22 Martie

 „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu.” Ioan 17:24

Moarte, de ce ai atins copacul ale cărui ramuri ne-au oferit odihnă? De ce ne-ai răpit desăvârşirea în care am aflat desfătare? Dacă trebuie să-ţi foloseşti securea, foloseşte-o pe un copac neroditor; atunci îţi vom mulţumi. De ce vrei să dobori cedrii din Liban? O, retrage-ţi securea, şi cruţă-1 pe cel drept. Dar nu, aşa trebuie să fie. Moartea ne ia cei mai buni prieteni; cei mai generoşi, cei mai credincioşi în rugăciune, cei mai sfinţi, cei mai consacraţi trebuie să moară. De ce? Fiindcă Isus s-a rugat: „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine fi acei pe care Mi i-ai dat Tu” (Ioan 17:24).

Rugăciunea Lui ne poartă pe aripi de vultur spre cer. Fiecare credincios de pe pământ care urcă spre paradis este un răspuns la rugăciunea lui Christos. Un sfânt din vechime remarca: „De multe ori, Isus şi poporul Său trag unul într-o parte şi unul într-alta în rugăciune. Noi ne plecăm în rugăciune şi spunem: «Tată, vreau ca sfântul acesta să rămână aici cu mine. » Christos spune: «Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu. »” Astfel, credinciosul intră în contradicţie cu Domnul său. Sufletul nu poate fi în două locuri; cel iubit nu poate fi şi cu Christos, şi cu tine.

Care dintre cereri va avea succes? Dacă ai vedea că Regele ar coborî de pe tron şi ar spune: „Avem două rugăciuni care se contrazic, la care să răspundem?”, sunt sigur că ai sări în picioare şi ai spune: „Isuse, nu voia mea, ci voia Ta să se împlinească”. Ai renunţa la rugăciunea pentru viaţa celui iubit dacă ai realiza că Isus vrea altceva: „Tată, vreau cu acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine fi aceia pe care Mi i-ai dat Tu”. Doamne, poţi să-i iei. Prin credinţă, îi vom lăsa să plece.

C.H. Spurgeon

16 Martie

„Păzeşte de asemenea pe robul Tău de mândrie.” Psalmi 19:13

Aceasta era rugăciunea lui David, pe care Dumnezeu 1-a numit „om după inima Mea” (Fapte 13:22). Dacă sfântul David avea nevoie să se roage astfel, cu cât mai multă nevoie avem noi, copii în har! Parcă ar fi spus: „ţine-mă, altfel merg cu capul înainte spre păcat”. Firea noastră păcătoasă, ca un cal nărăvaş, este gata s-o ia la fugă oricând. Fie ca harul lui Dumnezeu să-1 ţină în frâu, ca să nu alerge spre pieire. Ce ne-am face fără opreliştile pe care ni le-a pus Domnul în înţelepciunea şi harul Său? Rugăciunea psalmistului se referă la cea mai gravă formă a păcatului — păcatul făcut deliberat şi cu bună ştiinţa. Până şi cel mai sfânt are nevoie să fie „păzit” de păcatele rele.

Iată ce avertizare le oferă sfinţilor apostolul Pavel: „De aceea, omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ: curvia, necurăția, patima, pofta rea şi lăcomia, care este o închinare la idoli” (Coloseni 3:5). Ce! Au nevoie sfinţii de asemenea avertizări? Da, au. Hainele cele mai albe, nepăzite de harul divin, îşi pătează puritatea cu petele negre ale păcatului. Creştine experimentat, nu te lăuda cu experienţa ta; te vei poticni dacă îţi vei îndepărta privirea de la Cel care „poate să vă păzească de orice cădere” (Iuda 24).

