24 Martie

 „In ceasul acela, Isus s-a bucurat în Duhul sfânt.” Luca 10:21

Mântuitorul a fost „om al durerii” (Isaia 53:3), dar este clar că, în adâncul sufletului Său chinuit, purta o comoară nesfârşită de bucurie cerească. In tot neamul omenesc, nu există nimeni care să aibă o pace mai adâncă, mai pură sau mai trainică decât Domnul nostru Isus Christos. El a fost „uns cu ulei de bucurie, mai presus de tovarăşii” Săi (Psalmi 45:7). Marea Sa bunătate, prin însăşi natura ei, I-a adus cea mai mare desfătare, fiindcă bunătatea este bucurie. Au existat câteva ocazii în care această bucurie s-a manifestat. „In ceasul acela, Isus s-a bucurat în Duhul Sfânt, si a zis: «Tată, Doamne al cerului si al pământului, Te laud»” (Luca 10:21).

Christos a cântat, deşi întunericul îl înconjurase, iar faţa Sa îşi pierduse orice urmă de bucurie pământească. Uneori, era învăluit de splendoarea unei satisfacţii neasemuite, de parcă s-ar fi gândit la răsplata finală şi i-ar fi dat slavă lui Dumnezeu în mijlocul tuturor sfinţilor. Prin aceasta, Isus a lăsat un exemplu binecuvântat bisericii de pe pământ. Acum, biserica aşteaptă să păşească pe drumul durerii alături de Isus. Prin suferinţe, îşi croieşte drumul spre coroană. Este chemată să poarte crucea, să fie urâtă şi socotită străină de familia ei; totuşi, biserica are un izvor de bucurie, din care doar copiii ei se pot adăpa.

In mijlocul Ierusalimului se află magazii cu vin, ulei şi făină, din care sunt hrăniţi sfinţii lui Dumnezeu. Uneori, ca şi Mântuitorul, avem vremurile noastre de bucurie, fiindcă „este un râu, ale cărui izvoare înveselesc cetatea lui Dumnezeu” (Psalmi 46:4). Deşi suntem exilaţi, ne bucurăm în Domnul; da, ne bucurăm pe deplin în El, fiindcă numele Său este scris pe steagul nostru.

C.H. Spurgeon

20 Martie

„Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele, cum a iubit şi Christos biserica.” Efeseni 5:25

Ce exemplu minunat le-a lăsat Christos ucenicilor! Puţini învăţători s-ar aventura să spună: „dacă vreţi să-mi urmaţi învăţăturile, trăiţi ca şi mine”. Dar deoarece viaţa lui Isus a fost transcrierea virtuţii perfecte, El poate arăta spre El însuşi ca spre un model de sfinţenie, aşa cum ne învaţă. Creştinul nu trebuie să uite nimic din modelul lui Christos. În nici o împrejurare, nu trebuie să fim mulţumiţi până nu reflectăm tot harul care a fost în EL. Soţul creştin trebuie să se uite la portretul lui Isus Christos şi să se poarte cu soţia sa aşa cum s-a purtat El cu biserica.

Dragostea unui soţ este specială. Domnul Isus îşi iubeşte biserica cu o dragoste rezervată numai ei: „pentru ei mă rog nu mă rog pentru lume” (Ioan 17:9). Biserica este favorita cerului şi comoara lui Christos, coroana de pe fruntea Sa, brăţara de pe braţul Său, pieptarul inimii Sale, centrul şi miezul dragostei Sale. Un soţ trebuie să-şi iubească soţia cu o dragoste constantă, fiindcă aşa îşi iubeşte Christos biserica. El nu este schimbător. Poate să-şi schimbe modul de a o demonstra, dar afecţiunea rămâne aceeaşi. Un soţ trebuie să-şi iubească soţia cu o dragoste de durată, fiindcă nimic „nu va fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Christos, Domnul nostru” (Romani 8:39).

