Pilda vierilor

Motto: „”De aceea vă spun că Împărăția lui Dumnezeu va fi luată de la voi,
și va fi dată unui neam, care va aduce roadele cuvenite.”” Matei 21:43.

Isus a mai spus o pildă
Despre care-n Scripturi scrie,
Cu gospodaru-acela care
Și-a sădit cu drag o vie.

A îngrădit-o cu un gard
Și a săpat un teasc în ea;
A zidit chiar și un turn –
Adăpost în vreme rea.

Apoi a dat-o unor vieri
La început de primăvară
Ca să o lucreze-n parte –
El plecând în altă țară.

Cum roadele au fost bogate,
Când vierii le-au cules
Și-a trimis robii să-și ia
Partea lui, după înțeles.

Dar viclenii lucrători
S-au dovedit tâlhari și hoți,
Că au pus mâna pe ei
Și i-au omorât pe toți.

A trimis atunci stăpânul
Mai mulți robi, cu același țel;
Însă odată ajunși în vie
Au pățit și ei la fel.

Și-a trimis la urmă fiul –
Ca un semn de-mpăciuire,
Zicându-și că-l vor primi
Cu cinste și prețuire.

Când au văzut că vine fiul
Lucrătorii au hotărât
Să-l scoat-afară din vie,
Și apoi l-au omorât.

Vai, lucrători înșelători,
Ce faptă crudă și nedreaptă!
Știți – când va veni Stăpânul –
Ce pedeapsă vă așteaptă?

El v-a pus în via Lui
Să fiți vrednici lucrători;
Voi în loc de vrednicie
V-ați arătat înșelători.

El v-a dat pentru lucrare
Via Lui cu rod ales…
Însă voi n-ați vrut să-i dați
Partea Lui, după înțeles.

El v-a ales cu bunătate
Să lucrați în via sfântă,
Dar felu-n care ați lucrat
Îngrozește și-nspăimântă.

El v-a dat ogorul Lui,
Via Lui cu rod bogat…
Voi i-ați omorât trimișii
Și nimica nu i-ați dat.

El v-a lăsat-o s-o lucrați,
Dar, când v-a cerut datoria
Voi I-ați omorât și Fiul
Ca să vă rămână via.

Chiar și-n ziua de odihnă
V-a dat dreptul să lucrați;
Dar nici din câștigu-acesta,
Partea n-ați vrut să I-o dați.

În via Lui Stăpânu’ avea
Cele mai alese vițe;
Însă prin lucrarea voastră
Au rămas doar rămășițe.

Că voi, via ați lucrat-o
Spre câștig, cu-nșelăciuni,
Și-i mai multă aguridă
Decât struguri dulci și buni.

De-aceea Însuși Stăpânul
Va veni – toți știm că vine –
Să-Și ia partea Lui de rod
Și să dea ce se cuvine.

Va veni Însuși Stăpânul
Ca să-și primenească via,
Și va plăti după dreptate
Fiecărui, datoria.

Ioan Vasiu 

 

Anunțuri

Plinătate

“Şi Eu Vă voi da odihnă.” Matei 11:28

Când ceva începe să distrugă viaţa ta cu Isus Cristos. Întoarce-te imediat la El şi roagă-L să-ţi redea odihna. Nu îngădui nici unui lucru să-ţi distrugă pacea.Consideră orice element distructiv drept ceva împotriva căruia trebuie să lupţi, nu să-l laşi să rămână. Spune: “Doamne, pune în mine conştienţa de Tine!”, şi atunci conştienta de sine va dispărea, iar El va fi totul în toate.

