Apa Vie

Mulţi au încercat să spună, sau să cânte, sau să scrie,
Despre darul fără plată, despre dulcea Apă Vie.
Apa care-a curs din stâncă, lină, limpede, curată,
Adăpând întreaga oaste din pustia însetată.

Râul care izvorăşte de sub pragul-strălucirii
Şi pe unde trece, totul prinde viaţă, înfloreşte.
Apa care din fântâna fiilor lui Israel,
Adăpa întreaga turmă din câmpiile Betel.

Apa care, ei din palme au sorbit-o, (toţi din mână),
Sau paharul plin cu rouă, stors de Ghedeon din lână.
Apa care-a curs atuncea, ea mai curge şi-n prezent,
Din fântânile săpate după Vechiul Testament.

Deşi oastea filisteană, le-a umplut, le-a înfundat,
Ca să nu mai scoată apă neamul binecuvântat.
Totuşi ei, israeliţii au săpat izvoare noi,
Pe câmpie sau la munte, ca să dea apă la oi.

Nu era uşoară lupta, cât nu se-ntristau păstorii
Când găseau fântâni stricate de vrăjmaşii trecători
Dar în ciuda tuturora, Cartea cu profeţi vorbeşte
De fântâna mântuirii, care, în pustiu ţâşneşte.

Care potoleşte setea altor oi ce stau în stână,
Iată DOMNUL cu femeia stă de vorbă la fântână.
Iată-L pe ISUS la Templu, iată praznicul cel mare,
DOMNUL a vorbit mulţimii şi-a strigat cu voce tare:

„Cine-i însetat să vină, cine-i însetat să ştie:
Cine crede în HRISTOS, va gusta din apa vie!
Cine crede în HRISTOS, va avea în piept izvoare
Care vor ţâşni în sus, în viaţa viitoare!”

El s-a referit la slava strălucirii pe pământ,
Când veni-va Apa Vie pentru oameni, DUHUL SFÂNT.
Râul care-n piept ţâşneşte plin de pace şi iubire,
Care pregăteşte sfinţii pentru ziua de răpire.

Râul care reprezintă Harul, milă, îndurare,
Pentru fiecare suflet care crede, vindecare.
Râul care înverzeşte ale DOMNULUI plantaţii,
Căci din El îşi trag viaţa şi surorile şi fraţii.

Apa vie, cristalină, râul binecuvântat
Pe ale cărei ţărmuri creşte un popor răscumpărat.
Pe ale cărei ţărmuri pline vin mulţimi, mulţimi, convoiuri,
Vin pescarii ca să prindă peşti de diferite soiuri.

Adunările sunt pline, copilaşii lăutarii,
Cântă, iar predicatorii stau pe ţărmuri ca pescarii.
Căci puterea Cincizecimii înnoieşte, cercetează,
După cum e scris în Carte, DUHUL SFÂNT şi azi botează.

Dacă ieri au fost izvoare pentru turmele de oi,
DUMNEZEU acum revarsă Apă Vie pentru noi.
Moise a lovit în stâncă, iar de-acolo a ţâşnit
Apă, care în pustie setea lor le-a potolit.

În aceeaşi stâncă, iarăşi, colo pe Golgota, sus,
Au lovit să curgă apă din fiinţa Lui ISUS.
A curs apă, a curs sânge, au curs lacrimi şi sudoare,
Pentru mântuirea lumii, DOMNUL pe o cruce moare.

A murit în chinuri grele, însă Tatăl L-a-nviat,
Drept dovadă a-n vierii, DUHUL SFÂNT s-a revărsat.
Mărturia Lui ISUS e cuvântul proorociei,
Râul care dă viaţă pe câmpiile pustiei.

Unde oile sărmane vin gonite de duşmani,
Ca să-şi potolească setea la fântâna fără bani.
Unde vor găsi izvoare, şi putere, şi Cuvânt,
Oameni care vin să ceară, să primească DUHUL SFÂNT.

Oameni care nu se-ndoie de Cuvântul cel promis,
Despre-această Apă Vie noi găsim că este scris.
Toată slava strălucirii de pe muntele Carmel,
Şi Libanul şi Saronul, toate vor veni la El.

Orbii vor primi vedere, munţii vor cânta cântări,
Căci în văile durerii se vor face vindecări.
Nu mi-e greu să pun accentul, să cunoaşteţi care sunt
Apele ce reprezintă, ca simbol, pe DUHUL SFÂNT.