Cei cu dragoste fierbinte, credinţă constantă şi speranţe strălucitoare, să nu spună „nu vom păcătui niciodată”. Mai bine ar face să strige „nu ne duce în ispită” (Matei 6:13). Chiar în inima celui mai sfânt om există destule paie care să se aprindă în vâlvătăile iadului, dacă Dumnezeu nu stinge scânteile. Cine ar fi visat că dreptul Lot se va îmbăta şi va păcătui? Hazael a spus „dar ce este robul tău, câinele acesta, ca să facă lucruri atât de mari?” (2 Împăraţi 8:13). Suntem în poziţia de a pune aceeaşi întrebare încrezătoare. Fie ca înţelepciunea divină să ne păzească de nebunia încrederii în noi înşine.

C.H. Spurgeon

14 Martie

„Voi veghea asupra căilor mele.” Psalmi 39:1

Frate peregrin, nu spune în inima ta „voi merge acolo şi dincolo, şi nu voi păcătui”, fiindcă nu eşti niciodată atât de departe de pericol încât să-ţi permiţi să te lauzi. Drumul este foarte noroios; va fi greu să păşeşti fară să-ţi murdăreşti hainele. Lumea aceasta este plină de putreziciune; vei avea nevoie de multă atenţie ca să-ţi păstrezi puritatea. La fiecare cotitură a drumului te aşteaptă un hoţ gata să-ţi fure comorile. In fiecare binecuvântare există o ispită şi în fiecare bucurie o înşelăciune. Dacă ajungi totuşi în cer, consideră că este o minune datorată în întregime puterii Tatălui. Fii cu ochii în patru.

Un om care duce în mână o grenadă trebuie să aibă grijă să nu se apropie de o flacără deschisă. Şi tu trebuie să ai grijă să nu intri într-o ispită. Chiar şi activităţile tale zilnice sunt nişte unelte ascuţite; ai grijă cum le mânuieşti. In lumea aceasta, nici un lucru nu este menit să mărească credinţa creştinului; totul încearcă s-o distrugă. Cât de repede trebuie să te îndrepţi spre Dumnezeu ca să fii sprijinit! Rugăciunea ta trebuie să fie „sprijină-mă, şi voi fi în siguranţă”. Rugăciunea trebuie să fie însoţită de veghere; veghează-ţi fiecare gând, cuvânt şi acţiune cu gelozie sfântă. Nu te expune pericolului fară să fie nevoie, şi dacă eşti chemat acolo unde zboară săgeţile, nu te aventura fară scut.

Dacă vreodată diavolul te va găsi fară protecţie, se va bucura de triumf şi te va doborî curând la pământ. Deşi nu poţi fi ucis, poţi fi rănit de săgeţile sale otrăvite. Fii cumpătat; fii vigilent Pericolul poate veni în clipa în care totul ţi se pare sigur. De aceea, veghează-ţi căile şi roagă-te neîncetat. Nimeni nu greşeşte din prea multă grijă. Fie, ca Duhul Sfânt să ne călăuzească pe orice cale, ca să putem fi întotdeauna plăcuţi Domnului.

C.H. Spurgeon

20 Noiembrie

„Doamne, Tu ai apărat pricina sufletului meu, mi-ai răscumpărat viaţa!” Plângeri 3:58

Observă cât de pozitiv vorbeşte proorocul. El nu spune: „sper, cred, mă gândesc uneori că Dumnezeu apără pricina sufletului meu”. Nu, el vorbeşte despre acest lucru ca despre o chestiune indiscutabilă. „Tu ai apărat pricina sufletului meu”. Să ne scuturăm, deci, prin ajutorul Mângâietorului, de aceste îndoieli şi temeri care ne alungă pacea. Aceasta să fie rugăciunea noastră: vocea aspră şi croncănitoare a bănuielilor şi suspiciunii să fie în stare să vorbească clar, melodios şi plină de siguranţă. Observă cât de recunoscător vorbeşte proorocul, aducând toată slava lui Dumnezeu! Nu este nici un cuvânt care să se refere la el însuşi sau la apărarea sa. El nu atribuie eliberarea sa niciunui om, şi cu atât mai puţin meritelor sale; el spune „Doamne, Tu ai apărat pricina sufletului meu, mi-ai răscumpărat viaţa”.