Fereşte-te să laşi conştienţa de sine să rămână în viaţa ta, deoarece, treptat, ea va trezi în tine autocompătimirea, iar autocompătimirea este satanică. “Oh, sunt înţeles greşit; acesta este un lucru pentru care ar trebui să mi se ceară Scuze: ar fi trebuit într-adevăr să clarific acest lucru”. Lasă-i pe ceilalţi în pace şi cere-I lui Dumnezeu să te facă să fii conştient de Cristos. şi EI te va echilibra, până când vei ajunge la plinătate absolută în El.Viaţa completă este viaţa unui copil. Când cu bună ştiinţă sunt conştient de ceva, înseamnă că undeva este o problemă. Numai omul bolnav ştie ce este sănătatea. Copilul lui Dumnezeu nu este conştient de voia lui Dumnezeu, pentru că el este voia lui Dumnezeu.

Când a apărut cea mai mică deviaţie de la voia lui Dumnezeu, începem să ne întrebăm: ..Care este voia Ta?” Un copil al lui Dumnezeu nu se roagă niciodată să fie conştient de faptul că Dumnezeu răspunde la riugăciune, pentru că el este absolut sigur că Dumnezeu răspunde întotdeauna la rugăciune. Dacă încercăm să ne învingem conştienţa de sine printr-o metodă inspirată de judecata noastră, o vom dezvolta şi mult mai mult. Isus spune: ..Veniţi la Mine şi Eu vă voi da odihnă”, cu alte cuvinte conştienta de Cristos va lua locul conştienţei de sine. Ori de câte ori vine Isus, El aduce odihnă – odihna dată de perfecţiunea lucrării ce nu este niciodată conştientă de ea însăşi.

Oswald CHAMBERS

 

Conştienţa de sine

“Vino după Mine.” Ioan 21:22

Dumnezeu vrea ca noi să trăim o viaţă deplină în Isus Cristos, dar sunt momente când acea viaţă este atacată din afară şi atunci ne prăbuşim într-un fel de introspecţie – obicei pe care-l credeam dispărut. Conştienţa de sine este primul lucru care va afecta plinătatea vieţii în Dumnezeu; conştienţa de sine produce întotdeauna lupte.

Conştienta de sine nu este un păcat; ea poate fi rezultatul unui temperament agitat sau al unei schimbări bruşte a împrejurărilor. Voia lui Dumnezeu este ca noi să fim desăvârşiţi în El. Orice lucru care tulbură odihna în El trebuie îndepărtat imediat, dar nu poate fi îndepărtat ignorându-l, ci venind cu el la Isus Cristos. Dacă venim la El şi-L rugăm să ne facă să fim conştienţi de Cristos, El va face aceasta, până când vom învăţa să rămânem in El.

Nu îngădui niciodată divizarea vieţii tale în Cristos. Fii atent la spărturi, la divizarea vieţii tale sub influenţa prietenilor tăi sau a circumslanţelor; fii atent la orice ar putea rupe unitatea ta cu El şi te-ar putea face să te trezeşti singur. Nimic nu e atât de important ca rămânerea într-o stare bună din punct de vedere spiritual. Marea soluţie este una simplă: “Veniţi la Mine”. Adâncimea realităţii noastre, din punct de vedere intelectual, moral şi spiritual, este testată prin aceste cuvinte. În măsura în care nu ne conformăm realităţii. În fiecare detaliu al vieţii noastre, vom prefera să argumentăm,în loc să venim la Isus.

 

 

Oswald Chambers

Teologia odihnei

“De ce vă este frică, puţin credincioşilor?” Matei 8:26

Când ne este frică, nu putem face nimic altceva decât să ne rugăm lui Dumnezeu, dar Domnul nostru are dreptul să Se aştepte ca cei care cheamă Numele Lui să aibă o încredere deplină în El. Dumnezeu aşteaptă de la copii Săi să se încreadă atât de mult în El, încât în orice criză să se poată baza pe ei. Însă noi ne încredem în Dumnezeu până la un punct, apoi ne întoarcem la rugăciunile elementare, pornite din panică, ale celor care nu-L cunosc pe Dumnezeu.