Apa care-i arătată că-i amară, că-i pelin,
Reprezintă altă cale, duhul care e străin.
Apa bună, apa lină, apa dulce de izvor,
E simbolul promisiunii DUHULUI Mângâietor.

Darul care se revarsă peste oameni prin credinţă,
După cum şi ucenicii au cerut cu stăruinţă.
Darul care-mparte daruri după cum ISUS voieşte,
Apa care curge-n râuri peste cine o doreşte.

Peste cine, sau din pieptul celui care-i botezat,
Curg izvoare, curge râul, Apă Vie ne-ncetat.
Nouă braţe, nouă daruri, Pavel ne arată, scrie,
Cum ţâşnesc izvoare sfinte pentru oameni, apă vie.

Deşi filistenii iarăşi vin cu-aceleaşi acţiuni,
Ca să stingă, să oprească ale noastre rugăciuni
Câte oi tânjesc de sete, câtă hulă şi ocară,
Căci în loc de apă vie unii dau apă amară.

Unde-i Moise de-altădată ca să dea din nou îndemnul?
Să arunce în Biserici, în aceste ape, lemnul.
Ca să vindece izvorul care se numeşte „Mara”,
Ca să curgă Apă Vie iarăşi, pentru toată ţara.

Unde-i Elisei, profetul, ca să pună-n apă sare?
Ca să fie vindecate apele din adunare.
Căci atâtea obiceiuri teatrale, formă goală,
Fraţilor, băgaţi de seamă, moartea e ascunsă-n oală!

Apă Vie, apă sfântă, se găseşte greu izvorul,
Căci în vremuri ca acestea s-a modernizat poporul.
Câţi doresc şi azi Puterea ca în ziua de Rusale?
Căci atâţi pretinşi apostoli au cu ei doar forme goale.

Apă Vie, Apă Vie, care curgi de sus din munte,
Fă să-Ţi simtă gustul dulce şi acei ce stau în frunte!
Lângă Tine cresc finicii, lângă Tine, odihnim,
Cum a odihnit mulţimea în vechime la Elim.

Apă vie, cristalină, care totuşi printre stânci
Curgi atâta de curată până jos în văi adânci,
Până jos, la cel din urmă, la sărmanul umilit,
Căci izvorul mântuirii nu va fi nicicând oprit.

Dacă ai crezut Ilie, că eşti singur în pustii,
DUMNEZEU ţi-a spus că are ca şi tine, şapte mii
Care n-au trădat credinţa, n-au dispreţuit izvorul,
Când s-au lepădat de DOMNUL împăratul şi poporul.

Azi se mai găsesc izvoare doar prin locuri îndosite,
Căci fântânile centrale sunt adesea otrăvite.
Preparate chimicale, clor sau alte năruiri,
Oameni care dau la oameni numai vorbe, amintiri.

Vorbe care n-au în ele gust de fagur, gust de miere,
Căci împărăţia Sfântă se vesteşte cu putere.
Cine însă înţelege? Câţi doresc şi azi sa fie
Doar găleata care scoate din fântână Apă Vie?

Nu încurajăm păcatul, nu chemăm la dizidenţă,
Vrem în adunări putere! Vrem a Lui ISUS prezenţă!
Vrem să curgă Apă Vie! Vrem putere! Vrem fântâni!
Nu ne-nfrică filistenii, nu ne temem de păgâni!

Dacă sunt fântâni stricate de puterea celui rău,
Noi săpăm din nou în Stâncă şi strigăm la DUMNEZEU.
Să ne dea El putere, DUHUL SFÂNT venit de sus,
Apa sfântă, apa vie, în Numele lui ISUS.

Vrem să măsurăm lăţimea de la glezne pân’ la brâu,
Frate, nu mai sta pe maluri, vino să intrăm în râu!
Dacă simţi că n-ai putere, dacă simţi că nu mai poţi,
Mergi prin apă înainte, până la trei mii de coţi.

Pân’ acolo în picioare, iar de-acolo înnotând,
Lasă-te condus de ape, nu de omenescu-ţi gând.
Înţelege şi pricepe, nu mai sta la îndoială,
Ezechiel ţi-arată râul, starea ta spirituală.

Voi, cei însetaţi în suflet după apa cristalină,
Astăzi DUMNEZEU vă cheamă la fântâna care-i plină.
La izvorul care curge de sub tron, de sus, din sfere,
Râul care dă viaţă şi în lupta grea, putere.