Un soţ adevărat îşi iubeşte soţia cu o dragoste din ce în ce mai puternică şi mai fierbinte. Nu este o promisiune deşartă. Iubite cititor, ce ar mai fi putut face Isus ca să-ţi demonstreze dragostea Lui? Isus îşi iubeşte soţia cu o dragoste divină. El îi arată afecţiune şi o priveşte cu multă mulţumire. Credinciosule, eşti uimit de dragostea lui Isus? O admiri, dar o imiţi? Este dragostea ta din relaţiile domestice aşa „cum a iubit şi Christos biserica”?

C.H. Spurgeon

24 Februarie

„Doamne al oştirilor, până când nu vei avea milă de Ierusalim? Domnul a răspuns cu vorbe bune, cu vorbe de mângâiere, îngerului care vorbea cu mine.” Zaharia 1:12-13

Ce răspuns blând la o întrebare arzătoare! În seara aceasta ne vom bucura de el. Copii ai Sionului, există lucruri bune care vă aşteaptă. Timpul tău de trudă se va sfârşi curând. Copiii tăi vor fi aduşi la tine, şi captivitatea ta se va sfârşi. Răbdarea ta va aduce roade, şi îţi vei pune credinţa în Dumnezeu în timpuri întunecate, fiindcă dragostea Sa te va lumina. Dumnezeu iubeşte biserica cu o dragoste prea adâncă pentru imaginaţia umană. O iubeşte din toată inima Lui infinită; de aceea, fiii ei trebuie să fie curajoşi. Ea nu poate să nu prospere fiindcă Dumnezeu îi vorbeşte cu „vorbe bune, vorbe de mângâiere”.

Profetul continuă şi ne spună ce fel de vorbe sunt acestea „sunt plin de o mare gelozie pentru Ierusalim si pentru Sion” (Zaharia 1:14). Dumnezeu îşi iubeşte biserica atât de mult încât nu poate îndura ca ea să se abată de la drumul drept; însă, chiar şi atunci când se rătăceşte, nu o lasă să sufere prea mult timp sau prea greu. El nu va lăsa să fie copleşită de vrăjmaşi, fiindcă ştie că vrăjmaşii îi măresc nefericirea. Când pare să-şi fi părăsit biserica, Dumnezeu rămâne cu inima alături de ea.

Istoria ne arată că Dumnezeu rupe întotdeauna nuiaua de care se foloseşte ca să-şi pedepsească copiii. „Cum se îndură un tată de copiii lui, așa se îndură Domnul de cei ce se tem de El” (Psalmi 103:13). Dacă El ne pedepseşte, nu înseamnă că ne-a uitat; corecţia Lui nu este o lipsă de iubire. Dacă acest lucru este adevărat pentru întreaga biserică, este adevărat şi pentru fiecare membru în parte. S-ar putea să te temi că Domnul te-a uitat, dar nu este adevărat. Cel care numără stelele şi le strigă pe nume nu-şi poate uita proprii copii. El îţi cunoaşte situaţia de parcă ai fi singura fiinţă creată de El sau singurul sfânt pe care El 1-a iubit vreodată. Apropie-te de El, şi fii fără grijă.

C.H. Spurgeon

15 Februarie

„Te înveselesc instrumentele cu coarde.” Psalmi 45:8

Cine sunt fericiţii care îl înveselesc pe Mântuitor? Biserica Sa — poporul Său. Dar este posibil? El ne înveseleşte pe noi, dar cum am putea oare noi să-1 înveselim pe El? Prin dragostea noastră. Credem că dragostea noastră este rece şi slabă; într-adevăr, trebuie să mărturisim că aşa este, dar pentru Christos ea este de mare preţ. Ascultaţi cum laudă El această dragoste în preţioasa Cântare a lui Solomon: „Ce lipici în dezmierdările tale, soro, mireaso! dezmierdările tale preţuiesc mai mult decât vinul!” (Cânt. 4:10).