Ne pierdem cu frica, arătând prin aceasta că nu avem nici cea mai mică încredere în El şi în cârmuirea Lui asupra lumii; El pare că doarme, iar noi nu vedem în faţa noastră decât valuri uriaşe.”O, puţin credincioşilor!” Ce durere ascuţită trebuie să-i fi cuprins pe ucenici – “Iar am eşuat!” Şi ce durere ne va străpunge şi nouă inima când vom realiza dintr-o dată că am fi putut aduce bucurie în inima lui Isus dacă ne-am fi păstrat încrederea în El, indiferent ce se afla înaintea noastră!Sunt momente în viaţa când nu există nici o furtună, nici o criză şi facem tot ce putem din punct de vedere uman; dar atunci când apare o criză, noi arătăm deodată în cine ne încredem.

Dacă am învăţat să ne închinăm lui Dumnezeu şi să ne încredem în El, criza va arăta că putem merge până la zdrobire fără să ne pierdem încrederea în el. Am discutat mult despre sfinţire, dar care va fi rezultatul ei în viaţa noastră? Ea trebuie să se arate în faptul că ne odihnim în Dumnezeu, o unire care ne va face nu numai să fim fără vină înaintea Lui, ci şi o mare bucurie pentru El.

Oswald CHAMBERS

Una dintre marile interdicţii ale lui Dumnezeu

„Nu te tulbura, aceasta duce numai la rău.” Psalmul 37. RV

Tulburarea înseamnă a ajunge sărac lipit din punct de vedere mental sau spiritual. Una este să spui “Nu te tulbura”, dar cu totul alta este să ajungi în starea în care să nu poţi să te tulburi. Pare aşa de uşor să vorbim despre “a te odihni în Domnul” şi despre “a-L aştepta cu răbdare”, atâta timp cât cuibul nu este stricat – atâta timp cât nu ajungem să trăim, ca mulţi alţii, în agitaţie şi teamă. Este oare posibil atunci să te odihneşti în Domnul? Dacă această poruncă nu dă rezultae atunci, nu va da rezultate nicicând. Această interdicţie trebuie să dea rezultate atât in zile de tulburare, cât şi în zile de pace, altfel nu va da niciodată rezultate. Şi dacă nu va da rezultate în cazul tău, nu va da rezultate în cazul nimănui. Odihna în Dumnezeu nu depinde nicidecum de împrejurările tale exterioare, ci de relaţia ta cu Dumnezeu Însuşi

Agitaţia sfârşeşte întotdeauna în păcat. Noi ne imaginăm că puţină frământare şi îngrijorare arată de fapt cât de înţelepţi suntem, însă, în realitate, aceasta arată mai degrabă cât de răi suntem. Tulburarea izvorăşte din hotărârea de a ne urma propria cale. Domnul nostru nu S-a îngrijorat niciodată şi n-a fost niciodată tulburat, deoarece scopul Său nu a fost să-Şi realizeze propriile idei, ci să împlinească planul lui Dumnezeu. Tulburarea este ceva rău pentru un copil al lui Dumnezeu.

Ţi-ai impuiat sufletul tău neînţelept cu ideea că situaţia ta este prea grea pentru Dumnezeu? Lasă la o parte toate “presupunerile” tale şi odihneşte-te la umbra Celui Atotputernic. Spune-I lui Dumnezeu în mod deliberat că nu te vei tulbura cu privire la acel lucru. Toată tulburarea şi îngrijorarea noastră este cauzată de faptul că nu-L luăm în calcul pe Dumnezeu.

Oswald CHAMBERS

Cînd las din mînă harfa

Cînd las din mînă harfa caldă,
încă vibrînd înfiorat,
– ca urma soarelui pe ape,
mai simt rămas un văl curat.

Cînd las din mînă Cartea Sfîntă,
încă ne-ntors dintre tăceri
– ca urma vîntului pe spice,
mai simt cereştile-adieri.

Cînd las din mînă fruntea,
încă păstrînd al rugăciunii strai
– ca urma liniştii pe rouă,
mai simt umblările prin rai.

Cînd las din mînă Mîna-Ți dulce,
încă simțindu-Te pe prag
– ca urma lacrimii pe cîntec,
mai simt c-ai fost, Iubite Drag…

Cînd las din mîini făclia dusă,
încă părînd a o ținea
– ca urma razei peste-o noapte,
mai simt c-a fost cărarea mea.