Vino frate, vino soră, prietene, ISUS şi ţie
Vrea să-ţi deie mântuire, vrea să-ţi deie apă vie!
Tineri, care câteodată beţi otravă fără teamă,
La fântâna mântuirii şi pe voi, ISUS vă cheamă.

După cum e scris în Carte, DUHUL SFÂNT când va veni
Peste orişice făptură, tinerii vor prooroci.
De aceea, înainte la izvoare, fraţi, surori,
Pregăti-ţi-vă, fiţi gata, DOMNUL va veni pe nori!

 Dionisie Giuchici 

Feriți-vă de orice se pare rău

Motto: Ps. 19/12 „”Cine își cunoaște greșelile făcute din
neștiință? Iartă-mi greșelile pe care nu le cunosc!”” Amin.

Noi suntem de Dumnezeu chemați
Să-mplinim cu fapta Cuvântul Său…
Să fim acei închinători adevărați
Ca sfinți ai Lui, fără prihană și curați,
Și să ne ferim de orice pare rău.

Să ne rugăm – și Domnul ne-ntărește –
Ca nu cumva să cădem în ispită…
Că păcatul stă la ușă și pândește –
Diavolul, ca un leu care răcnește,
Dă târcoale gata să ne înghită.

Că potrivnicul vrea să ne înfrice
Având un țel și stăruind mereu
Ca lucrarea mântuirii să o strice –
Dar nu îndrăznește pâră să ridice
Împotriva aleșilor lui Dumnezeu.

Și mereu aruncă cu multă răutate
În glia inimii sămânță de neghină,
Să rodească-n ascuns ispite și păcate…
Dar Dumnezeu este Acela care scoate
Cele mai ascunse păcate la lumină.

Că așa vine ispita, cu înșelăciune
Și noi nu totdeauna o s-o biruim…
Poate n-am vegheat în rugăciune
Sau vine un moment de slăbiciune
Și… oricum ar fi, noi toți păcătuim.

Pot fi greșeli de care am uitat,
Socotite prea mici și neglijate…
Ori vorba spusă-n mod necugetat –
Gândul nerostit cu care-am judecat,
Bârfirile mărunte… Nu sunt păcate?

Prea repede uităm greșelile ușoare
Amăgindu-ne că nu-s păcate grele…
Dumnezeu să aibă milă și îndurare
Și să ne ierte de greșelile pe care
Nu le știm, sau am uitat de ele.

Că nu-i în lumea asta nici un muritor
Să poată spune că n-a păcătuit…
Dar de-am căzut în laț înșelător,
Noi avem la Tatăl un MIjlocitor –
Pe Isus Hristos, Cel Neprihănit.

Chiar de-am ales cărarea pocăinței,
Încă suntem greșelilor supuși…
Dar în lupta cea bună a credinței
În Isus avem nădejdea biruinței –
Și-n viață ne lăsăm de El conduși.

De Duhul lui Hristos suntem călăuziți
Și de lumina Evangheliei sfinte…
Prin Evanghelia Lui noi suntem întăriți
Ca să putem să alergăm neobosiți
În alergarea ce ne stă înainte.

Ioan Vasiu

26 Februarie

„Preotul să-l cerceteze, si dacă va vedea că lepra a acoperit tot trupul, să declare curat pe cel cu rana.” Levitic 13:13

Deşi această regula poate părea ciudată, este înţeleaptă. Manifestarea exterioară a bolii arăta că trupul leprosului era sănătos. Poate că ar fi bine pentru noi să vedem care este înţelesul simbolic al acestei reguli neobişnuite. Şi noi suntem leproşi, şi putem aplica regulile leprei la noi înşine. Când un om se vede pierdut şi ruinat, acoperit în totalitate de lepra păcatului, când renunţă la orice îndreptăţire de sine şi pledează vinovat în faţa Domnului, atunci şi numai atunci poate fi curăţat prin sângele lui Isus şi harul lui Dumnezeu.

Păcatul ascuns, nerecunoscut şi nemărturisit este adevărata lepră; dar când păcatul este recunoscut şi mărturisit, lepra primeşte o lovitură de moarte, şi Domnul priveşte sufletul chinuit cu îndurare şi milă. Nimic nu este atât de mortal ca îndreptăţirea de sine, şi nimic nu este mai plin de speranţă decât căinţa. Trebuie să mărturisim că suntem păcătoşi, fiindcă nici o altă mărturisire nu va fi ascultată. Dacă Duhul Sfânt lucrează în noi şi ne convinge de păcat, nu vom avea nici o dificultate în a recunoaşte — mărturisirea va ţâşni spontan de pe buzele noastre. Ce mângâiere oferă acest text păcătoşilor care s-au trezit cu adevărat: însăşi situaţia care îi îndurera atât de tare s-a transformat într-un motiv de speranţă!

