Ma prinde un dor

Ma prinde-un dor de Tara Sfanta
De Tara Sfant-a lui Isus
Desi nu am vazut-o inca
Nadajduiesc s-o vad curand.

Cu dor nespus eu astept ziua si strigatul de biruinta
Abia astept sa cant cantarea, cand vom scapa de suferinta
Sa-Ti cant o vesnicie Doamne, sa fiu mereu la dreapta Ta
Aceasta mi-e dorinta Doamne, sa fiu pe veci la nunta Ta.

Caci tare greu e-n asta lume
Iti aud glasul tot mai greu
Caci Diavolul a prins putere
Si inaitam tot mai greu.

Azi uraciunea pustiirii
Se vede tot mai clar si des
Se stinge flacara iubirii
Si dragostea de Dumnezeu.

O vino Isus caci fecioara
E azi cuprinsa de-oboseala
O vino caci asteapta clipa
Si izbavirea mai degraba.

Șchiop Dragoș

De n-ar fi coborât în lume

Faptele apostolilor cap.2:1-47

De n-ar fi coborât în lume
Duhul cel Sfânt să-și facă partea,
Zăceam și-acum pe căi străine
Robiți de patimi și-n  rușine,
Ne-ar fi păscut pururea moartea.

Dar Duhul Sfânt de la Rusalii  (Cincizecime)
Pe toți în lume-i cercetează…
Bărbați, femei, bătrâni, copii
Schimbă-ntristări în bucurii,
Când pe mulți robi eliberează.

De n-ar lucra Duhul în noi
O naștere duhovnicească
Am fi mereu pierduți și goi
Căzuți în groapa cu noroi
Învinși de firea prea firească.

Dar Duhul Domnului lucrează
Credința vie, pocăința
Ne ține conștiința trează
În întuneric luminează
Și ne aduce biruința.

De nu și-ar împlini menirea
Duhul prea Sfânt cum este scris
Cine-ar scăpa din rătăcirea
În care zace omenirea
Cine-ar ajunge-n Paradis?

Dar prin puterea Duhului
Sunt zilnic oameni înoiți
Salvați din jugul răului
Schimbați în chipul Fiului
Pentru vecie fericiți.

de Teodor Groza

Dacă voieşte cineva

Dacă voieşte cineva pe Domnul să-L urmeze,
Acela, ca un bun ostaş, păcatul să-nfiereze.
Tot sinele mândriei lui să-şi lepede deodată,
Cu-a vieţii Cruce pe Isus urmându-l viaţa toată.

Urmarea Lui nu e un chin, ci-o binecuvântare.
O, fericiţi toţi cei ajunşi cu El în sărbătoare!…

Dacă voieşte cineva pe Domnul să-L asculte,
Acela va putea smerit să-nveţe-atât de multe!
Doar învăţând de la Isus blândeţea şi iubirea,
Va învăţa pe cei pierduţi să-şi afle mântuirea.

O cruce-n lume toţi avem, mai grea ori mai uşoară,
Dar fără de Isus simţim cum crucea ne doboară
Oricine-n viaţa de acum  din dragoste voieşte
Şă-şi ducă crucea cu Iisus, puteri din El primeşte.

Şi va vedea apoi uimit cum sângerata-I Mână
Îi va purta şi crucea lui, el doar va merge-n urmă.

Dacă voieşte cineva pe Domnul să-L primească,
Va trebui şi firea lui cu El să-şi răstignească.
Acelaşi nefârşit calvar, aceeaşi grea durere
Vor îndura acei ce vor s-ajungă la-nviere.

Pe calea lui Isus mereu e numai suferinţă,
Dar cei ce-L vor urma primesc prin cruce biruinţă…

Oricine va voi fricos viaţa aici să-şi scape,
Acela o va pierde apoi şi va ajunge-n moarte.
Dar orişicine viaţa-acum va pierde-o prin jertfire
Va străluci-ntre sfinţii Lui la marea Răsplătire.

Oricine va mărturisi pe Domnu-n astă lume
Şi Domnul va mărturisi, în Cer, frumosu-i nume,
Dar cel ce se va ruşina pe Domnul să-L vestească
Cum va putea în ochii Lui apoi să mai privească?!

