24 Martie

 „In ceasul acela, Isus s-a bucurat în Duhul sfânt.” Luca 10:21

Mântuitorul a fost „om al durerii” (Isaia 53:3), dar este clar că, în adâncul sufletului Său chinuit, purta o comoară nesfârşită de bucurie cerească. In tot neamul omenesc, nu există nimeni care să aibă o pace mai adâncă, mai pură sau mai trainică decât Domnul nostru Isus Christos. El a fost „uns cu ulei de bucurie, mai presus de tovarăşii” Săi (Psalmi 45:7). Marea Sa bunătate, prin însăşi natura ei, I-a adus cea mai mare desfătare, fiindcă bunătatea este bucurie. Au existat câteva ocazii în care această bucurie s-a manifestat. „In ceasul acela, Isus s-a bucurat în Duhul Sfânt, si a zis: «Tată, Doamne al cerului si al pământului, Te laud»” (Luca 10:21).

Christos a cântat, deşi întunericul îl înconjurase, iar faţa Sa îşi pierduse orice urmă de bucurie pământească. Uneori, era învăluit de splendoarea unei satisfacţii neasemuite, de parcă s-ar fi gândit la răsplata finală şi i-ar fi dat slavă lui Dumnezeu în mijlocul tuturor sfinţilor. Prin aceasta, Isus a lăsat un exemplu binecuvântat bisericii de pe pământ. Acum, biserica aşteaptă să păşească pe drumul durerii alături de Isus. Prin suferinţe, îşi croieşte drumul spre coroană. Este chemată să poarte crucea, să fie urâtă şi socotită străină de familia ei; totuşi, biserica are un izvor de bucurie, din care doar copiii ei se pot adăpa.

In mijlocul Ierusalimului se află magazii cu vin, ulei şi făină, din care sunt hrăniţi sfinţii lui Dumnezeu. Uneori, ca şi Mântuitorul, avem vremurile noastre de bucurie, fiindcă „este un râu, ale cărui izvoare înveselesc cetatea lui Dumnezeu” (Psalmi 46:4). Deşi suntem exilaţi, ne bucurăm în Domnul; da, ne bucurăm pe deplin în El, fiindcă numele Său este scris pe steagul nostru.

C.H. Spurgeon

Doamne, Stăpân al Lumii, de-ar fi să-ti cer ceva

Doamne, Stăpân al Lumii, de-ar fi să-ti cer ceva,
Stii bine că n-as cere o viată linistită,
Ci mai-de-grabă Doamne o inimă smerită
In care să domnească senină, PACEA TA !

Un trai fără de lupte, senin, nu mi-ar plăcea,
Căci îmi doresc, o Doamne, o inimă-ndrăzneată,
Si care la nevoie e tare si semeată,
Nădăjduind în Tine si în Puterea Ta !

Pe cei răi nu-ti cer Doamne, să-i iei din calea mea,
Găsindu-i pe cărare, dă-mi harul să-i îndrept,
Putere si RĂBDARE să le întorc privirea în Sus, spre Golgota.

Al Cerurilor Rege să cer ce-as mai putea ?
Comori sau bogătie ? Cât le dispretuiesc !
Dă-mi fericirea Doamne, pe SEMEN să-l IUBESC,
Cu-a dragostei comoară TU umple-mi inima !

Sabina Wurmbrand

Un Semn

Când zările senine se-ntunecă de-odată,
Când vine vijelia, fără a da răgaz,
Se clatină Pământul și bolta înstelată
De groaza care vine, de aprigul necaz,

Se sfarmă stânci și dealuri, munți și piscuri mărețe,
Cetăți zidite-n piatră cu porțile de lemn,
Mă-ncearcă deznădejdea și gânduri mai răzlețe,
Dar eu nu-Ți cer Isuse, decât să-mi dai un semn!

Aștept privind departe, spre zarea-ntunecată,
Cu dorul și dorința lumina de-a vedea,
Și strig din neagra noapte, știind ca Tu-mi ești Tată,
Și ai toata puterea de a mă ridica!