Înainte de a te îmbrăca, trebuie să te dezbraci; înainte să clădeşti o casă, trebuie să sapi temelia — şi sentimentul că eşti păcătos este cea dintâi lucrare a harului. Sărmane om plin de lepra păcatului, prinde curaj şi vino la Isus aşa cum eşti. Când recunoaştem că suntem datori Mai mult sau mai puţin, după putere, Primim pe dată de la Domnul ajutor, Iertare, îndrumare şi putere. Doar sărăcia îţi oferă bucurie, Purtându-ţi sufletul în largi păşuni: Când ne încredem în avutul nostru cu tărie, Nu mai primim răspuns la rugăciuni.

C.H. Spurgeon

24 Februarie

„Doamne al oştirilor, până când nu vei avea milă de Ierusalim? Domnul a răspuns cu vorbe bune, cu vorbe de mângâiere, îngerului care vorbea cu mine.” Zaharia 1:12-13

Ce răspuns blând la o întrebare arzătoare! În seara aceasta ne vom bucura de el. Copii ai Sionului, există lucruri bune care vă aşteaptă. Timpul tău de trudă se va sfârşi curând. Copiii tăi vor fi aduşi la tine, şi captivitatea ta se va sfârşi. Răbdarea ta va aduce roade, şi îţi vei pune credinţa în Dumnezeu în timpuri întunecate, fiindcă dragostea Sa te va lumina. Dumnezeu iubeşte biserica cu o dragoste prea adâncă pentru imaginaţia umană. O iubeşte din toată inima Lui infinită; de aceea, fiii ei trebuie să fie curajoşi. Ea nu poate să nu prospere fiindcă Dumnezeu îi vorbeşte cu „vorbe bune, vorbe de mângâiere”.

Profetul continuă şi ne spună ce fel de vorbe sunt acestea „sunt plin de o mare gelozie pentru Ierusalim si pentru Sion” (Zaharia 1:14). Dumnezeu îşi iubeşte biserica atât de mult încât nu poate îndura ca ea să se abată de la drumul drept; însă, chiar şi atunci când se rătăceşte, nu o lasă să sufere prea mult timp sau prea greu. El nu va lăsa să fie copleşită de vrăjmaşi, fiindcă ştie că vrăjmaşii îi măresc nefericirea. Când pare să-şi fi părăsit biserica, Dumnezeu rămâne cu inima alături de ea.

Istoria ne arată că Dumnezeu rupe întotdeauna nuiaua de care se foloseşte ca să-şi pedepsească copiii. „Cum se îndură un tată de copiii lui, așa se îndură Domnul de cei ce se tem de El” (Psalmi 103:13). Dacă El ne pedepseşte, nu înseamnă că ne-a uitat; corecţia Lui nu este o lipsă de iubire. Dacă acest lucru este adevărat pentru întreaga biserică, este adevărat şi pentru fiecare membru în parte. S-ar putea să te temi că Domnul te-a uitat, dar nu este adevărat. Cel care numără stelele şi le strigă pe nume nu-şi poate uita proprii copii. El îţi cunoaşte situaţia de parcă ai fi singura fiinţă creată de El sau singurul sfânt pe care El 1-a iubit vreodată. Apropie-te de El, şi fii fără grijă.

C.H. Spurgeon

Suntem vinovaţi

Suntem vinovaţi de tăcere,
De rugi ce-am uitat să-nălţăm,
De prea mult huzur şi plăcere,
La care cu greu renunţăm.

Suntem vinovaţi de-o lumină
Ce moare încet, sub obroc,
Uleiul în vas se termină
Şi n-avem ce pune în loc.

Suntem vinovaţi de mândrie,
Emitem pretenţii de „zei”,
Dar, fără divina tărie,
În duhul rămânem pigmei.

Suntem vinovaţi şi de lene,
Că nu-şi mai dă nimeni silinţa,
Cu scuze abile, viclene
Mereu ne-adormim conştiinţa.