În faţa Oştilor Cereşti şi-a Tatălui, odată,
Pentru acel care-a tăcut, şi Domnul o să tacă…

Ce-i foloseşte unui om să aibă-aici mărire
Dacă în clipa morţii lui va merge la pieire?!
De-ar câştiga pământu-ntreg, să-i meargă numai bine,
Ah, ce folos de-i aruncat în veşnice suspine?

Ce va putea să dea în schimb ca sufletul să-şi scape?
Spre-al mai răscumpăra apoi, el cu nimic nu poate!…
De-aceea orişicine vrea dupa Isus să vină,
El Însuşi îi va dărui răsplata Lui Divină!

Gigi Garneata

Pe aripi de iubire!

Am făurit un cȃntec,
pe Drumul Iubirii;
un cȃntec de slavă,
o plămadă sfȃntă,
ca zorii sfinţirii!

Am făurit un Imn,
pe Drumul spre Ierusalim!
Un Imn ceresc,
în cuvintele Cerului
în minunea Harului,

pentru iubirea Ta,
pentru lumina Ta,
pentru mȃntuirea Ta,
pentru cerul Tău,
pentru sufletul meu;
pentru biruinţă,
pentru întreaga Ta Ființă!

L-am înrămat cu ramuri de finic,
l-am pus la picioarele Tale;
l-am spălat cu lacrimi,
l-am îmbrăcat cu dor,
cu jerbe de osanale,
și i-am dat Numele Tău, Doamne,
să-L poarte-ntre oameni
în har şi sfinţire,
pe aripi de iubire!

Gelu Ciobanu

Urare cu flori

Fulgii de nea ce cad pe voi
Să se topească-n suflet cald,
Trecănd în liniştite ploi
Să ude flori de gând curat.

În viscol dacă-ngenunchiaţi
Să-l potoliţi c-o sărutare,
Numai iubirea ce-o purtaţi
Poate să facă gheaţa floare.

De-aveţi în voi ramuri uscate
Să le tăiaţi cu bun Cuvânt,
Ca cele ce mai sunt rămase
Să vadă flori albe crescând.

Frigul cel greu de vă-nfăşoară
Daţi-i în dar raza de soare,
Din el să vină să răsară
Când nu gândiţi frumoasă floare.

De-aveţi în viaţă zăpezi mari
Cu viscol,frig,ramuri uscate,
Iar mintea roabă-n gheţuri tari
Se tot frământă şi se zbate,

Deschideţi porţile iubirii
Ale speranţei şi credinţei,
Să faceţi loc în voi grădinii
Cu floarea albă a biruinţei.

Stănulescu M.

Când zici…

Când zici crezare, crez, credință…
Ce-ți zice-adâncul din ființă
Și înspre ce te îndeamnă oare?
Fiindcă, ce valoare are
O vorbă când nu-i conștiință
De consacrare în lucrare?

Când zici credință, crez, crezare…
Mai simți imboldu-acela care,
Făcând tot ce îi stă-n putință
Produce fapte prin credință,
Înaintând fără încetare
Din biruință în biruință?

Când zici crezare, crez, credință…
Dai tu cuvântului valoare
Lipind credința de voință
Și-ți pui întreaga ta ființă,
În slujba Slavei viitoare,
Ca pe suprema ta dorință?!

Când zici credință, crezi tu oare
Că prin aceasta ai biruință
Spre slava vieții viitoare
Și forța ei transformatoare,
Transformă dar a ta ființă
În „Chip” și în „asemănare”
Cu Cel ce totul înființă?!

Când zici crezare, crez, credință…
Te arde-un dor de închinare
Ce înflăcărează a ta ființă,
Sau spui, lipsit de elocință
Și dor adânc de confirmare,
O vorbă fără chibzuință,
Din inimă nepăsătoare…?!

La ce bun spui… când n-ai dorință
În inimă de consacrare?!
Când crezi, dovada-i prin căință
Și ea transformă a ta ființă…
Iar vorba „cred” e ceva mare,
N-o spui cu ușurință,
Ci ca pe-o sfântă proclamare!

* * * * * * * * * *
Rostim adeseori „credință”
Dar rareori avem voință
Să dovedim prin pocăință,
Din biruință în biruință,
Al nostru crez și năzuință!