Cărarea ce-mi stă-n față, e-atât de-anevoioasa,
Tânjesc de dor, Te caut, vreau să Te întâlnesc,
Căci nu mă simt în stare, ca să ajung acasă,
În Cortul slavei Tale să pot să poposesc!

Ah, de-ai veni o clipă, sa Îți zăresc eu fața,
Să prind iarăși putere, de-a ‘nainta pe drum,
Să știu că ești cu mine, și-atunci când vine ceața,
Când toate sunt cuprinse de negură și scrum.

Iar jugul ce apasă mai greu pe ai mei umeri,
Să-l port, nu pot eu singur, ah, cum să izbutesc?
Când vin săgeți aprinse de nu poți să le numeri,
Când hoardele de duhuri, mai aprig năvălesc,

Cand inima-mi rămâne, mai tare ca o stâncă
Adesea îngrozită, și fără ajutor,
O singură speranță îmi mai rămâne încă:
Că ești Atotputernic, milos și bun Pastor!

Chiar dacă nimicirea și somnul morții-mi vine
Și carnea se va duce, în recele mormânt…
Nădejdea mea e vie și neclintită-n Tine:
Că voi vedea odată, chiar Fața Celui Sfânt!

Și ce dacă îmi vine, la minte gânduri sumbre,
Că nu-s decât tăciune și abur pe pământ?
Tot ce-am trăit în lume, prin arșițe și umbre
Mă vor conduce-n viață, dincolo de mormânt!

Cu această nădejde, pleca-voi în vecie,
O voi lua cu mine, e singura mea stea!
Căci n-am nimic în lume, ca sa Îți dau eu Ție,
Nicio comoară scumpă, ci însuși viața mea!

Eu Îți dau toată Slava, și-ntreaga mulțumire
Că Ți-ai făcut Tu voia, că Tu ai vrut așa!
Și-nalț spre tine glasul în cânt de proslăvire
Căci meriți Tu Isuse, să primești gloria!

Și ce-aș putea aduce ca plată pentru toate?
Căci n-am nimic în lume decât al Tău Duh Sfânt!
Tu-mi ești speranța vie ce sufletu-mi străbate
Când merg cu dor ‘nainte și-s singur pe pământ.

Tu ești a mea făclie, Îmi luminezi cărarea
Îmi călăuzești pașii și umbletul pe drum
Mă porți pe-a Tale aripi și-mi dai înviorarea
Și-atunci când bate vântul și-s stins ca un tăciun.

Te laud că esti mare, ești plin de bunătate,
Ne porți pe-aripi de slavă, spre locul pregătit,
Ne porți de grijă-n toate, cu haruri nevisate
Ca să strigăm într-una: Isuse fii slăvit!

Valentin Ilisoi 

5 Decembrie

Cereţi, şi vi se va da.” Matei 7:7

Știu un loc din Anglia unde fiecare trecător care cere este servit cu o pâine. Oricine ar fi trecătorul, trebuie doar să bată la uşa Spitalului Sfintei Cruci, şi pâinea este a lui. Isus a iubit atât de mult păcătoşii încât a construit un Spital al Sfintei Cruci, pentru ca orice păcătos flămând să bată la poartă şi să fie săturat. Ba încă a mai făcut ceva; a ataşat o baie la Spitalul Crucii, în care sufletul mânjit şi negru este spălat. Fântâna este întotdeauna plină, întotdeauna eficientă. Nici un păcătos nu iese de acolo fără să fie perfect curăţat. Păcatele purpurii şi roşii au dispărut toate, şi păcătosul este curat ca zăpada. De parcă nu ar fi fost destul, Spitalul Crucii este dotat şi cu o garderobă, şi păcătosul trebuie numai să ceară, ca să fie îmbrăcat din cap până în picioare.

Dacă vrea să fie soldat, nu primeşte haine obişnuite, ci o armură, care îl acoperă de la talpa piciorului până în vârful capului. Dacă cere o sabie, o primeşte, şi primeşte şi un scut. Nimic nu este prea bun pentru el, şi nimic nu i se refuză. Va avea bani de cheltuială cât va trăi, şi va moşteni o comoară de slavă când va intra în bucuria Domnului său. Dacă pot avea toate aceste lucruri bătând la uşa îndurării, voi bate tare în dimineaţa aceasta. Voi cere mult de la generosul meu Domn.