Suntem vinovaţi de-ncălcare
A celor mai sfinte precepte,
Acum preferăm răzbunarea,
Iertarea şi mila… s-aştepte!

Suntem vinovaţi de-mpietrire
Şi singuri pe noi ne-osândim,
Uitat-am de mult de smerire,
Cu false valori ne-amăgim.

Suntem vinovaţi de credinţa
Ce-i moartă în noi, în prea mulţi,
Apatici privim suferinţa
Atâtor flămânzi şi desculţi…

Suntem vinovaţi fiindcă somnul
În mreaja tihnirii ne-a prins,
Aproape la uşă-i chiar Domnul,
Iar focul în candelă-i stins…

Suntem vinovaţi, ştim prea bine,
E vremea căinței, o știm!
Prea mult harul nu va mai ţine,
O clipă să nu şovăim!

Olivia Pocol 

Mai sus de stele

Mai sus de stele, mă așteaptă-un Rege
Un Domn Etern, un Tată iubitor,
E cel care când tac mă înțelege
Și când suspin, nu stă nepăsător.

De câte ori mă-împiedicam pe cale
Cădeam plângând, rănindu-mă ades,
Și nu vedeam ‘nainte nicio vale
Doar drum cu pietre, așa l-am ales….

Treceau pe-alături toți cu nepăsare
Căci mă vedeau pe mine ca un scrum
Și îmi părea că n-am nicio scăpare,
Că mor așa, la început de drum.

Dar am simțit îndată o putere
Era o mâna ce mă ridica,
Și-atunci nu mai simțeam nicio durere
Căci Mâna Blândă, rana-mi vindeca.

De-atunci El nu mă lasă niciodată
Și nu mai pot cădea pe drumul meu
Căci dragostea și mila Lui de Tată
Nu m-a lăsat când era cel mai greu.

Și azi cu-atâta grijă mă veghează
Mă poartă-n Carul Său Biruitor
De tot ce e murdar mă-depărtează,
Ca să ajung in cer triumfător.

Și știu că vine-odat-o zi măreață,
Când dorul meu cumplit se va sfârși
Și-l voi vedea pe Domnul meu in față
Pe cel ce rana grea-mi tămădui.

Silvia Verhovețchi  

Când inima ți-e plină de iubire

Când inima ți-e plină de iubire,
Iubești pe orice muritor,
Așa cum te-a iubit Domnul pe tine,
Și te-a făcut biruitor!

Când inima ți-e plină de iubire,
Vezi doar ce-i bun în ai tăi frați,
Și-ai îndura pentru ei și ocara,
Așa cum Domnul pentru tine a-ndurat!

Când inima ți-e plină de iubire,
Ești milos și iertător,
Cum Domnul milă a avut de tine,
Și de întregul Său popor!

Când inima ți-e plină de iubire,
Îl ridici pe cel căzut în drum,
Pe rană-i pui sfântă alifie,
Și spre Domnul slavei îl îndrumi!

Când inima ți-e de iubire plină,
Îți pasă de cei rătăciți,
Și îi conduci cu dragoste deplină,
Spre calea celor mântuiți!

Când inima ți-e de iubire plină,
Tu ‘naintezi pe drum cântând,
Și nu te oprește nici dispreț, nici ură,
Ești fericit, în El crezând!

Când inima ți-e de iubire plină,
Adu-ți aminte de Hristos,
Că așa a simțit El dragoste și milă,
Pentru omul slab și păcătos!

Când inima ți-e plină de iubire,
Nu uita că iubirea este El,
Și dacă poți păși cu dragoste ‘nainte,
Mulțumește lui Emanuel!

Margit Biro 

29 August

Ai milă de mine, Dumnezeule.” Psalmi 51:1

În timp ce suferea de o boală gravă, doctorul Carey a fost întrebat: „Dacă boala aceasta se va dovedi fatală, ce pasaj aţi vrea să alegem pentru predica de înmormântare?” El a răspuns: „O, mă simt atât de păcătos şi nevrednic să se spună ceva despre mine, dar dacă trebuie să am o predică de înmormântare, ar fi bine să fie din textul „ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, şterge fărădelegile mele (Psalmi 51:1)”. În acelaşi spirit de umilinţă, el a scris în testamentul său ca piatra de mormânt să poarte următoarea inscripţie:

WILLIAM CAREY, NĂSCUT AUGUST 17,1761; MORT
Un vierme nevrednic, sărman şi umil
Se-ntoarce în căminul Tău divin.

