Primăvara mea

Primăvară primăvară, oare cand te voi zări?
Când in piept a ta  mireasma minunata voi simti?….
*
Cat astept sa treaca iarna, frigul ce l-am indurat
Florile sale de gheața, ce de gheață m-au lăsat
Cerul mohorât si palid fara soarele frumos
Nori de plumb ce-nchid zenitul, sigiland-ul nemilos.
O natura inghețata, prinsa ca-n perdea de frig
Geru-nțepator ce adesea nu te lasa sa respiri
Ploaia rece, ca de gheața, ziua scurta, ca un vis
Noaptea lunga, fara luna, bezna grea, de nedescris
Dimineața mohorâtă, prea tarziu parca venind
Ale serii  umbre sumbre ce prea repede se-ntind
Crivățul ce biciuiește fața mea necontenit
Mici săgeti ce fara mila vin in trupul meu sfrijit.
Câmpul mort, fara de viata, fara gâze, fara flori
Crângul fara pasarele, fara de privighetori.
Râurile inghețate mute fara clipocit
Timpul ce nu-si face cursul, care parca s-a oprit
O tacere nemiloasa peste suflet apasand
Umbre grele de tristete peste inima lasând.
Doar un sâmbur de speranta ca intâiul ghiocel
Incolteste la viata, ca un dor zburând spre cer
Si o ruga se inalța catre Tatal meu slavit
Care sta mai sus de zare, sus pe tronul stralucit:
-Ada Doamne primăvara ce atât am așteptat
Ca sa uit de gerul groaznic ce atât am îndurat
Fă pe bolta sa răsara soarele stralucitor
Ce natura incalzeste pe un cer fara de nori
Ada Doamne la viata tot ce odata a fost mort
Caci de spui Tu, ia fiinta, toate-n viata se intorc
Fă sa înverzeasca iarba, campul verde in culori
Sa se umple de splendoare, cu parfum de mii de flori
Cu furnici muncind in cete, fluturi sute si bondari
Cu albine-n roiuri multe zumzăind dupa nectar
Cu pârâuri ce curg line, cu privighetori cantand
Si cu mii de pasarele ciripind vesel in crang
Fă copacii sa-nfloreasca, pomii sa se-mbrace-n flori
Ca pentru o nunt-aleasa in ținut de sarbatori
Fă sa simt in piept mireasma minunatei primaveri
Cu a sa lumina calda, cu-adieri de mângâieri
Fă ca soarele pe ceruri să ramana pururea
Sa n-apuna niciodata peste primavara mea!

Emanuel Hasan

Reclame

Când sunt înfrânt

Când sunt înfrânt și obosit
În lunga-mi pribegie
Când ce-am sperat s-a prăbușit,
Iar soarele la asfințit
Și-a stins a lui făclie

Tot ce se vede e răpus
De umbra rece-a nopții
Parcă-n zadar ridic în sus
Privirea mea, căci totu-i dus
Și-i pus zăvorul porții…

Atunci, mai am un singur gând…
O singură-ntrebare:
Când vei veni din cerul sfânt
Să mângâi pe cel ce plângând
Te-așteaptă-n încercare?

Când norii negrii au cuprins
Cerul și-ntreg pământul,
Val după val ies din abis
Și se repăd spre necuprins
Mai iute decât vântul,

Peste puteri e să răzbați
Prin mijlocul cărării,
Și-atâția sunt ce-s încercați
În lumea-aceasta de-ntristați
Și sunt lăsați uitării…

E tot mai greu și-anevoios
Drumul către Salvare
La orice pas e-alunecos
Piedici și lupte-s din prisos
Cu chin și întristare!

Dar până când vor mai ținea
Acestea toate oare?
Căci de nu vine Slava Ta
Mai iute, nu vom rezista
Ne ofilim în soare!

De nu-Ți grăbești Tu pașii Tăi
Să vii cât mai degrabă,
Ne vor manca de vii cei răi…
Și-atâția fug pe alte căi
Fără nicio zăbavă.

Ce-i sfânt curând va fi-nghițit
De urâciuni și patimi,
Chiar și acel neprihănit
Cu greu poate sta neclintit
Pe drumul prin de lacrimi.

