
Când dorul meu cumplit se va sfârși
Și-l voi vedea pe Domnul meu in față
Pe cel ce rana grea-mi tămădui.

Silvia Verhovețchi