Creştinul trebuie să cultive un spirit recunoscător; după fiecare eliberare, trebuie să pregătim un cântec pentru Dumnezeul nostru. Pământul trebuie să fie ca un templu, plin de cântările sfinţilor recunoscători, şi fiecare zi trebuie să fie ca o căţuie plină de tămâia înmiresmată a recunoştinţei. Cât de bucuros este Ieremia, arnintindu-şi de bunătatea Domnului! Cât de triumfător îşi înalţă glasul! A fost închis într-o temniţă subterană, şi este considerat un prooroc care plânge; dar, chiar în cartea numită Plângeri, clar ca cântarea Mariei de pe Tabor, triumfător ca imnul Deborei care 1-a întâmpinat pe Barac cu Strigătul victoriei, auzim vocea lui Ieremia înălţându-se spre cer – „Tu ai aparat pricina sufletului meu, mi-ai răscumpărat viaţa”.

Copiii ai lui Dumnezeu, căutaţi o experienţă vitală cu bunătatea Domnului. Când o aveţi, vorbiţi pozitiv despre ea, cântaţi cu recunoştinţă, şi strigaţi biruitor.

Meditaţii C. H. Spurgeon

2 Septembrie

„Soacra lui Simon zăcea în pat, prinsă de friguri; şi îndată au vorbit lui Isus despre ea.” Marcu 1:30

Aceasta privire fugară aruncată în casa apostolului pescar este foarte interesantă. Vedem astfel că bucuriile şi grijile casei nu sunt un obstacol în calea exercitării lucrării. De fapt, de vreme ce furnizează o ocazie pentru a mărturisi personal lucrările Domnului asupra celor de acelaşi sânge, pot să instruiască ucenicul mai bine decât orice altă disciplină pământească. Papiştii şi alţi nonconformişti pot să interzică căsătoria, creştinismul şi viaţa de familie merg bine împreună. Casa lui Petru era probabil o sărmană colibă pescărească, dar Domnul slavei a intrat în ea, a locuit în ea, şi a înfăptuit o minune acolo. Dacă această carte este citită în dimineaţa aceasta într-o căsuţă umilă, faptul acesta ar trebui să-i încurajeze pe cei care caută tovărăşia Regelui Isus.

Dumnezeu este mai aproape de căsuţele umile, decât de palatele bogate. Isus priveşte cămăruţa ta acum, şi te aşteaptă să te binecuvânteze. Boala a intrat în casa lui Simon; frigurile, o suferinţă mortală, o imobilizaseră pe soacra lui. De îndată ce Isus a venit, i-au spus această nenorocire, şi El s-a grăbit la patul bolnavei. In casa ta nu există nici o boală în dimineaţa aceasta? Vei afla în Isus cel mai bun medic. Du-te la El imediat şi spune-I acest lucru. Prezintă de urgenţă cazul înaintea Lui. Este vorba de un membru al poporului Său; de aceea, El nu va întârzia. Observă că Mântuitorul a vindecat-o imediat pe femeia bolnavă. Nimeni nu poate vindeca aşa ca El.

Poate că nu suntem siguri că Domnul va îndepărta orice boală de cei pe care îi iubim, dar ştim că rugăciunea credincioasă pentru bolnavi este cea mai bună cale spre vindecare. Acolo unde rugăciunea nu este de folos, trebuie să ne plecăm în umilinţă în faţa Celui care hotărăşte viaţa și moartea. Inima blândă a lui Isus aşteaptă să audă durerea noastră. Să o turnăm deci în urechea Sa răbdătoare.