Iată, inimă iubitoare, cum se desfată El în tine. Când îţi sprijini capul de pieptul Său, primeşti şi oferi bucurie. Când îi priveşti cu dragoste chipul slăvit, obţii alinare şi împarţi încântare. Şi rugăciunile noastre îl bucură — nu numai cântul buzelor, ci şi melodia recunoştinţei din inimă. Şi darurile noastre îi sunt plăcute. Ii place să ne vadă cum ne aşezăm timpul, talentele şi averea pe altar, nu pentru valoarea pe care o dăm, ci pentru motivele care ne fac să dăruim. Pentru EI, darurile neînsemnate ale sfinţilor Săi sunt mai preţioase decât grămezi de aur şi argint. Sfinţenia este ca tămâia şi smirna pentru El. Iartă-ţi duşmanul, şi îl vei bucura pe Christos.

Imparte-ţi bunurile cu cel sărac şi El se va înveseli. Fii un salvator de suflete, şi îi vei oferi ocazia să-ţi arate roadele muncii Sale. Vesteşte Evanghelia Sa, şi vei fi o jertfă de bun miros pentru El. Du-te la cei neştiutori şi ridică Crucea, şi II vei onora. Stă în puterea ta acum să spargi vasul de alabastru şi să torni uleiul bucuriei pe capul Său, aşa cum a făcut femeia despre care se vorbeşte ori de câte ori se citeşte Evanghelia. Vei da înapoi? Nu îţi vei înmiresma Domnul cu smirna, aloia şi casia inimii tale? Palate de fildeş, veţi auzi în curând cântarea sfinţilor!

C.H. Spurgeon

7 Ianuarie

 „Soro, mireaso.” Cântarea Cântărilor 4:12

Observaţi cuvintele duioase prin care cerescul Solomon se adresează miresei Sale, Biserica, cu intensă afecţiune: Soro — cineva apropiat de Mine prin legături de rudenie, împărtăşind aceleaşi simpatii. Mireaso — cea mai iubita şi mai apropiată, unită cu Mine prin legăturile tandre ale iubirii; dulcea mea tovarăşă, parte din Mine însumi. Soră prin naşterea Mea în Betleem, prin care M-am făcut os din oasele tale şi carne din carnea ta. Mireasă prin alegerea cerului, prin care v-am făcut părtaşi la neprihănire. Sora mea pe care o cunosc din copilărie, pe care am vegheat-o de când s-a născut Mireasa mea aleasă dintre toate fetele, îmbrăţişată cu braţele iubirii şi făgăduită Mie pentru totdeauna”.

Vedeţi dar că Regele nostru ceresc nu se ruşinează cu noi, fiindcă El recunoaşte cu plăcere această dublă legătură. Am folosit de două ori cuvântul „mea” pentru a arăta cât de mare este afecţiunea lui Christos faţă de biserica Sa. El îşi „găseşte plăcerea în fii oamenilor” (Proverbe 8:31), fiindcă acei fii ai oamenilor sunt cei aleşi de El. El, Păstorul, se îngrijeşte de turmă, fiindcă este turma Sa. El a venit „să caute şi să mântuiască ce era pierdut” (Luca 19:10), fiindcă ceea ce era pierdut îi aparţinea dinainte de a se fi pierdut. Biserica aparţine în totalitate Domnului ei; nimeni altcineva nu poate să pretindă stăpânire asupra ei.

Isuse, biserica Ta doreşte să-ţi aparţină! Fie ca orice suflet însetat să bea apă din izvorul acesta. Suflete, Christos este alături de tine în părtăşie. Christos îţi este aproape prin legătura căsătoriei, şi tu îi eşti scump! Iată, el îţi strânge mâna în palmele sale, spunându-ţi „Soro, mireaso”. Observă că cele două ancore prin care eşti legat de El îţi oferă siguranţa că Domnul nu poate şi nu vrea să-ţi dea drumul. Prea iubiţilor, nu fiţi leneşi în a-I întoarce flacăra iubirii Sale.