Nu voi părăsi tronul harului până când nu îmi voi prezenta toate nevoile înaintea Domnului, şi până nu voi primi asigurarea împlinirii lor prin credinţă. Nu trebuie să mă reţină nici o jenă atunci când Isus mă invită. Nici o necredinţă nu mă va opri atunci când Isus făgăduieşte. Răceala inimii nu mă va trage înapoi atunci când pot obţine asemenea binecuvântări.

Meditaţii C. H. Spurgeon

Oriunde intră Isus

Motto: Matei 21/10-11 „”Când a intrat în Ierusalim, toată
cetatea s-a pus în mișcare și fiecare zicea: ‘Cine este acesta? ‘
‘Este Isus, Prorocul, din Nazaretul Galileii’, răspundeau noroadele.

La vestea că vine la Templu Isus
Toată cetatea-n mișcare s-a pus…
Preoții și cărturarii întrebau cu mirare:
‘Cine-i Acesta? ‘ Și câtă frământare
Auzind răspunsul noroadelor Iudeii:
‘E Isus, Prorocul, din Nazaretul Galileii’!

Noroadele-L urmează, mereu Îl însoțesc,
Însă Îl cunosc pe Isus în felul lor lumesc…
Sunt noroadele acelea cărora le-a spus
Isus la Capernaum când după El s-au dus:
‘Voi nu Mă căutați pentru că ați văzut
Acele semne și minuni ce s-au făcut,
Ci pentru că ați primit și ați mâncat
Din pâinile acelea și toți v-ați săturat. ‘

Că ele au văzut minunile de El înfăptuite,
Niște minuni nemaivăzute și nemaiauzite
Cu feluriți bolnavi ce-au fost tămăduiți,
Duhuri rele scoase din oameni îndrăciți…
Cu surzi care aud și muți care vorbesc
Și slăbănogi și ciungi ce se-însănătoșesc…
Cu orbii care văd, cu leproșii vindecați,
Cu șchiopii care umblă sau morții înviați.

‘Vine Isus! Vine Isus! ‘ E vestea cea mare
Și întreaga cetate se pune-n mișcare,
Că unde intră Isus, în prezența Lui sfântă
Lucrurile se mișcă și toate se frământă…
Isus intră în Templu și-i scoate pe rând
Afară pe aceia ce cumpără și vând;
Cu biciul de ștreanguri îi scoate pe toți
Care intraseră-n Templu să facă negoț…
Răstoarnă mesele schimbătorilor de lei
Și scaunele celor ce vând porumbei
Zicându-le: ‘Voi ați făcut cu îngâmfare
O peșteră de tâlhari din Casa de închinare,
Din Casa de rugăciune a Tatălui Meu –
Din Templul cel sfânt a lui Dumnezeu’

Ori în Casa de rugăciune, și-n orice adunare
Rânduielile care-s lumești aduc tulburare,
Că nu-i casa de negoț a unor negustori
Ci, locul de închinare pentru închinători
Adevărați, care se închină mereu și mereu
În duh și adevăr slăvind pe Dumnezeu.

Aici nu este locul de lucruri străine
Ci totul se supune rânduielii divine,
Fără ‘mese și scaune’ din lume aduse
Fixate-n niște datini și dogme impuse…
Fără ‘porumbeii’ aduși din altă parte
De fățarnici care vând iluzii deșarte…
Că orice rânduire care nu vine de sus
De la Dumnezeu Tatăl prin Domnul Isus,
Vine de la vrăjmașul acela care mereu
Caută să strice lucrarea lui Dumnezeu,
Tulburând cu niște lucruri ce par de folos
Pe cei ce sunt chemați să fie-ai lui Hristos;
Și reușind adesea pe mulți să-i ispitească
Cu felurite obiceiuri de sorginte lumească
Plecându-le inima spre lucruri ce pier –
În loc să își strângă o comoară în cer.