Meditaţii C. H. Spurgeon

15 Iulie

„Focul să ardă necurmat pe altar şi să nu se stingă deloc.” Levitic 6:13

Lăsaţi rugăciunea personală să ardă necurmat pe altar. Aceasta este însăşi viaţa pietăţii. Sanctuarul şi altarul familial îşi împrumută focul de aici; de aceea, să-l lăsăm să ardă bine. Devoţiunea secretă este însăşi esenţa, evidenţa şi barometru religiei vitale şi experimentale. Ardeţi aici grăsimea jertfelor. Lăsaţi ca timpul rugăciunii voastre personale să fie, dacă este posibil, regulat frecvent şi netulburat. Rugăciunea efectivă ajută mult. Nu ai nimic pentru care să te rogi? Iţi sugerăm biserica, lucrarea, propriul tău suflet, copiii tăi, relaţiile tale, vecinii tăi, ţara ta şi cauza lui Dumnezeu şi a adevărului în (toată lumea. Să ne cercetăm pe noi înşine în această problemă importantă.

Ne angajăm cu puţină căldură în devoţiunea personală? Arde focul devoţiunii cu puţină putere în inima ta? Şi se poticnesc roţile carului? Dacă este aşa, să ne alarmăm la aceste semne de decadenţă. Să ne plecăm cu suspine şi să cerem Spiritul harului şi al implorării. Să punem deoparte un timp Special pentru rugăciuni extraordinare. Fiindcă, dacă focul acesta va fi stins sub tăciunii asemănării cu lumea, va slăbi focul altarului familial şi ne va acoperi influenţa în biserică şi lume. Textul se aplică şi la altarul inimii. Acesta este într-adevăr un altar de aur. Dumnezeu vrea să vadă inimile copiilor Săi arzând pentru EL Să-i oferim lui Dumnezeu inimile noastre, strălucind de dragoste, şi să-i căutăm harul, pentru ca focul să nu se stingă niciodată; fiindcă nu poate să ardă dacă nu îl ajută Domnul să ardă.

Mulţi duşmani vor încerca să îl înăbuşe, dar dacă mâna nevăzută din spatele zidului toarnă uleiul sfânt peste el, va arde din ce în ce mai tare. Să folosim textele din Scriptură drept Combustibil pentru focul din inimile noastre. Ei sunt cărbuni vii. Să fim atenţi la predici da, mai ales, să petrecem mai mult timp Singuri cu Isus.

Meditaţii C. H. Spurgeon

17 Iunie

„Vino în ajutor, Doamne.” Psalmi 12:1

Rugăciunea în sine este remarcabilă, fiindcă este scurtă, potrivită, concisă şi sugestivă. David jeleşte pieirea oamenilor evlavioşi, şi de aceea îşi înalţă inima în implorare. Când creatura se prăbuşeşte, aleargă spre Creator. Este evident că David îşi simţea slăbiciunea, fiindcă de altfel nu ar fi strigat după ajutor. În acelaşi timp, el intenţiona sincer să se străduiască pentru cauza adevărului, fiindcă cuvântul „ajutor” nu este posibil atunci când noi înşine nu facem nimic. Există multă sinceritate, claritate de percepţie şi limpezime de exprimare în această rugăciune scurtă — mai mult, într-adevăr, decât în lungile dizertaţii ale anumitor profesori. Psalmistul aleargă direct la Dumnezeu, cu o rugăciune bine gândită; el ştie ce caută şi ştie unde să caute.

Doamne, învaţă-ne să ne rugăm în acelaşi mod binecuvântat. Ocaziile pentru folosirea acestei rugăciuni sunt frecvente. În nenorocirile providenţiale, este foarte potrivită pentru credincioşii încercaţi care văd că nu au nici un ajutor. Studenţii care se află în dificultăţi doctrinale pot să obţină lumină strigând „vino în ajutor, Doamne” către Duhul Sfânt, marele învăţător. Luptătorii spirituali angajaţi în lupte lăuntrice pot să trimită după întăriri la tron, şi acesta este un model de cerere. Lucrătorii pe ogorul cerului pot obţine har prin ea în vreme de nevoie. Păcătoşii care se îneacă în îndoieli şi temeri pot să înalţe aceeaşi cerere; de fapt, această rugăciune poate servi oricărui suflet în nevoie, în orice împrejurare, timp şi loc.