Cu toate-acestea noi nicicând
Nu Te-am uitat pe Tine…
Dar suntem și-azi loviți de vânt
Să spulbere al nostru cânt
Făcându-ne ruine.

Pentru-al Tău Nume suntem noi
Batjocoriți de lume,
Satan ne-a declarat război
Și-atacurile vin puhoi
Ca valurile-n spume.

E lupta tot mai grea de dus,
Pe viață și pe moarte,
Și soarele parcă-i ascuns…
Dar revenirea Ta, Isus
Pare că-i mai departe,

Pare că zăbovești prea mult,
Că-i lași pe-ai Tăi ca pradă,
Și-n ceasul cel mai de temut
Când multe rele se aud
Și zvonuri vin grămadă

Ei sunt lăsați ca niște miei
În mijloc de primejdii
Vin lupi și sfâșie din ei
Și dau târcoale-atâția lei
Zdrobing firul nădejdii,

Tu lași ca toată turma Ta
Să fie-mprăștiată
Ca hoții să poată fura
Ce-a mai rămas încă din ea
Și s-o distrugă toată.

Dar nu ești Tu Acel Viteaz
Nebiruit în luptă,
Ce spulberi trufașul grumaz
Și îl lovești peste obraz
Pe cel ce Te insultă?

De ce să lași ca rodul Tău
Sădit acol’ pe cruce
Să cadă-n mâna celui rău
Și să se piardă-n negrul hău
Fără să mai apuce

Să guste din iubirea Ta
Ce-ai arătat-o lumii
Suind pe dealul Golgota
Pe cei mai mulți a îi salva,
Să-i scoți din bezna humii.

De ce să fie biruiți
Și storși de-a lor putere?
Să cadă la pământ cei sfinți
Să fie cu toții zdrobiți
De-amar și de durere…?
… Nu stim de ce ai vrut așa,
Nu-Ți înțelegem planul,
Dar știm că vrem a Te-asculta
De-i vremea bună sau e rea
Pân’ vom trece Iordanul

Căci toate câte vin spre noi
Cu grijă-s cântărite
Să nu-l răpună în nevoi
Pe cel ce are mers greoi
Și mâinile slăbite…

De trebuie să suferim
Trecând prin Valea Morții,
Oricât ar fi să pătimim
Spre Tine Doamne noi privim
Căci Tu ții cheia sorții.

Spre Tine gândul ne-ndreptăm
În orice-mprejurare
Deși zdrobiți, ne clătinăm
În suflet pe Tini’ Te purtăm
Căci Tu ne ești scăpare!

Tu aduci vântul nemilos,
Și valuri fără număr,
Ne pustiesc, ne lasă jos
Pe drumul cel primejdios
Dar Tu ne iei pe umăr,

Ne porți prin ape și prin foc
Prin multele necazuri;
Dar nu ne lași singuri deloc
Nu-n voia sorții, nu-n noroc
Ci stăpânești talazuri,

Și mări, și-ostroave, munți inalți
Ești Domn, și Te ascultă,
Tu îi smerești pe împărați,
Pe cei smeriți Tu îi înalți
Căci Slava Ta e multă!

Ești Domn, Tu toate cârmuiești,
Ai totul la picioare,
Cum să ne temem, când domnești
Și peste astrele cerești,
Cand ești atât de Mare?

Încearcă, chiar din răsputeri
Satan să ne doboare,
De-ndoaie sub grele poveri,
Dar Tu ne dai din nou puteri
Să mergem pe Cărare.

Când e mai greu de-naintat,
Când marea-i mai spumoasă,
Tu ne dai un har mai bogat
Căci ne vrei aur mai curat
În veșnica Ta Casă!

Dorim, și-Ți cerem cu mult dor
Ca-n ziua ce-o să vină
Când vei veni Isus în nor
Plutind spre Tine, în sfânt zbor
Să trăim în Lumină!

Valentin Ilisoi 

Dincolo

Acolo norii nu vuiesc,

Nici soarele n-apune;

Acolo mame nu jelesc,

După copiii ce-i iubesc;

Acolo toate-s bune.

