Din văi adânci

Din văi adânci de dor nespus
Se-nalță către Tine
Privirea mea, dulce Isus
Iar sufletu-mi spre nepătruns
Se-avântă cu suspine,

Căci, oare cât vei zăbovi
Să vii pe nori de slavă…?
Te-așteaptă azi ai Tăi copii
O clipă mai curând să vii
Fără nicio zăbavă!

Tânjim să-Ți vedem fața Ta
Să stăm doar lângă Tine,
C-aici în lumea asta rea
Nu ne găsim fericirea
Ci doar în Cel ce vine!

Lumea ne dă ce e mai rău
Ocară și rușine,
Dar vrem ca Sfânt Numele Tău
Să umple sufletul mereu
Trăind deplin în Tine!

O, câte lacrimi încă curg
De dor, de așteptare
Căci soarele e în amurg
Dar clipele prea-ncet se scurg
Și luna-abia răsare,

Și vine noaptea de dureri,
Tâlharii dau târcoale…
Iar noi, din sfinte privegheri
Strigăm să ne dai mângâieri
Și-o rază pe cărare

Să vedem lațuri ce se-ntind
Și-obstacolele multe
Care pe-atât de mulți îi prind
Fiindc-aleargă neveghind
Și nu vor să Te-asculte.

Dar cei ce vin cu viața lor
La poala crucii Tale,
Le da o, Doamne, ajutor
Și fii-le Far strălucitor
În nopțile de jale.

Cu lacrimi Te chemăm, cu dor
Prin vers și prin cântare,
Grăbește-Te să vii pe nor
Ca noi, plutind spre Tine-n zbor
Să-Ți cântăm Osanale!

Valentin Ilisoi 

 

Reclame

Măreţie şi splendoare

Mă plec în faţa măreţiei Tale sfinte
Şi recunosc Domnia Ta, în viața mea
Ascultă glasul meu şi dă-mi cuvinte
Să preamăresc deplin lucrarea Ta.

Tot ce ai creat, e o splendoare
E măiestria unui mare arhitect
Cu mâna Ta, ai aşezat hotare
Şi toate se supun si se opresc.

Tot universul stă în închinare
În fața unui Creator desăvârşit
Înconjurat de Slavă şi onoare
De frumuseți, ce nu mai au sfârşit.

Când ochii Tăi privesc întinsul zării
Iar soarele răsare, chiar din mări
Apoi se ascunde, după culmea văii
Recunoscând a Tale mari puteri.

Se închină astrele în faţa Ta Stăpâne
Şi stele cad din cer, când le priveşti
Când sutele de galaxii, le chemi pe nume
Şi toate-ți spun: O cât de mare eşti!

Venim şi noi cu coru-ntreg de astre
De galaxii, de stele şi de nori
Alături de luceferii de dimineață
Te preamărim de seara, pâna-n zori.

Şi-n fiecare zi te adorăm Stăpâne
Căci viaţa noastră, Tu ai Luminat
Prin soare, ce răsare şi apune
Pe bolta unui cer inmaculat.

Cu apele ce izvorăsc din stâncă
Şi satură atâţia însetaţi
Iar, roua dimineţii se proşterne
Peste câmpii şi peste munţi înalţi.

Cu toată strălucirea bogăției
Şi atâtea frumuseți, ce ai creat
Minunea ce cuprinde-adâncul mării
Prin toate Doamne, Tu eşti Lăudat.

Iar, într-o zi când vom ajunge acasă
Splendori, ce mintea noastră n-a visat
Şi frumuseţi ce ochiul nost de carne
Să vadă pe pământ, nu i-a fost dat.

Dar, când lumina razei Tale sfinte
Va transforma deplin fiinţa mea
Te voi privi în toată Măreția
Şi voi slăvi în veci Lucrarea Ta.

Ion Popescu 

Laudă Creatorului !

Psalmul 146
„Lăudaţi pe Domnul!
Laudă, suflete, pe Domnul!”

Când zăresc soarele cu plete de aur,
Ce împarte în jur lumină și lauri,
Sufletu-mi zvâcnește sub haina de tină;
-Slăvit să fii, Doamne, izvor de lumină!

Îngerii îî deschid încet a sa poartă,
El pornește zâmbind pe eterna roată,
De lumină e plin carul său de aur;
-Slăvit să fie în veci, al nostru Faur!

Împarte voios raza sa albă, caldă,
Și la praful umil, și la casa înaltă,
Ciocârlia se înalță, cântă în zori;
„-Există un mare și măreț Creator!”

Ridic și eu spre cer brațele de tină,
Căci și în ele e un strop de lumină,
Ce capătă aripi și se înalță mereu,
Vestind slava și lumina lui Dumnezeu!

Sufletu-mi tresare sub haina de tină,
Strigă;”Sunt un strop din Râul de lumină,
Părinte ceresc am eu, dincolo de nori;
Ce mare și măreț e al meu Creator!”

Floarea soarelui privește până târziu,
Luminătorul creat de Domnul cel Viu,
Mă simt și eu floare, din soiul „Păcătos”,
Îmi întorc capul după Soarele Cristos!