Dar unde intră Isus, cu puterea Lui divină,
Toate lucrurile ascunse le scoate la lumină,
Că numai în lumina Lui se vede totdeauna
Ce-i bine și ce-i rău, adevărul și minciuna,
Răsturnând acele dogme și datini obișnuite
Cât ar fi ele de vechi, cât ar fi de întărite…

Și atunci când într-o inimă intră Hristos
Vechiul este răsturnat și afară e scos
Cu toată rânduiala de natură lumească,
Căci El este Sfânt și vrea să locuiască
Într-o inimă curată, și de aceea va face
Toate lucrurile noi, în lumină și pace,
Ca prin aceste lucruri noi să trăim
Și Isus nu ne cere decât să-i dăruim
O inimă curată și cu credință deplină,
O inimă neprihănită care să fie plină
De dragoste și îndurare, de multă bucurie,
De smerenie și blândețe și de credincioșie…
Să fie mereu însoțite de un duh credincios –
Să aibă ca pecete mireasma lui Hristos.

Ioan Vasiu

Eşti mai bogat…

Măslinul a rodit, la fel și via
Și ți-ai umplut hambarele cu grâne,
Dar ți-a sporit la fel mărinimia?
Comoara ce-o aduni aici rămâne? !

Ai din prisos, mereu ți-e masa plină,
Iar la chimir ai pus ceva parale,
Dar mai dai gust, mai ai în ochi lumină?
Pașii-ți mai stăruie pe-ngusta cale?

Ești înstărit, de viitor n-ai teamă,
Ai strâns mai mult decât ai trebuință,
Dar dacă sufletul ‘napoi ți-l cheamă,
Găsi-va-n el vreun sâmbur de credință?

Ești mai avut, ți-ai construit „palate”,
Dar inima-i mai largă ca-nainte?
Te mai gândești c-aici le lași pe toate?
Mai ostenești în sarcinile sfinte?

Te-ai pricopsit în vremuri roditoare,
Ești mulțumit că-n toate-ți merge bine,
Dar, când vei trece-a morții reci vâltoare,
Vei lua vreun snop și dincolo cu tine?

„Dar Dumnezeu i-a zis: «Nesăbuitule! Chiar în noaptea aceasta ţi se cere sufletul; şi lucrurile pe care le-ai pregătit, ale cui vor fi?!» Aşa este cel care adună pentru sine, dar care nu este bogat faţă de Dumnezeu!” (Luca 12:20-21)

Olivia Pocol 

14 Octombrie

Privesc toate aceste lucruri ca o pierdere faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Christos Isus, Domnul meu.” Filipeni 3:8

Cunoaşterea spirituală a lui Christos este o cunoaştere personală. Nu pot să-L cunosc pe Isus prin întâlnirea unei alte persoane cu El. Nu, trebuie să II cunosc eu însumi, trebuie să îl cunosc pe răspunderea mea. Ea este o cunoaştere inteligentă. Trebuie să îl cunosc pe El, nu din vise şi viziuni, ci aşa cum îl descoperă Cuvântul Său. Trebuie să cunosc natura Lui, Divină şi umană. Trebuie să cunosc îndatoririle Lui, atributele Lui, lucrările Lui, ruşinea Lui şi slava Lui. Trebuie să meditez la El până când ajung să pricep „împreună cu toţi sfinţii care este lărgimea, lungimea, înălţimea şi adâncimea” şi să cunosc „dragostea lui Christos, care întrece orice cunoştinţă” (Efeseni 3:18-19).

Trebuie să fie o cunoaştere afectivă. într-adevăr, dacă îl voi cunoaşte cât de puţin, îl voi iubi. O uncie de cunoaştere din inimă este mai preţioasă decât o tonă de învăţare cu mintea. Cunoaşterea noastră despre El trebuie să fie o cunoaştere mulţumitoare. Când îl cunosc pe Mântuitorul, mintea mea se umple până sus. Simt că am căpătat lucrul după care tânjeam. Isus spunea: „Eu sunt pâinea vieţii; cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată” (loan 6:35). În acelaşi timp, trebuie să fie o cunoaştere captivantă. Cu cât cunosc mai mult despre Prea Iubitul, cu atât vreau să aflu mai mult. Cu cât urc mai sus, cu atât mai înalte vor fi culmile care îmi cheamă paşii. Vreau să iau tot ce pot să iau.