 

Acolo lacrimi nu mai sunt

Nici ură și tăciune;

Nu-s straie negre de mormânt,

Acolo-n slavă totu-i cânt,

Acolo toate-s bune.

 

Acolo timpul n-are dor,

Nici trupul slăbiciune;

Nici fulgii-n zgură nu mai mor,

Ci dragostea-i un viu izvor;

Acolo toate-s bune.

 

Acolo vreau să plec grăbit,

Să uit de nopți nebune;

Acolo vreau să fiu păzit,

De tot ce-n lume-am fost zdrobit;

Acolo toate-s bune.

 

Christian Dume

Încă

Încă –
Nu e timpul terminat
De arat, de semănat;
Vorbă bună dac-ai dat,
Corbii n-o mănâncă.
Roagă-te la Dumnezeu
Să te-ajute, că e greu
Și ești carne încă.

Poate nu cunoști pământul
De-i hățiș, nisip sau stâncă,
Poate buruieni sau vântul
Vor veni să ia Cuvântul;
Tu să sameni încă.
Domnul face partea Sa,
Omul tot ce va putea.

Nu se poate ști de-i bine
Între-un spin și-un mărăcine.
Cât se spune „azi”, nu „mâine”,
Stai în vale-adâncă;
Dacă dintr-un bob rezultă
Rod puțin sau roadă multă,
Nu se știe încă.

Lasă
Și pământ, și bani, și casă;
Du-te
Unde-s lupi și oi pierdute –
Dumnezeu o să te-ajute.

În curând soarele-apune
Spune!
Și-ntre-o faptă și-o minune
Lasă loc de rugăciune
Și din dragoste adâncă
Să faci arme, să faci flamuri,
Fă-te car și fă-te hamuri,
Să-i îndemni pe toți pe stâncă,
Cât mai este har la neamuri
Încă.

Viorica Mariniuc 

E toamnă de vis!

E toamnă de vis! Toamnă divină!
Soarele cerne o blândă lumină.
Comorile toamnei, covor de culori,
Încântă privirea din noapte în zori.

Privesc necuprinsul în rouă și ceață
Și frunzele moarte și frunzele-n viață.
Și chiar dacă tremur în ploaie și vânt,
Mă bucur de toamna bogată și cânt.

Și urc pe cărarea albită de har
Purtând, credincios, al Cerului dar.
Și toamna vieții mi-e tot mai senină
Și sufletul cald și plin de lumină!

Gelu Ciobanu 

Biruință în furtună

Din noianul și furtuna
Ce-și dezlănțuie puterea,
Pravălește ploaia rece
Biciuindu-mă cu sete.

Tunete și trăsnet sună
De la capătul de Cer,
Sunt așa mic în furtună
Ca o boabă de piper.

De n-ar fi îndurarea
Să opreasc-acest concert,
N-aș vedea din nou lumina
Ce-ncălzește-al meu suflet.

Nu opri furtuna nopții
Nici ploaia Ta pe veci,
Ci te rog din barca vieții
Niciodată să nu pleci!

Iar când Soarele dreptății
Străluci-va-n Univers,
Voi uita furtuna vieții
Bucuros, de-al Tău succes!

Simion Ioanăș

Mereu cu mine

Ai colindat cu mine anotimpuri,
Mă mângâiai cu orice fulg de nea;
Sub soarele aprins, ce scăpăra,
Zburăticeai răcoarea-n mii de nimburi
Și-o așezai duios pe fruntea mea.
Când cu parfum de roze mă-nveleam,
Erai acolo? Nu Te cunoșteam.

M-ai însoțit pe drumul de costișă,
Prin spinii mulți, pe care i-am crescut
Și-ai sângerat, Stăpâne, și-ai văzut
Cum moartea-nghite calea mea piezișă
Iar cel salvat de Tine e pierdut.
Când gropi nimicitoare ocoleam,
Erai cu mine? Eu nu Te vedeam.

M-a prins de-atâtea ori dezamăgirea,
Trădat cumplit și judecat amar,
Cu vini trecute și prezent murdar;
Îmi răsuna în minte osândirea
Ca pocnetul lopeții de gropar.
În umbra nopții-ades mă tânguiam –
Vorbeai cu mine? Nu Te auzeam.