C.H. Spurgeon

17 Decembrie

„Îmi aduc aminte.” Ieremia 2:2

Să observăm că Christos se desfată să se gândească la biserica Sa şi să o privească în frumuseţea ei. După cum pasărea se întoarce la cuib, şi călătorul se grăbeşte spre casă, în acelaşi fel, mintea îşi urmează mereu obiectul alegerii. Nu putem să privim prea mult faţa pe care o iubim; dorim întotdeauna să vedem lucrurile dragi. La fel se întâmplă şi cu Domnul Isus. Din veşnicie, El şi-a găsit „plăcerea în fiii oamenilor” (Proverbe 8:31). Gândurile Sale se întorc spre momentul în care aleşii Lui s-au născut în lume. El i-a văzut în oglinda preştiinţei. „în cartea ta”, scrie David, „erau scrise toate filele care mi-erau rânduite, mai înainte de a fi fost vreuna din ele” (Psalmi 139:16).

Atunci când lumea a fost aşezată în temeliile ei, El era acolo, şi a rânduit marginile popoarelor după numărul copiilor lui Israel. De multe ori înainte de întrupare, El a coborât pe pământ purtând o înfăţişare omenească; la stejarii lui Mamre, la pârâul Iaboc, lângă zidurile Ierihonului şi în cuptorul încins din Babilon, Fiul Omului şi-a vizitat poporul. Pentru că sufletul Lui găsea plăcere în ei, nu a putut sta departe, fiindcă inima Lui tânjea după ei. Ei nu au lipsit niciodată din inima Lui, fiindcă le-a scris numele pe palme şi le-a săpat în coasta Sa.

Pieptarul care conţinea numele triburilor lui Israel era cea mai strălucitoare podoabă a marelui preot, iar numele aleşilor lui Christos sunt cele mai strălucitoare podoabe ale Sale, şi scânteiază în inima Sa. Poate că noi uităm adesea să medităm la desăvârşirea Domnului, dar El nu încetează niciodată să-şi aducă aminte de noi. Să ne căim de uitările trecutului, şi să ne rugăm pentru harul de a-L purta mereu în amintire. Doamne, deschide-mi ochii sufletului după imaginea Fiului Tău.

Meditaţii C. H. Spurgeon

3 Decembrie

„Nu ai nici un cusur.” Cântarea Cântărilor 4:7

După ce şi-a declarat biserica plină de frumuseţe, Domnul nostru îşi confirmă lauda printr-o preţioasă negaţie: „nu ai nici un cusur”. Este ca şi cum Mirele s-ar fi gândit că criticii lumii vor insinua că El a menţionat numai părţile frumoase ale miresei, trecând cu vederea pe cele deformate sau pătate. El le însumează pe toate declarând-o universal şi complet frumoasă, şi lipsită de cusururi. Pata poate fi curând îndepărtată; este cel mai mic lucru care poate desfigura frumuseţea. Dar credinciosul este eliberat chiar şi de aceste pete neînsemnate. Dacă ar fi spus că nu are nici o rană hidoasă, nici o diformitate oribilă, nici o ulceraţie mortală, ne-am fi mirat; dar, când El mărturiseşte că nu , are nici un cusur, toate aceste diformităţi sunt incluse, şi uimirea este şi mai mare.

Dacă ar fi promis să îndepărteze cusururile unul câte unul, am fi avut un motiv de bucurie veşnică; dar, când vorbeşte El, lucrul acesta este deja făcut, şi cine îşi poate retine cea mai intensă emoţie de satisfacţie şi plăcere? Suflete, iată „nişte bucate grase şi mieroase” (Psalmi 63:5) pentru tine; mănâncă cât poţi, şi satură-te cu delicatese regale. Isus Christos nu se ceartă cu mireasa Sa. Ea se rătăceşte de El adesea, şi îndurerează Duhul Său Sfânt, dar El nu îngăduie greşelilor să-I afecteze dragostea. El o mustră uneori, dar întotdeauna cu blândeţe, şi cu cele mai bune intenţii; ea este „iubito” (Cânt. 4:1) chiar şi atunci. Nu există nici o amintire a relelor noastre.