* * * * * * * * * *
Să facem dar o juruință
De a vorbi cu chibzuință
Plinind oricare vorbuliță
Și dovedind cu stăruință
Că-avem un crez plin de voință
Și de supremă năzuință
Din biruință în biruință
Să ne împlinim sfânta cerință.

Ioan Hapca

De la mânie la dragoste

“El va avea iarăşi milă de noi, va călca în picioare nelegiuirile noastre, şi vei arunca în fundul mării toate păcatele lor.” (Mica 7.19)

Dumnezeu nu Se întoarce niciodată din dragostea Sa faţă de noi, dar Se întoarce adesea din mânia Sa faţă de noi. Dragostea Sa pentru aleşii Săi se potriveşte cu firea Sa. El iubeşte pentru că El este dragoste; El ne ameninţă pentru că găseşte că aşa este de folos pentru binele nostru. El va avea din nou milă de ai Săi, căci aşa îl îndeamnă inima Sa plină de dragoste. El va avea milă de ei, va potoli durerile lor şi-i va vindeca. Şi apoi ce făgăduinţă! “El va călca în picioare nelegiuirile noastre.” El va birui. Ele într-adevăr caută să ne înlănţuie, dar Domnul prin dreptatea Sa ne va da biruinţă. Aşa cum s-a întâmplat altă dată cu canaaniţii, ele vor fi biruite, călcate în picioare şi distruse.

Vor fi îndepărtate chiar şi urmările păcatelor noastre. “El va arunca toate păcatele noastre”, da toate oştirile păcatelor noastre, oricât de numeroase ar fi. “El le va arunca în fundul mării”, aşa cum a făcut cu Faraon şi cu carele sale. Numai braţul Său atotputernic este în stare să facă o asemenea minune. Ele n-au fost aruncate în largul mării de unde să poată să iasă la suprafaţă şi să reapară sub ochii noştri, ci au fost aruncate în adâncul mării. Ca o piatră, ele se vor pogorî acolo până la fund, ca sa dispară pentru totdeauna.

S-aducem slavă Dumnezeului izbăvirii noastre.

Charles Spurgeon

Izgonire divină

“…şi veţi izgoni pe canaaniţi, cu toate carele lor de fier şi cu toată tăria lor.” (Iosua 17.18)

Este o mare îmbărbătare să fii tare, să fii sigur de biruinţă, căci atunci soldatul merge la luptă cu deplină încredere şi îndrăzneală. Noi care avem de luptat cu păcatul dinăuntrul nostru şi din jurul nostru, să fim încredinţaţi că putem să câştigăm biruinţa, care ne este dată prin Domnul Isus. Noi nu mergem ca să dăm înapoi, ci ca să biruim. Harul lui Dumnezeu ni s-a dat în toată puterea Sa, pentru ca să biruim răul sub toate formele sale. Noi suntem deci siguri de biruinţă.

Unele din păcatele noastre găsesc în firea noastră, în obiceiurile noastre, în ocupaţiile şi legăturile noastre, adevărate care de război ca să ne doboare. Dar, cu toate că este aşa, noi vom trece peste aceste greutăţi. Ele sunt foarte puternice şi noi foarte slabi în comparaţie cu ele, dar în numele Domnului noi le tăiem în bucăţi. Dacă un singur păcat ne stăpâneşte, noi nu suntem eliberaţii Domnului. Un om legat cu un singur lanţ este tot un prizonier. Este cu neputinţă să mergem în cer, chiar numai cu un singur păcat, dar care domneşte în noi; dar când este vorba de sfinţi, stă scris: “Păcatul nu va mai stăpâni asupra noastră”. Ridicaţi-vă, loviţi în aceşti duşmani şi sfărâmaţi-le toate carele de război. Domnul oştirilor este cu noi, şi cine va putea să stea împotriva puterii Sale care distruge păcatul?

