Mai petrec o toamnă

Încă o toamnă trecută în amintire,
Și-a scuturat frunzele din pom,
Dar bucuroasă că-i bogată în rodire,
De fiecare dată îl bucură pe om.
Toamnă… eu te las în urmă. .
Nu în frunze: ci anii mei în uitare…
Fiecare anotimp o filă ștearsă,
În mers, pe față, în gândire,
Bucuroasă Doamne, că ai fost cu mine,
Nu încetez a – Ți da mulțumire.

Mă agăț de poala hainei Tale,
Chiar dacă rup din ea falduri,
Nu mă las de Tine Doamne!
Mai ales azi, în apusul toamnei.
Mi-am pus în brațul Tău din primăveri,
Clipita vieții, a anilor de ieri,
Vremi cu grele încercări au lovit,
Cu Tine Doamne tot am biruit. ,
N-am rămas jos, frunză la pământ.

Nu mă lăsa ca vântul să mă aplece,
Credința mea să mi-o înghețe,
Pune-mi pe cap semnul prețuirii,
Coiful credinței, – semnul protejării.
Îmbracă-mă cu – Platoșa neprihănirii,
Ocrotește-mă de loviturile încercării.
Un Templu am zidit din ascultare,
Culeg a, anotimpurilor miresme,
Slabul meu vas cu rugă tămâiat,
Rezistă – Semnul credinței mi-ai dat.

Cum toamna își dă rodul pe pământ,
Așa în mine adun eu – Rodul Sfânt.
În urmă las vremi, anotimp, ani, în trecut…
Pavat cu petale, din al Tău cuvânt,
Curaj mi-a fost – Mângâietorul dat,
Duhul Sfânt în mine mereu a înflăcărat,
Cortină a fost, între mine și păcat,
Cu har rădăcina credinței mi-ai udat,
M-ai făcut, cinstit, binele să-l văd,
În mână – Sabia adevărului, stindard.

Credință Ți-am jurat în anotimpul timpuriu,
Și astăzi Te urmez, în anotimpul arămiu,
Ești Domnul meu, nu am pe nimeni pe pământ,
Cântând prin greutăți, urc spre Cerul Sfânt,
În urmă las petale și frunze -n ruginiu,
Tâmplele ninse, de flori în argintiu.
Gândul, un mosor ce mereu se derulează,
Urmele trecutului, mi le pune în față,
Pe oglinda priviri, vad ziua importantă,
Când Ți-am jurat credință, cu inima toată.

De atunci drumul vieții l-am petrecut amândoi,
M-ai ținut de mână, m-ai luat în brațe prin ploi,
Mi-ai vegheat, și luminat pașii în zi și nopți,
Nu m-ai lăsat să lunec, și să mă pierd prin văi,
Chiar dacă anii mi-au fost grei cu mari furtuni,
Cu drag m-ai ridicat m-ai așezat pe Sfinții umeri,
M-ai iubit cu o dragoste nemărginită,
Chiar când, nu am ascultat ca oaia rătăcită,
Mă plec la poala cruci Tale, cu reverență,
Pe taler îți pun cel mai frumos dar, – a mea viață.
Fructul iubirii, crescut pe ramul inimii,
Râvna și dorința mea, să ajung în veșnicii.
Roadele dragoste-i mele să Ți le dărui.
Și să Te laud în cântări de mulțumiri.

Toma Coca  

Puterea cuvintelor

ReferințeMatei 12:34


Ne-am gândit așa vreodată, că ce spunem, ce gândim,
Sunt silabe adunate, ce, cuvinte le numim.
Dar cât sunt de importante, sau care-i valoarea lor,
Știm noi oare pe dreptate, că cuvintele chiar dor?

Au ele-o putere mare, fie bună, fie rea,
Asta însă mult depinde ce vorbire vom avea,
Căci cuvintele contează, mult mai mult decât credem,
Ele chiar ne modelează, cum gândim și-acționăm.

Pot încuraja pe unii și relații să repare,
Pot aduce și speranțe, bucurii și alinare,
Vindecă inimi rănite, cresc încrederea pierdută,
Au puterea să dea viață și-n probleme ne ajută.

Dar tot ele au puterea, să dărâme fără milă,
Distrugând prietenii, fără să le fie silă,
Au puterea să blesteme. să creeze dubii chiar,
Și nesiguranța vine, cu durere și amar.