Cînd las şi mîinile odihnei,
încă părînd că n-am sfîrşit
– ca urma imnului pe-o clipă,
mai sui un prag – şi-am biruit.

Traian Dorz

Mi-e sufletul un cuib

Motto: „”Astfel, credința vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos.””
Romani 10-17.

Mi-e sufletul un cuib săpat în stâncă,
Să nu îl bată ploaia, și nici vântul;
Și-n suflet am o pace atât de-adâncă
De când în cuib a poposit Cuvântul.

Aveam în el nenumărate griji mărunte
Și frământări de pofte neîmplinite
Ce izgoneau seninătatea de pe frunte
Mereu umbrită de gânduri otrăvite.

Îmi lipsea odihna și mult lipsita pace
Că-n cuibul meu au poposit pe rând
Și zgripțorul cel mare, lacom și rapace
Și albul porumbel gingaș și blând.

Dar cele vechi s-au dus odată cu durerea,
De când în cuib a poposit Cuvântul;
Și sufletul a vrut să-i curăț încăperea –
Și mi-a cerut să-i primenesc veșmântul.

Așa am scuturat atunci, acele urâciuni
Care îngăduite-n suflet îl întină…
I-am așternut cu drag covor de rugăciuni
Și în ferestre am pus perdele de lumină.

În cuibul meu Cuvântu’ a pus credință
Și l-a-ntărit pe stânca de bazalt
Cu un duh de dragoste și chibzuință,
Și stă sub ocrotirea Celui Preaînalt.
Amin!

Ioan Vasiu

Poemul Deborei

– în versuri albe –
Judecãtori 5
Binecuvântaţi pe Domnul
căpitani viteji ai rugăciunii
luptând pe baricada credinţei
pentru victoria Noului Israel!
Luaţi aminte, împăraţi,
şi voi, guvernatori ai lumii!
Ascultaţi cântarea mea
voi, domnitorilor,
ca să învăţaţi a-L lăuda
pe Domnul domnilor şi Regele regilor!
Cu alăuta inimii
şi cu harpa sufletului meu
vreau să-I cânt numai Domnului,
da, numai Lui,
pentru că El este vrednic de laudă.
Doamne,
Tu ai pornit din Seir
străbătând câmpia Edomului,
munţii şi dealurile Neamurilor
ca să faci dreptate poporului Tău.
Munţii s-au clătinat înaintea Ta,
dealurile au luat-o la fugă.
Chiar şi Sinaiul s-a mişcat
şi norii au turnat cu găleata.

Când drumurile cele vechi şi drepte
stăteau părăsite
şi mulţi dintre noi băteam cărările strâmbe
Tu ai venit să faci dreptate
s-alungi duşmanii din noi,
să ne deschizi ochii pentru Împăratul
numit  Adevăr şi pentru împărăţia
numită Iubire.
Când rugăciunile căpitanilor erau fără putere,
fără credinţă şi zel,
Te-ai ridicat Tu să mijloceşti pentru noi,
ca o mamă în Noul Israel.
Când dumnezeii străini
scoteau din inimile noastre
război peste război
şi, la porţile noastre,
rânjeau păzitorii vicleni ai minciunii,
Tu ai venit să proclami Adevărul
nu prin scut, nici prin suliţă,
ci printr-o cruce nălţată
în afara Cetăţii.

Toţi cei ce-L iubiţi pe Domnul
ieşiţi din cetăţuile gândurilor rebele
şi veniţi, sus pe culme,
la Cel ce Se roagă şi-acum pentru voi!
Inima mea se îndreaptă spre voi,
căpitani ai rugăciunii,
porniţi la atac mână în mână cu Prinţul divin!
Voi care călăriţi nu pe caii cei mândri
ai Neamurilor, ci pe măgăriţele albe
ale candorii şi slujirii umile,
voi care staţi pe covoarele oferite
drept aşternut al picioarelor Lui,
cântaţi, cântaţi pe drumul vostru
şi pregătiţi oriunde, în inimi pustii,
calea Domnului meu!