Charles Spurgeon

De-as mai avea o viata

De-as mai avea o viata de dragul Tau sa cant,
Sa nu-mi ajunga anii cu zilele lor bune,
Sa pot atinge cerul din margini de pamant,
Si sa-Ti cersesc iubirea precum un colt de paine,
-Isuse, drag Isuse aceasta eu as vrea
De-as mai avea o viata, dar n-o mai pot avea…

De-as mai avea o cruce peste trecut s-o pun,
Sa nu-mi aduc aminte de-amara neascultare,
Sa-mi strang la piept dusmanii pe-al mantuirii drum,
Si sa mai plang odata la sfintele-Ti picioare,
-Isuse, scump Isuse aceasta eu as vrea
De-as mai avea o cruce, dar n-o mai pot avea…

De-as mai avea un nume de sfant adevarat,
Sa nu carteasca nimeni ca-l port si nu iau seama,
Sa-mi implinesc menirea cu cinste de-mparat,
Si sa-mi pastrez credinta primita de la mama,
-Isuse drag Isuse aceasta eu as vrea
De-as mai avea un nume, dar nu-l mai pot avea…

De-as mai avea o jertfa spre Templu si Altar,
Sa nu-mi patez privirea prin patimi si ispite,
Sa-mi fac din biruinta o tinta si-un hotar,
Sa urc fara de vreascuri si focuri si cutite,
-Isuse, scump Isuse, aceasta eu as vrea
De-as mai avea o jertfa, dar n-o mai pot avea…

De-as mai avea un suflet si-apoi fara de el,
Sa numai trec prin groapa de dupa-nmormantare,
Sa pot trai o mie de vieti in acest fel,
Si sa pasesc in Slava pe urma urmei Tale,
-Isuse, drag Isuse, aceasta eu as vrea
De-as mai avea un suflet, dar nu-l mai pot avea…

Dorel Sima

„O, mărește-ne credința!”

Motto: „”Atunci, în strâmtorarea lor, au strigat către Domnul, și El i-a izbăvit din
necazurile lor. A oprit furtuna, a adus liniștea, și valurile s-au potolit.””
Amin! Psalm 107:28-30.

Citim în Biblie episodul
Cu Isus din Nazaret,
Care învăța norodul
Lângă marea Chineret.

Seara s-a urcat Isus
– Cu ucenicii laolaltă –
Pe corabie și a spus:
„Trecem în partea cealaltă.”

Și alte bărci L-au însoțit
Dar ei au plecat întâi,
Iar Isus a adormit
La cârmă, pe căpătâi.

Pe mare a fost surprinsă
De-o furtună-ngrozitoare
Și corabia lor împinsă
Într-o strașnică vâltoare.

Lovită de valuri grele,
Geme din încheieturi…
Vâslele se rup surcele,
Pînzele-s fâșii, rupturi.

Și talazuri înspumate
Tot mai mari și furibunde,
În corabie-s aruncate
Gata-gata s-o scufunde.

Iar catargul stă să cadă…
Tot mai tare bate vântul…
Ucenicii încep să creadă
Că marea le va fi mormântul.

Se vedeau fără scăpare
Din vârteju’ îngrozitor…
Și cuprinși de-ngrijorare
L-au trezit pe Învățător.

Strigă simțind că-i apasă
Și îi sperie gândul morții:
„Doamne! Oare nu Îți pasă
Că pierim aici cu toții?”

Atunci, Isus a certat
Vântul, marea agitată;
Și furtuna a-ncetat
Potolindu-se îndată.

Și cum în ochii tuturor
Citea spaima, neputința,
I-a întrebat dojenitor:
„Unde vă este credința?”

Doamne! Această întrebare
N-ai pus-o și pentru noi?
Când suntem în strâmtorare
Nu prea iute dăm’ napoi?

Câte valuri mari și grele
Încearcă să ne doboare!
Noi, ca să scăpăm de ele,
Ne luptăm cu disperare.

Cum putem scăpa cu bine
Când omul e atât de mic?!
Doamne, despărțiți de Tine
Nu putem face nimic!

Orișicât ne împotrivim
Spaima ne cuprinde ființa,
Dar atunci ne amintim
Că numai Tu dai biruința.

Tu îmblânzești furia mării
Și-oprești vânturile toate;
Tu ești Domnul îndurării
Și al milei nesecate.

Tu ne ocrotești mereu
De răul care-n lume zace;
Tu ne-ajuți oricând la greu;
Tu dai sufletului pace.

De se întâmplă să uităm,
Iartă-ne nesocotința!
Și cu lacrimi Te rugăm:
„O, mărește-ne credința!”

Ioan Vasiu