Da! Cuvintele-s putere, e o forță de temut.
Fiindcă chiar ne stă în fire, să vorbim ce n-am văzut,
Sau să spunem vorbe care, le-am rostit și n-am gândit,
Fără să ne dăm noi seama, că prin ele-am biciuit.

Doamne, pune Tu o strajă, gurii noastre, ca mereu
Să vorbim doar spre zidire, mângâiere, fără rau,
Să gândim la consecințe și apoi să ne-ntrebăm,
Cât la sută dintre ele, am vrea noi să-ascultăm?

Dă-ne Doamne înțelepciunea și puterea Ta de sus.
Ca să chibzuim mereu, tot ce avem noi de spus,
Iartă-ne acolo unde, noi durere-am provocat,
Și ajută-ne să fim, un model drept de urmat!

Anna Puiu 

Mintea…

Mintea dragoste-și impune din `nălțimi adânci sorbind-o
Și nespus se îmbogățește a ei slavă adorând-o,
Noi sintagme înviorează epifiza, iscusind-o,
Trupul expandează-n slavă adorarea ascuțind-o
Și lumina-i radiază un belșug deplin privind-o.

Mintea nu stă să rezume existența la esență
Căci ea însăși e esența de-infinită existență.
(Datorită circumstanței suferi lipsa unui dinte
Dar în mai puțin de-o clipă ți l-ai pus la loc în minte,
La puțin timp după aceia, altu-i stă în loc cuminte.)

Cam așa funcționează existența în esență,
Tot ce influențează mintea ia din minte influență
Și-n subconștient produce în esență existență
(Conștient și înafară de a noastră conștiență),
Astfel că inconștientul e-o imensă evidență.

Mintea neîncetat lucrează… și de vrei s-o odihnești
(„Culcă-te într-o ureche”) că și-atunci când dormi gândești!
Din mulțimea acestor gânduri multe vise-ți făurești
Și o parte dintre ele te trezești că le trăiești
Fiind eroul fără voie al propriei, mistice, povești.

Mintea nu-i doar cum se spune, energie pentru viață,
Mintea-i viață-a Energiei din Creația Măreață.
Mintea nu-i ceva ce tinde spre ideal transcendental
Ci-i izvor de transcendență vertical și-orizontal
Și-o „suflare” infinită cu un scop fundamental…

Ioan Hapca

Condiţiile uceniciei

“Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte…, nu poate fi ucenicul Meu.” Luca 14:26. 27. 33

Dacă cele mai apropiate relaţii ale vieţii intră în contradicţie cu cerinţele Lui, Isus Cristos spune că trebuie să se treacă la o ascultare imediată de El însuşi. Ucenicia înseamnă devotament personal şi înflăcărat faţă de o Persoană – faţă de Domnul nostru Isus Cristos. Există o mare diferenţă între devotamentul faţă de o persoană şi devotamentul faţă de principii sau faţă de o cauză. Domnul nostru nu a proclamat niciodată o cauză; El a proclamat devotamentul personal faţă de Sine însuşi. A fi ucenic înseamnă a fi un devotat rob din dragoste al Domnului Isus.

Mulţi dintre cei care ne numim creştini nu-i suntem devotaţi lui Isus Cristos. Nici un om de pe pământ nu are această dragoste înflăcărată pentru Domnul Isus daca nu i-o dă Duhul Sfânt. Noi Îl putem admira. Îl putem respecta şi-L putem venera pe El, dar nu-L putem iubi. Singurul care-L iubeşte cu adevărat pe Domnul Isus este Duhul Sfânt şi El este Cel care toarnă în inimile noastre însăşi dragostea lui Dumnezeu. De fiecare dată când Duhul Sfânt vede o ocazie de a-L glorifica pe Isus, El va lua inima, energia, întreaga ta fiinţă şi te va face pur şi simplu să arzi de devotament faţă de Isus Cristos.

Viaţa creştină este caracterizata de o creativitate morală şi spontană. De aceea ucenicul este pasibil de aceeaşi învinuire ca şi Isus Cristos – aceea de inconsecvenţă. Dar Isus Cristos a fost întotdeauna consecvent faţă de Dumnezeu; şi creştinul trebuie să fie consecvent faţă de viaţa Fiului lui Dumnezeu din el, nu faţă de nişte crezuri stricte şi bine înrădăcinate. Oamenii se dedică crezurilor şi Dumnezeu trebuie să-i scoată din prejudecăţile lor înainte ca ei să-I poată fi devotaţi lui Isus Cristos.