Arcaşii cei iscusiţi ca şi tânărul David
să cânte binefacerile divine
pentru toţi goliaţii ucişi.
Poporul Domnului să coboare
la porţile Locuinţei Morţilor
şi să lupte împotriva lor
cu arcul rugăciunii stăruitoare!
Trezeşte-te, Debora, din nou!
Aprinde flacăra vegherii
şi-a cântului înflăcărat
pentru Regele nostru!
Scoală-te, Barac, din somn,
din somnul nepăsării!
Suntem în Ghetsimani,
încolţiţi, trântiţi dar nu omorâţi.
Mulţi robi de război te aşteaptă.
Te scoală, Barac, măcar tu
şi vino de partea biruitorilor,
a celor ce nu cârtesc,
ci merg înainte spulberând pe rebeli şi tirani
pentru biruinţa finală!
La râuri ce curg fără nume
s-au luat mari hotărâri
în părtăşii ce s-au scris pentru cer,
pentru eternitate.
Dar unii au rămas în staulul lor …
Aţi vrut să ascultaţi numai
behăitul turmelor ?
La pâraiele lui Ruben,
a întâiului născut din Israel,
din Noul Israel,
vitejii rugăciunii şi cei ce mânuiesc
sabia Cuvântului
s-au sfătuit cu Tatăl.
Galaadul comodităţii nu şi-a părăsit locuinţa.
Negustorii lui Dan, pe corăbii,
şi-au văzut de afacerile lor.

Aşer a stat fericit, în odihnă,
pe Limanul ne-implicării
şi-al scuzei ce-nşeală pe mulţi:
„De ce să mă bag tocmai eu ?”
Dar Zabulon nu şi-a iubit viaţa
şi tocmai de aceea a câştigat biruinţa.
Neftali, deşi în câmpie,
s-a ridicat totuşi la înălţimile luptei.
Cel slab a fost tare
şi împăraţii duşmani s-au luptat în zadar.
Frica şi spaima cea oarbă
au fost spulberate în vânt.
Grija de ziua de mâine,
violenţa de orice natură,
sărăcia luată drept virtute
s-au coborât de pe cai învinse
de vitejii rugăciunii.
Aceştia luptau din ceruri
ca cetăţeni ai Împărăţiei eterne.
Roiuri de stele unite în cânt
au trimis săgeţi de raze
în duşmani, printre nori, spre pământ.
Sisera, tiranul de gând şi de visuri,
pe pârâul Chison e din nou aruncat.
Din vremuri străvechi
acest râu e acelaşi.

Călcaţi în picioare oştirea de duhuri
şi aruncaţi-o-n pârâul Chison.
Dar cei ce nu vor să lupte,
s-ajute lucrarea Îngerului,
vor fi ca Meroza,
lipsiţi de binecuvântarea cerească
şi vor fi mereu apăsaţi
de blestemul neînduplecat al Legii.

Mai dă-ne Doamne şi astăzi
surori ca Iael!
Ea dându-i o cană de apă,
şi lapte, şi unt,
prin fapta-i vitează aprinse cărbunii
pe capul duşmanului.
O şansă-n plus sau … o salvare ?
Dar văzându-l împietrit de oboseală
a luat ţăruşul dreptăţii
şi l-a lovit cu ciocanul cuvântului sfânt
care poate sfărma oricare stâncă.
Căci numai atunci avem biruinţa
când mintea ajunge sub controlul Îngerului
şi gândul cel rău este sfărâmat
ca şi capul lui Sisera.