În locuri decăzute mă-nsoțeai,
Cu pas târât, cu inima în bernă
Și-n jurul Tău, grămada din tavernă
Îl înjurau pe Sfântul din Sinai –
Ei, bieți pierduți în moartea cea eternă.
Sub cerul înroșit păcătuiam.
Erai acolo? Doamne… nu știam!

Cândva Te-am întrebat dacă mă știi,
De sunt și eu măcar un oarecine;
Și ai privit atât de blând la mine,
Că mi-au rămas cuvintele pustii!
Când Te-am văzut, umil, căzut, bătut,
Ucis pe cruce pentr-un boț de lut,
Atunci am plâns… și-atunci Te-am cunoscut!

Viorica Mariniuc 

Veniți cu toți…

Veniți cu toți la seceriș, veniți căci  vremea a sosit,
Să ne-ndemnăm unii pe alții, că nu e vremea de privit,
Lucrați cât încă se mai poate, și până ziua nu s-a dus,
Căci vine iarăși inserarea, și soarele e spre apus

E holda mare, spice coapte, acum cu toți să înaintăm,
Veniți și numai stați pe margini, cu mic cu mare să lucrăm,
Căci în curând vine Stăpânul, să vadă cât am secerat,
Să ne găsească în lucrarea, pe care ne-a încredințat

Grăbind într-una pașii noștri, să ne trezim, să numai stăm,
Căci viața asta este scurtă, și socoteală o să dăm,
E vremea când secerătorii, au ațipit și stau pe loc,
Voi ridicați-vă privirea, căci vine Domnul, e pe nori

E greu, dar se merită să rabzi zăduful cel mai greu,
Căci știm că El este alături, e Sfânt, e Mare  Dumnezeu
Va răsplăti la fiecare, cât a lucrat, s-a ostenit,
În holda Lui lucrând din zori, căci nu e vreme de oprit

Să nu mai zăbovim în câmp, având o formă de iubire
Să stăm aproape lângă El, și să lucrăm fără oprire,
În părtășie dacă stăm și unitate, cum ne-a spus,
Avea-vom biruință aici, cum ne-a învățat Domnul Isus

Căci cu putință sânt cu El, în orice lucru pe pământ
Și biruință vom avea, de ascultăm al Lui Cuvânt,
Căci mare este răsplătirea ce o primim din mâna Lui,
Dacă vom sta mereu  cu El, pe calea sfântă a Domnului.

Floarea Ferghete 

Ce bine-i Doamne!

Ce bine! …
Ai poruncit soarelui creat de Tine
Si astăzi să-şi reverse,
Razele călduroase,
Peste mine…
Şi peste oricine! …

Ce bine! …
Că m-am trezit în pace,
Şi-n libertate…
Şi cer senin…
Şi binecuvântări fără de număr,
Ai lăsat peste mine,
Şi peste oricine! …

Însă nu pot făr’ să gândesc,
Spre cei ce se trezesc,
Cu frică şi suspine…
Că azi nu-şi vor găsi pâinea
Sau apa…
Cari gem de prea multă durere
Sau care-s gata…
Chiar să-şi dea viața pentru Tine! …

Cu ce sunt eu mai bun? …
Nu ştiu…
Nu știu dacă să-i plâng pe ei
Sau mai bine… pe mine! …
Fără-ndoială,
Cuvinte n-am să-ți mulțumesc,
De-atât răsfăț,
Ce zilnic primesc de la Tine!
Dar, Doamne! …
Nu vreau să cad în adormire,
Ci gata vreau să fiu oricând,
Să pot primi,
Ce Tu vei vrea să vină! …
De-i foame sau sete,
De-i boală sau urgie,
Chiar de va fi să aleg,
Între viața mea…
Şi-a te urma pe Tine…
E greu să şi gândesc,
Dar mulți au şi făcut-o,
Cu-aceleaşi slăbiciuni
ca mine! . .

De-aceea, azi te rog…
Când una din acestea
Vor bate-n uşa mea,
Eu să fiu pregătită,
Cu-armura Ta-mbrăcată…
Si bine ascunsă…
În Tine! …

Mihaela Tureatca