Oswald CHAMBERS

Ploaia dragostei

Mai adă Doamne, ploaia dragostei pe pământ,
Îndură-Te de noi Doamne, toarnă prin Duhul Sfânt,
Umple-ne de putere Sfântă, credința ne-o crește,
Înaintarea Evangheliei Sfinte, în ogorul Tău, sporește.

Doamne, întărește pe cei ce aduc, vești de pace
Ocrotește-i Doamne, pe Cale, în tot, ce vor face,
Să lase lumină în beznă, la cei pierduți în vale,
Deschide-le porți tari, descuie grele, zăvoare.

Scriptura Sfântă, să fie vestită, la orice făptură,
Îmbracă-ne Doamne, cu Sfânta Ta, armură,
Dă-ne din pacea Ta Cerească, o liniște dulce,
Să ne amintim, de suferința Ta, la fioroasa, cruce.

Toarnă ploaia dragostei, peste cei, ce nu au iubire,
S-au răcit, nu mai iubesc Cuvântul, spre a lor peire,
Doamne, lasă o picătură de iubire, peste inimi goale,
Cel rău, se luptă, urâlând, să-i subjuge, să-i omoare!

Udă cu ploaia Ta de dragoste, peste poporul Tău,
Să crească, iubirea de frați, iubirea de Dumnezeu,
Lăsând, picătura de iubire, să spele ura și răzbunarea,
Pacea Ta, să dăinuiască mereu, în toată adunarea.

Picătura de iubire, să atingă inimi, ce se îndoaie,
Ploaia târzie, să ude ogorul însetat, de a Ta, ploaie
Rodul lui, să înflorească, să înmulțească, în Sfântul ogor,
Udat la vreme, să rodască dragoste, peste al Său, popor.

 Stelian Ciobanu

Eu cred în Dumnezeu

Sunt fiu și nu sunt rob,
Mi-e inima de cer,
Declar că nu-s de aici,
Sunt doar un pasager.
Sunt om, dar preaiubit,
Am suflet valoros,
Menit să fiu altfel:
Să seamăn cu Cristos!

Vreau fără compromis
Și fără îndoieli,
Vreau drum de adevăr
Și tot mai mult din El,
Vreau voia să-mi supun
Doar voii Lui mereu
Și să trăiesc cântând:
„Eu cred în Dumnezeu!”

Decid să nu renunț
Să mai privesc în sus,
Căci vreau să fiu și azi
Chemării Lui dispus.
Refuz să mă mai tem,
Doresc mai curajos
Să merg, chiar să alerg,
Trăind mai cu folos.

Nu cred nici în sistem,
Nu cred în umanism,
Nu cred că-s accident,
Nu cred în ateism!
Eu cred azi Biblia
Și-n veșnic jubileu,
Eu cred în dragoste,
Eu cred în Dumnezeu!

Lucian Cazacu 

Eu nu mai vreau să mă mai joc cu viața mea

Eu nu mai vreau ca să mă mai joc cu viața mea
Nu mai vreau prin filozofie simplul să-l complic
Nu vreau să mă mai târguiesc cu firea mea cea rea
Ci vreau Doamne din zi în zi ca să mă fac mai mic.

Eu nu vreau să mai trăiesc doar numai de a trăi
Nu mai vreau să merg târâș, pe brânci spre Paradis
Nu vreau ca veșnicia să mi-o trăiesc oricum ar fi
Iar dreptul meu să-l vând pe o ciorbă sau pe-un vis.

Eu nu mai vreau doar pe jumătate să trăiesc
Nu mai vreau să mă mai încurc în plasa celui rău
Vreau de îngâmfare și mândrie să mă pocăiesc
Sub crucea Ta, Isuse să-mi plâng păcatul meu.

Eu nu mai vreau ca să iubesc pe jumătate
Nu mai vreau să-mi pierd prietenii cei dragi pe drum
Eu nu mai vreau să judec pe-acel ce-mi este frate
Ci mai iubitor de frați să fiu, mai credincios, mai bun.

Eu vreau să fiu așa cum sunt, să nu mă mai prefac
Eu nu mai vreau spiritual în ochii mei să par
Vreau să mă smeresc mai mult și cât mai mult să tac
Iar viața ce o trăiesc să nu mai treacă în zadar.