Ca şi comoara zgârcitului, aurul mă va face mai lacom. În concluzie, această cunoaştere a lui Christos Isus va fi cea mai fericită cunoaştere. De fapt, va fi atât de înălţătoare, încât mă va purta deasupra încercărilor, îndoielilor şi durerilor. Cât timp mă voi bucura de ea, voi fi mai mult decât „omul născut din femeie”, care „are viaţa scurtă, dar plină de necazuri” (Iov 14:1). Mă va înfăşură în nemurirea Mântuitorului veşnic viu, şi mă va încununa cu coroana de aur a bucuriei Sale. Vino, suflete, aşează-te la picioarele lui Isus şi învaţă de la El astăzi.

Meditaţii C. H. Spurgeon

În ceas de deznădejde

În ceas de deznădejde, când frigul mă îngheață
Și când durerea-mi smulge din inimă iubirea,
Cine îmi dă, Stăpâne, atuncea nemurirea,
Când nu mai văd nimica din tot ce-mi este-n față?

Când lacrima neplânsă așteaptă în neștire
Ca zorii dimineții mai repede să vie
Și când aștept mai grabnic speranța să re-nvie,
Adăpostind în suflet apusa mea Iubire…

Atunci un gând mă arde, un dor mă mistuiește:
Aș vrea să faci din mine iubita Ta comoară!
Și tot ce-o să mă-nfrunte, și tot ce-o să mă doară
Vor fi doar punți de slavă ce Raiu-mi dăruiește.

Dar gându-i prea departe și prea-i deșartă lumea,
Iar eu tot singur încă, mă zbat printre suspine
Și-aș vrea să am aripe, ca să mă ʼnalț spre Tine…
Dar cât de jos sunt, Doamne, și cât de sus Ți-e culmea…

Adâncă tulburare! Ce cruntă năzuință!
Căci niciodată, lutul, în înger nu se face!
Și-oricât ar fi dorință, tot în țărână zace…
Dar cum de-ntreci, Tu, Doamne, a mea închipuință?

Uimirea mea profundă mai mult și mult s-arată.
Din lutu-acela jilav, mai jos ca cel mai josul,
Cum reușit-ai, Doamne, din mine, păcătosul,
Să faci un fiu al slavei cu un așa un Tată? !

Mă-nchin cu umilință, și-Ți mulțumesc de toate,
Că-ndurerarea-ceea mi-a fost numai spre bine,
Să văd că nu-s nimica, o, Doamne, fără Tine
Și că doar Tu, Iubite, m-ai izbăvit din noapte!

Buble Estera 

Oriunde intră Isus

Motto: Matei 21/10-11 „”Când a intrat în Ierusalim, toată
cetatea s-a pus în mișcare și fiecare zicea: ‘Cine este acesta? ‘
‘Este Isus, Prorocul, din Nazaretul Galileii’, răspundeau noroadele.

La vestea că vine la Templu Isus
Toată cetatea-n mișcare s-a pus…
Preoții și cărturarii întrebau cu mirare:
‘Cine-i Acesta? ‘ Și câtă frământare
Auzind răspunsul noroadelor Iudeii:
‘E Isus, Prorocul, din Nazaretul Galileii’!

Noroadele-L urmează, mereu Îl însoțesc,
Însă Îl cunosc pe Isus în felul lor lumesc…
Sunt noroadele acelea cărora le-a spus
Isus la Capernaum când după El s-au dus:
‘Voi nu Mă căutați pentru că ați văzut
Acele semne și minuni ce s-au făcut,
Ci pentru că ați primit și ați mâncat
Din pâinile acelea și toți v-ați săturat. ‘

Că ele au văzut minunile de El înfăptuite,
Niște minuni nemaivăzute și nemaiauzite
Cu feluriți bolnavi ce-au fost tămăduiți,
Duhuri rele scoase din oameni îndrăciți…
Cu surzi care aud și muți care vorbesc
Și slăbănogi și ciungi ce se-însănătoșesc…
Cu orbii care văd, cu leproșii vindecați,
Cu șchiopii care umblă sau morții înviați.