El nu nutreşte gânduri rele în privinţa noastră, ci ne iartă şi ne iubeşte înainte şi după ce greşim. Iertarea Lui este benefică, fiindcă, dacă Isus ar fi la fel de plin de resentimente ca noi, cum am putea comunica cu El? Credinciosul se supără de multe ori pe Domnul pentru o mică întoarcere a providenţei, dar Mirele nostru ne cunoaşte prea bine nebunia inimilor ca să se supere pe manierele noastre necioplite.

Meditaţii C. H. Spurgeon

2 Decembrie

„Esti frumoasă de tot, iubito.” Cântarea Cântărilor 4:7

Admiraţia Domnului pentru biserica Lui este minunată, şi descrierea frumuseţii ei este strălucitoare. Ea nu este doar frumoasă, ci ,frumoasă de tot”. El o vede în El însuşi, spălată în sângele Lui ispăşitor şi îmbrăcată în meritele neprihănirii Sale. El o consideră plină de graţie şi frumuseţe. Nu este nici o mirare, fiindcă El admiră desăvârşirea Sa proprie. Sfinţenia, slava şi desăvârşirea bisericii sunt hainele Sale, cu care El şi-a îmbrăcat mireasa. Ea nu este doar pură, sau bine proporţionată; ea este încântătoare şi frumoasă! Ea are merite actuale! Diformităţile păcatului au fost îndepărtate. In schimb, ea a primit, prin Domnul ei, o îndreptăţire meritorie, prin care i s-a conferit o frumuseţe actuală.

Credincioşilor li se dă o neprihănire valoroasă, atunci când sunt „primiţi în Prea iubitul” (Efeseni 1:6). Biserica nu este doar frumoasă; ea este frumoasă la superlativ. Domnul ei o numeşte „cea mai frumoasă dintre femei” (Cânt. 1:8). Ea are merite reale şi calităţi care nu pot fi depăşite de toţi regii şi nobilii pământului. Isus nu şi-ar schimba mireasa pentru toate reginele şi împărătesele pământului, sau chiar pentru îngerii din ceruri, fiindcă o numeşte „cea mai frumoasă dintre femei”.

Ca şi luna, ea străluceşte deasupra stelelor. Aceasta nu este o opinie de care El să se ruşineze, fiindcă El invită tot poporul să audă. El îi face o declaraţie specială, care stârneşte atenţia: „ce frumoasă eşti, iubito, ce frumoasă esti!” (Cânt. 4:1). El îşi face publică opinia chiar acum şi, într-o zi, de pe tronul slavei, El va declara adevărul în faţa întregului univers. „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu” (Matei 25:34) va fi solemna Sa afirmaţie în faţa frumuseţii aleşilor Săi.

Meditaţii C. H. Spurgeon

24 Noiembrie

„Domnul este minunat pentru noi: El ne ţine loc de râuri, de pâraie late.” Isaia 33:21

Râurile şi pâraiele late produc fertilitate şi abundenţă în ţară. Locurile de lângă râuri sunt remarcabile prin varietatea plantelor şi bogăţia recoltelor. Dumnezeu este la fel pentru biserica Sa. Când îl are pe Dumnezeu, ea are abundenţă. Ce ar putea să ceară de la El, şi să nu-i fie dat? Ce nevoie poate menţiona, şi să nu-i fie împlinită? „Domnul oştirilor pregăteşte tuturor popoarelor de pe muntele acesta un ospăţ de bucate gustoase” (Isaia 25:6). Vrei pâinea vieţii? Va cădea ca mana din cer. Vrei apă proaspătă? Stâncile te urmează, şi Stânca este Christos. Dacă suferi de vreo lipsă, este vina ta. Dacă suferi de vreo deficienţă, nu eşti deficient în El, ci în inima ta.