Eu nu mai vreau să trec acum pe lângă cel rănit
Vreau să-l ridic pe asin așa cum a făcut Hristos
Să-aprind candela dragostei la căpătâiul obosit
Să fiu pentru acei ce plâng un samaritean milos.

Eu vreau cu orice preț ca să ajung la Tine în cer
În seninul ochilor Tăi, Doamne vreau să mă afund
Și-n raiul strălucirii să te slăvesc, să cred, să sper
Să-ți respir iubirea Ta și chipul Tău cel blând.

Mihail Cebotarev 

Psalmul139 (reflectie)

Dumnezeul mântuirii mele
Glasul mi se-ndreaptă iar spre Tine
Spre Locașul dincolo de stele
Înspre Tronul Dragostei Divine.

Preamărit să fii în veci Părinte!
Pururi se sfințească al Tău nume!
Legea-Împărăției Tale Sfinte
Să-mi ghideze umbletul prin lume.

Într-o lume tot mai ticăloasă
Când Cel Rău cu-atâtea mă încearcă
Chiar de nu-nțeleg tot ce m-apasă
Voia Ta în toate să se facă!

Tu, ce mă cunoști îndeaproape
Și-mi pătrunzi neîncetat gândirea
Chiar de merg la marginea de ape
Dreapta Ta îmi dă călăuzirea.

Nu-mi ajung cuvintele pe limbă
Ca Le și cunoști atât de bine
Duhul Tău deasupra mea se plimbă
Când îți pui Tu mâna peste mine.

N-am nimic ascuns față de Tine
M-ai țesut cu-atâta pasiune
Doar un plod, dar Tu priveai la mine
Mi-ai dat chip și-am devenit minune.

Orice suflet viu ce-apare ‘n lume
E minunea Dragostei Divine
E știinta Sfântului Tău Nume
Ochii mei observă-aceasta bine.

Domnul meu te rog îmi cercetează
Gândurile. . .  pașii pribegiei. . .
Dă-mi lumină. . ține-mi mintea trează,
Du-mă Tu pe Calea Veșniciei.

Daniel Hozan 

Întrebări și îndemnuri de Paște

Creștini chemați cu nume-mpărătesc,
Toți ca născuți din Duh ne prezentăm!
Și ne-asumăm și rangul preoțesc,
Dar, zi de zi, ca prinți sfinți ne purtăm?

Pentru Cuvânt ne vrem apărători,
Trompete pentru Domnul devenim!
Știți că suntem chimval zăngănitor
Când limba dragostei nu o vorbim?

Cum spunea Pavel, toți să profețim!
În limbi, chiar netraduși, prea mulți vorbim!
Doar gândul lui Isus Îl năzuim?
Deosebirea duhurilor, oare, -o știm?

În Numele Lui, demonii-au fost scoși!
Bolnavii sunt și azi tămăduiți!
Dar, cum de-am devenit niște fricoși:
„Nu vă zidiți în Trup, să nu muriți”? !

Cât vrem Domnului să Îi semănăm?
Din tainele-I de Profet, povestim!
Ca Rege, Medic, Preot, L-aclamăm
Dar, miei de jertfă-câți dorim să fim?

Zilnic, eul iubit să-l lepădăm!
Să n-adunăm pentru „acum și-aici”!
Desprinși de lut, pe Cristos să-L urmăm,
Să-L ascultăm ca sfinții ucenici!

Marinau Daniela 

Gând de Paște

Doamne, ce dragoste sfântă, supremă,
Te-a-mpins să cobori înspre noi-mărăcinii,
Să ne ridici de pe inimi păcatul-emblemă,
Când noi împleteam în coroana-Ți toți spinii?

Ce Dumnezeu își jertfește-aureola
În ieslea smereniei, sub crucea căderii,
Ca să ne atragă spre ceruri busola,
Spre viața de sus, în mersu-nvierii?

Ca să Te-nțeleg, prea mica e poarta gândirii,
Privind înspre Tine mi-e sufletul plâns,
Genunchi de-nchinare în locul jertfirii,
Îi plec sub puterea iubirii constrâns.

Ca să Te cuprind mi-e coaja prea-ngustă,
Barierele firii le leapăd cu greu,
Dar vreau să mă dărui, din bobul zdrobirii
Să crească rodind necuprins Dumnezeu.

Gabriela L.