Pe fereastră, printre zăbrele,
mama lui Sisera mai speră şi azi
să-i vină fiul acasă.
Dar de unde să mai vină
când el a terminat-o cu viaţa de duşman
al Adevărului şi gândul şarpelui din el
a fost răpus de viteaza Iael ?
„Pentru ce zăboveşte ?”,
se-ntreabă mama îngrijorată.
Mama lui Sisera, pe toate meridianele,
se-ntreabă la fel totdeauna:

„De ce nu vine carul biruinţei lui ?”
Ea nu ştie că fiul ei este înfrânt
înainte de începerea luptei.
Şi-şi face iluzii acum:
„Negreşit prada i-e mare
şi n-au timp destul s-o împartă!”

Dar adevărata pradă,
împărţită cu „cei mari”
şi care la început au fost
atât de mici şi smeriţi,
este a Îngerului
care nu S-a cruţat pe Sine
iubindu-ne „atât de mult”.
Ai Lui sunt băieţii şi fetele credincioase,
ale Lui sunt hainele neprihănirii
care n-au nevoie să fie vopsite
de ochii lumii.
Ale Lui sunt hainele cusute la gherghef
cu-atâta migală şi dăruire
de vitejii luptători
de pe frontul rugăciunii şi al slujirii.

Biruitorul Neamurilor
se-ntoarce la noi.
Carul Lui, să ştiţi, nu zăboveşte.
Atunci cei ce-L iubesc cu-adevărat
vor eclipsa soarele
pe cerul Împărăţiei eterne.
Arată-Te, Înger, din nou
şi dă-ne odihna promisă!

Corneliu Livanu

Tata iti multumesc

Pentru tot ce-ai pus în viața mea,
doar să-Ți mulțumesc aș vrea:
pentru nouri, pentru ploaie,
pentru-a Ta caldă chemare,
pentru vânt, pentru căldură,
pentru sfânta ’nvățătură,
pentru recolta bogată,
pentru V(v)iața ‘mbelșugată,
pentru gheață și zăpadă,
pentru toți cei ce-or s-o vadă,
pentru aer și lumină,
pentru-a Ta Sfântă odihnă,
pentru apă, pentru tină,
pentru câte-or să mai vină
pentru haine, pentru casă,
pentru toți cei de acasă,
pentru pâinea de pe masă,
pentru florile din glastră,
pentru-a cerului senin,
și toate câte mai vin,
pentru Domnul nostru Sfânt,
ce-a venit ieri pe pământ,
pentru mântuirea ce ne-a dat,
prin Isus crucificat
și că viața ne-a salvat,
din mocirlă și păcat,
pentru ce ne-a pregătit,
prin al Său Fiu Preaiubit,
pentru multe alte stări,
și-alte multe binecuvântări,
nu pot să nu mă opresc,
și să nu îți mulțumesc.

Sabadac Viorel

În Legea Ta…

În Legea Ta găsim plăcere
Ne poartă gândul nostru-n Rai
Din ea cunoaștem ce se cere
Să Îți predăm terestrul trai…

Din ea cunoaștem cum Mesia
S-a coborât s-aducă har
Să se-mplinească profeția
Pân’ la edenicul hotar.

În Legea Ta găsim odihnă
Căci lumea nu o poate da
Ne-ndrumă, zilnic, spre Lumină,
Ne-ajută jugul a-l purta.

Din Legea Ta răsar povețe,
Repere în pelerinaj
Să nu vrem lut, ci frumusețe,
Realitate, nu miraj.

Că Legea Ta-i dumnezeiască
E-un adevăr atât de clar
E-n stare să ne-nveselească
Atunci când traiul e amar.

Neacceptând o alianță
Cu stări sterile, pământești
Deschide căi spre cutezanță,
Spre bucurii duhovnicești.

Au îndrăgit-o și profeții
Și toți acei ce s-au predat
Și-au fost puternici când nămeții
Spre spațiul lor s-au îndreptat.

În Legea Ta găsim soluții
La orice-n viață s-ar ivi
Să stăm în sferele virtuții
Spre Tine să putem privi.

O, dătător al Legii sfinte
Vrem să păstrăm ce ne-ai adus
Ești cel mai minunat părinte
A Ta prezență n-are-apus.

George Cornici