Râurile şi pâraiele late sunt de asemenea un punct de comerţ. Slăvitul nostru Domn este un loc de negustorie cerească. Prin Răscumpărătorul nostru, facem comerţ cu trecutul; bogăţia Calvarului, comorile legământului, tezaurele din zilele vechi ale alegerii, şi hambarele veşniciei vin toate la noi prin pâraiele late ale bunului nostru Domn. Facem comerţ şi cu viitorul. Ce bărci, încărcate până la marginea apei, ne vin din Mileniu! Ce viziuni avem despre zilele din cer pe pământ! Prin Domnul nostru slăvit, facem comerţ cu îngerii şi comunicăm cu sufletele spălate în sângele Său, care cântă înaintea tronului.

Mai mult încă, avem părtăşie cu Cel Infinit. Râurile şi pâraiele late sunt plănuite să ofere siguranţă. Râurile erau un zid de apărare în trecut. Prea iubiţilor, ce scut este Dumnezeu pentru biserica Sa! Diavolul nu poate trece acest râu lat al lui Dumnezeu. Oricât şi-ar dori să-1 treacă, nu vă temeţi, fiindcă Dumnezeu este mereu neclintit. Satana ne poate îngrijora, dar nu ne poate distruge. Nici o barcă cu vâslaşi nu va invada râul nostru; nici un vapor înarmat nu va trece dincolo.

Meditaţii C. H. Spurgeon

1 Noiembrie

„Biserica din casa ta.” Filimon 2

Există o biserică în casa ta? Sunt părinţii, copiii şi prietenii membrii ei, sau mai sunt unii neconvertiţi? Să ne oprim aici şi să ne întrebăm fiecare: sunt eu membru al bisericii din casa aceasta? Cum saltă de bucurie inima tatălui şi cum se umplu de lacrimi ochii mamei ştiind că toţi cei mici sunt mântuiţi! Să ne rugăm pentru această îndurare până când o primim de la Domnul. Probabil că cel mai drag obiect al dorinţelor lui Filimon era să fie mântuită toată casa, dar nu i-a fost garantată la începu pe deplin. Avea un sclav răzvrătit, Onisim, care, după ce 1-a supărat, a fugit din slujba lui. Rugăciunile stăpânului l-au urmat, totuşi, şi, în cele din urmă, fiindcă Dumnezeu a rânduit, Onisim a fost condus să-1 audă pe Pavel predicând. Inima lui a fost atinsă, şi el s-a întors la Filimon, nu doar ca rob credincios, ci ca frate iubit, adăugând un alt membru la biserica din casa lui Filimon.

Există vreun membru neconvertit care lipseşte în dimineaţa aceasta? Înălţaţi rugăciuni speciale pentru ca, la întoarcere, să bucure toate inimile cu vestea bună a lucrării harului! Există vreo persoană neconvertită prezentă? Să ia parte la rugăciunea aceasta fierbinte. Dacă există o asemenea biserică în casa ta, rânduieşte-o bine, şi învaţ-o să se poarte ca sub privirea lui Dumnezeu. Acţionează în lucrurile obişnuite ale pietii cu sfinţenie, răbdare, bunătate şi integritate. De la o biserică se aşteaptă mai mult decât de la o familie obişnuită, închinarea familiei trebuie să fie, într-un asemenea caz, mai sinceră şi mai devotată.

Dragostea dinăuntru trebuie să fie caldă şi neclintită, şi purtarea din afară mai sfinţită şi mai creştinească. Nu trebuie să ne temem că numărul mic al membrilor ne va îndepărta de pe lista bisericilor, fiindcă Duhul Sfânt a înregistrat o farnilie-biserică în cartea de aducere aminte. Ca biserică, să ne apropiem de Capul bisericii universale, şi să-I cerem să ne dea darul de a străluci în faţa oamenilor spre slava numelui Său.

Meditaţii C. H. Spurgeon