Doar prin sprijinul harului liber poate cel mai experimentat şi onorat dintre sfinţi să se apropie de Dumnezeu. Cei mai buni dintre oameni sunt conştienţi, în primul rând, că sunt oameni. Bărcile goale trec pe deasupra apei, dar corăbiile încărcate sunt afundate în apă; falşii credincioşi pot să se laude, dar adevăraţii copii ai lui Dumnezeu strigă după îndurare, recunoscându-şi nevrednicia. Avem nevoie de mila Domnului în faptele noastre bune, în rugăciunile, predicile, milosteniile şi lucrurile noastre sfinte. Sângele nu a fost stropit doar pe uşile caselor israelitilor, ci şi în templu, pe scaunul îndurării şi pe altar, fiindcă păcatul intră în cele mai sfinte lucruri, şi este nevoie de sângele lui Isus care să le curăţească. Dacă avem nevoie de îndurare în îndatoririle noastre, ce putem spune despre păcate? Cât de minunat este
gândul că îndurarea cea veşnică aşteaptă să ne mântuiască, să ne repare greşelile, şi să ne vindece oasele rupte!

Meditaţii C. H. Spurgeon

Funiile mele

Nu mă tem de funiile altora,
Doar de legăturile mele,
Căci înlănțuit cu ele
Aș putea să fiu înfrânt,
Ori ca vreun Samson la moară
Măcinând.
Nu de forța lumii mă pot teme
Când mă-ndoaie la păcat,
Ci de firea mea cea slabă
Și de „eu”-mi îngrășat.
Căci voi tolera privirea altora,
De dragul lor,
Dar a mea să nu mă lege
Nici de datini, nici de lege,
Ci de unica credință,
Până mor!
Iar regenerat odată ca fiind nemuritor,
Nu din merite și drept,
Ci din mila care iartă,
Care mângâie și ceartă,
Ca un ultim călător,
Eu purta-voi o lumină
Albă și aprinsă-n piept,
Ridicându-mă în zbor.

Mihai Ghidora  

20 Ianuarie

Abel era păstor. Genesa 4:2

Ca păstor, Abel şi-a sfinţit lucrarea spre slava lui Dumnezeu şi a oferit o jertfa de sânge pe altarul Său. Domnul l-a binecuvântat pe Abel şj jertfa lui. Acest prim simbol al lui Christos este clar şi distinct. La fel de clar ca prima strălucire a zorilor, care nu luminează nimic, dar vestesc răsăritul grabnic al soarelui. Când îl vedem pe Abel, păstor şi preot, aducând o jertfă de bun miros lui Dumnezeu, ne gândim la Domnul nostru, care a adus în faţa Tatălui Său o jertfă pe care Iehova a respectat-o întotdeauna.

Abel a fost urât de fratele său — urât fără motiv; la fel a fost şi Mântuitorul. Omul firesc l-a urât pe cel duhovnicesc, prin care se descoperise Duhul harului, şi nu a avut odihnă până când nu i-a vărsat sângele. Abel a căzut şi a stropit jertfa cu propriul său sânge; acest lucru arată spre Domnul Isus care a fost ucis de ura oamenilor, în timp ce slujea ca Mare Preot în faţa Domnului. „Păstorul cel Bun îsi dă viaţa pentru oile lui” (Ioan 10:11). Să-L jelim, amintindu-ne cum a fost ucis de ura oamenilor, stropind coarnele altarului cu propriul Său sânge. Sângele lui Abel vorbeşte. Domnul i-a spus lui Cain sângele fratelui tău strigă din pământ la Mine” (Genesa 4:10).

Sângele lui Isus strigă cu glas tare, şi scopul strigătului nu este răzbunarea, ci mila. Să stai în faţa altarului Bunului nostru Păstor, să-L vezi sângerând ca Mare Preot, şi să-i auzi sângele vorbind despre pace pentru întreaga Sa turmă, pace în suflete, pace între iudei şi neamuri, pace între om şi Făcătorul său, pace în veşnicie pentru cei spălaţi în jertfa Sa — aceasta este cea mai preţioasă comoară dintre toate. Abel a fost primul păstor, dar inimile noastre îl vor aşeza întotdeauna pe Isus pe primul loc. Bunule Păstor, noi, poporul păşunii Tale, Te binecuvântăm din toată inima fiindcă Te-ai jertfit pentru a ne salva.

Meditaţii C. H. Spurgeon