„Vino în ajutor, Doamne” ne va sluji în viaţă şi în moarte, în suferinţă şi în lucrare, în bucurie şi în durere. În El vom găsi ajutorul. Să nu întârziem să strigăm către El. Răspunsul la rugăciune este sigur, daca rugăciunea este oferită sincer lui Isus. Caracterul Domnului ne asigură că El nu-şi va părăsi poporul. Relaţia Sa ca Tată şi Mire ne garantează ajutorul Lui. Darul Său, Isus, este o promisiune pentru orice lucru bun, şi promisiunile Lui se sprijină pe „nu te teme de nimic, Eu îţi vin în ajutor” (Isaia 41:13).

Meditaţii C. H. Spurgeon

24 Mai

„Binecuvântat să fie Dumnezeu, care nu mi-a lepădat rugăciunea.” Psalmi 66:20

Privind în urmă la rugăciunile noastre, dacă suntem sinceri, vom fi grozav de uimiţi că am primit un răspuns. S-ar putea să fie şi unii care să creadă că rugăciunile lor meritau un răspuns – aşa cum credea fariseul — dar adevăratul creştin, pivind retrospectiv, îşi deplânge rugăciunile şi, dacă s-ar putea întoarce în timp, ar vrea să se roage mai sincer. Aminteşte-ţi, creştine, cât de reci au fost rugăciunile tale. In loc să te lupţi în rugăciune ca Iacov, te-ai rugat slab şi puţin – departe de credinţa aceea umilă, fierbinte şi perseverentă care strigă: „nu te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta” (Genesa 32:26). Dar, şi aceasta este o minune, Dumnezeu ţi-a auzit rugăciunile reci, şi nu numai că le-a auzit, ţi-a şi răspuns.

Gândeşte-te că te-ai rugat rar, numai Când aveai necazuri şi fugeai la tronul milei. Dar când a venit izbăvirea, unde au dispărut rugăciunile? Totuşi, chiar dacă ai încetat să te mai rogi, Dumnezeu nu a încetat să te binecuvânteze. Când te-ai îndepărtat de tronul milei, Dumnezeu nu te-a părăsit, iar lumina strălucitoare a Şechinei a fost îtotdeauna vizibilă între aripile heruvirnilor. O, e minunat că Domnul priveşte cu îndurare cererile noastre spasmodice, care vin şi pleacă odată cu nevoile noastre.

Ce Dumnezeu uimitor este El, să asculte rugăciunile celor care vin la El în nevoie, dar neglijează după ce au primit răspunsul; care se apropie de El când sunt forţaţi, dar care uită să I se adreseze când au parte de îndurări şi durerile încetează! Fie ca bunătatea Sa în ascultarea rugăciunilor să ne atingă inimile, ca să putem fi găsiţi făcând „în toată vremea… tot felul de rugăciuni şi cereri” (Efeseni 6:18).

Meditaţii C. H. Spurgeon

19 Februarie

„Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: „Iată în ce privinţă Mă voi lăsa înduplecat de casa lui Israel, şi iată ce voi face pentru ei.” Ezechiel 36:37

Rugăciunea este vestitorul îndurării. Intoarce-te la istoria sfântă, şi vei vedea că nici o mare îndurare nu a venit peste lume fără să fie vestită de rugăciune. Ai experimentat acest adevăr şi în viaţa ta. Dumnezeu ţi-a acordat multe favoruri nesolicitate, dar marile rugăciuni au fost întotdeauna preludiul marilor îndurări. Când ai găsit pentru prima dată pacea prin sângele de la Cruce, te-ai rugat mult şi ai cerut stăruitor ca Dumnezeu să-ţi îndepărteze îndoielile şi să te elibereze de suferinţă. Asigurarea ta a fost rezultatul rugăciunii. Când ai avut bucurii mari ai fost obligat să le priveşti ca pe nişte răspunsuri la fugăciune.