‘Vine Isus! Vine Isus! ‘ E vestea cea mare
Și întreaga cetate se pune-n mișcare,
Că unde intră Isus, în prezența Lui sfântă
Lucrurile se mișcă și toate se frământă…
Isus intră în Templu și-i scoate pe rând
Afară pe aceia ce cumpără și vând;
Cu biciul de ștreanguri îi scoate pe toți
Care intraseră-n Templu să facă negoț…
Răstoarnă mesele schimbătorilor de lei
Și scaunele celor ce vând porumbei
Zicându-le: ‘Voi ați făcut cu îngâmfare
O peșteră de tâlhari din Casa de închinare,
Din Casa de rugăciune a Tatălui Meu –
Din Templul cel sfânt a lui Dumnezeu’

Ori în Casa de rugăciune, și-n orice adunare
Rânduielile care-s lumești aduc tulburare,
Că nu-i casa de negoț a unor negustori
Ci, locul de închinare pentru închinători
Adevărați, care se închină mereu și mereu
În duh și adevăr slăvind pe Dumnezeu.

Aici nu este locul de lucruri străine
Ci totul se supune rânduielii divine,
Fără ‘mese și scaune’ din lume aduse
Fixate-n niște datini și dogme impuse…
Fără ‘porumbeii’ aduși din altă parte
De fățarnici care vând iluzii deșarte…
Că orice rânduire care nu vine de sus
De la Dumnezeu Tatăl prin Domnul Isus,
Vine de la vrăjmașul acela care mereu
Caută să strice lucrarea lui Dumnezeu,
Tulburând cu niște lucruri ce par de folos
Pe cei ce sunt chemați să fie-ai lui Hristos;
Și reușind adesea pe mulți să-i ispitească
Cu felurite obiceiuri de sorginte lumească
Plecându-le inima spre lucruri ce pier –
În loc să își strângă o comoară în cer.

Dar unde intră Isus, cu puterea Lui divină,
Toate lucrurile ascunse le scoate la lumină,
Că numai în lumina Lui se vede totdeauna
Ce-i bine și ce-i rău, adevărul și minciuna,
Răsturnând acele dogme și datini obișnuite
Cât ar fi ele de vechi, cât ar fi de întărite…

Și atunci când într-o inimă intră Hristos
Vechiul este răsturnat și afară e scos
Cu toată rânduiala de natură lumească,
Căci El este Sfânt și vrea să locuiască
Într-o inimă curată, și de aceea va face
Toate lucrurile noi, în lumină și pace,
Ca prin aceste lucruri noi să trăim
Și Isus nu ne cere decât să-i dăruim
O inimă curată și cu credință deplină,
O inimă neprihănită care să fie plină
De dragoste și îndurare, de multă bucurie,
De smerenie și blândețe și de credincioșie…
Să fie mereu însoțite de un duh credincios –
Să aibă ca pecete mireasma lui Hristos.

 Ioan Vasiu

E toamnă iară

A câta oară spun: e toamnă iară?
A câta oară roade îmi culeg?
A câta oară ochii-mi numărară
Cocorii-n cârduri, cârduri când plecară?
Ai şti să-mi spui acum a câta oară?

În geamul meu bat frunze-ngălbenite.
Desprinse de pe ramurile lor,
În ele văd o lume pe sfârşite
Sunt triste frunzele… sunt ruginite
Ai şti să-mi spui ceva din taina lor?

Din tot ce-a fost, rămâne-va sămânţa.
Viaţa nouă-n rodul copt, cules.
Aceasta va rămâne-n primăvară
Pentru eterna, fericita Ţară
Ca o comoară-n tainic înţeles.

A câta oară spun: e toamnă iară?
Şi-a câta oară frunze-mi bat în geam?
Când an de an cocorii se-nşirară
De ce să mai întreb a câta oară?
Îmi spun toţi anii mei desprinşi din ram!

Odată, n-oi mai întreba: „a câta oară”?
Căci forma vieţii din trecut s-a dus…
În existenţa mea spirituală
În noua şi cereasca primăvară
Nemuritor voi fi lângă Isus!

Emil Bulgăr