Când ai primit izbăvire în necazuri şi ajutor în primejdii, ai putut spune: „Eu am căutat pe Domnul, şi mi-a răspuns: m-a izbăvit din toate temerile, mele” (Psalmi 34:4). Rugăciunea este întotdeauna prefaţa binecuvântării. Merge înaintea binecuvântării ca o umbră. Când soarele îndurării lui Dumnezeu răsare peste nevoile noastre, aruncă umbra rugăciunii departe pe câmp. Când Dumnezeu ridica un munte de binecuvântări, Străluceşte El însuşi în spatele lui şi ne cufundă sufletele în umbra rugăciunii, ca să ne simţim în siguranţă. Dacă ne rugăm mult, cererile noastre devin umbre ale îndurării.

Rugăciunea este legată de binecuvântare şi ne arată valoarea ei. Dacă avem binecuvântări fără să cerem, ne gândim la ele ca la nişte lucruri Comune; rugăciunea însă transformă îndurările în diamante. Lucrurile pe care le cerem sunt preţioase pentru noi, dar nu le realizăm valoarea până când nu le căutăm din toată inima.

Rugăciunea împrăştie norii de furtună
Şi urcă pe treptele scării din Betel;
Ne dă iubire şi speranţă într-o lume mai bună
Aduce binecuvântări din cer.

Meditaţii C. H. Spurgeon

Rugaciunea staruitoare

30 noiembrie

Text: 1 Tesaloniceni 5:12-18

„Rugati-va neancetat.„

 1 Tesaloniceni 5:17

Ce inseamna sa te rogi neancetat? In cartea sa ,.Keep On Keeping
On” (Persevereaza), Harold L. Fickett Jr., spune despre sotia
unui pastor care pentru o vreme a fost uimita de aceasta porunca.
Ea avea idee ce inseamna sa stai indelung pe genunchi si sa te rogi.
Dar acest fapt o frustra ca sotie si ca mama, deosebit de ocupata.
Nu era de fel realizabil. Fickett a spus: „In timp ce se gandea la
acest lucru, i-a venit raspunsul. Si-a dat seama ca se putea ruga in
timp ce spala vasele… curata casa… si ducea pe copii la scoala, si
in timp ce se pregatea si pentru responsabilitatile ce le avea fata
de biserica. Cand a inceput sa puna aceasta idee in practica, a
descoperit ca traia literalmente in prezenta Domnului”.

Femeia a gasit modalitatea sa puna in practica ceea la ce cred eu
ca se referea apostolul Pavel cand a spus: „Rugati-va neancetat”.
Desigur, este posibil ca Pavel sa fi spus sa nu avem intreruperi in
viata de rugaciune. Cu alte cuvinte, nu trebuie sa existe niciodata
o perioada in viata noastra care sa fie caracterizata prin lipsa de
rugaciune. Cu siguranta aceasta o spune textul Scripturii. Eu cred
ca Pavel a mai vrut sa spuna ca rugaciunea trebuie sa fie ceva ca
respiratia – naturala, spontana, si continua. Cand suntem confrun-
tati cu o problema, cand ne aducem aminte de un prieten ce se afla
la necaz, sau cand devenim constienti de alte nevoi, putem sa
rostim o rugaciune catre Dumnezeu la fel de spontan ca o res-
piratie chiar in acel moment. Si putem face acest lucru oricand,
chiar in timp ce facem altceva. – R.W.D.

„Rugaciunea este respiratia vitala,

Aerul crestinilor cei buni,

Parola la poarta mortii triumfala:

El intra-n cer cu rugaciuni.” – Montgomery

„Daca esti prea ocupat sa te rogi,
‘vei fi prea ocupat.„

Painea zilnica