Laudă -L, soare, călător neobosit,
Laudă -L, mierlă, prin al tău scump ciripit,
Laudă-L pe Domnul, și tu, suflet al meu,
Laudă -L, căci El este Părintele tău!

Cu harfă din cascade, fluier de izvor,
Cântă natura „Ce mare Creator!”
În ciripit de păsări și parfum de crini,
Îți cânt un imn de slavă, Creator divin!

Arancutean Eliza 

Cine…?

Cine spune florilor când să-nflorească,
Și vremii când să se-ncălzească?
Numai Domnul, El e cel ce stăpânește,
Și de toate se-ngrijește.

Cine spune soarelui când el să răsară,
Dar și lunii când ea să apară?
Numai Domnul, El e cel ce stăpânește,
Și de toate se-ngrijește.

Cine ne trezește-n fiecare dimineață,
Și ne-ngăduie o nouă zi din viață?
El e Domnul, a cărui dorință,
Este să-I dăm viața noastră-n folosință.

Cine plânge pentru fiece păcat,
Și Cine de Pământ pân-acum s-a îndurat?
Domnul care strigă acum,
Către cei ce pierd ultima chemare din a lor drum.

Creștinii inimile și-au murdărit,
Prin simplul fapt că un păcat au săvârșit.
Mulți de Domnul au uitat,
La păcat s-au întors imediat.

Cei ce pe Domnul Îl iubesc,
Pe vrăjmași îi biruiesc.
Ei nu uită nicicând,
Că Domnul vine în curând.

Muntean Olivia 

Cutremurat e azi pământul

Cutremurat e azi pământul,
Sub tăvălugul de păcate,
Pe marea vieții bate vântul,
Dar încă mai răsună cântul,
Despre iertare și dreptate!

De aceea-i multă tulburare,
Rodul neghinei semănate,
Trăiri sub semnul de întrebare,
Mai este oare vreo salvare?
Mai sunt lumini aprinse-n noapte?

Scăparea noastră întotdeauna,
În mult prea bine, sau la greu,
Nu e nici soarele nici luna,
Nici,  vremea bună, nici,  furtuna,
Ci numai bunul Dumnezeu!

De aceea dacă-ți merge bine,
Sau dacă treci prin încercare… ,
Să nu alegi cărări străine,
Ce înrobesc și-aduc rușine,
Ci tu s-alergi la închinare!

Tăria noastră prin pustie,
Pe drumul strâmt și-anevoios,
Nu-i în desfrâu, idolatrie,
Nici să ne-ntoarcem în robie,
Ci doar în harul lui Hristos!

De aceea de-am primit chemarea,
Și-am fost de Domnul izbăviți,
Să-i înălțăm cu drag lucrarea,
Să-L onorăm cu ascultarea,
În jugul celor mântuiți!

Speranța noastră de schimbare,
Cât mai trăim pe-acest pământ,
Nu-i în sisteme imorale,
Ce aduc blestem, nu îndreptare…
Ci este doar în Duhul Sfânt!

De aceea azi cu stăruință,
Câți vrem un loc în ceruri sus,
Să ne smerim prin pocăință,
Ne ducem crucea prin credință,
Trăim spre slava lui Isus!

Teodor Groza

Primăvara mea

Primăvară primăvară, oare cand te voi zări?
Când in piept a ta  mireasma minunata voi simti?….
*
Cat astept sa treaca iarna, frigul ce l-am indurat
Florile sale de gheața, ce de gheață m-au lăsat
Cerul mohorât si palid fara soarele frumos
Nori de plumb ce-nchid zenitul, sigiland-ul nemilos.
O natura inghețata, prinsa ca-n perdea de frig
Geru-nțepator ce adesea nu te lasa sa respiri
Ploaia rece, ca de gheața, ziua scurta, ca un vis
Noaptea lunga, fara luna, bezna grea, de nedescris
Dimineața mohorâtă, prea tarziu parca venind
Ale serii  umbre sumbre ce prea repede se-ntind
Crivățul ce biciuiește fața mea necontenit
Mici săgeti ce fara mila vin in trupul meu sfrijit.
Câmpul mort, fara de viata, fara gâze, fara flori
Crângul fara pasarele, fara de privighetori.
Râurile inghețate mute fara clipocit
Timpul ce nu-si face cursul, care parca s-a oprit
O tacere nemiloasa peste suflet apasand
Umbre grele de tristete peste inima lasând.
Doar un sâmbur de speranta ca intâiul ghiocel
Incolteste la viata, ca un dor zburând spre cer
Si o ruga se inalța catre Tatal meu slavit
Care sta mai sus de zare, sus pe tronul stralucit:
-Ada Doamne primăvara ce atât am așteptat
Ca sa uit de gerul groaznic ce atât am îndurat
Fă pe bolta sa răsara soarele stralucitor
Ce natura incalzeste pe un cer fara de nori
Ada Doamne la viata tot ce odata a fost mort
Caci de spui Tu, ia fiinta, toate-n viata se intorc
Fă sa înverzeasca iarba, campul verde in culori
Sa se umple de splendoare, cu parfum de mii de flori
Cu furnici muncind in cete, fluturi sute si bondari
Cu albine-n roiuri multe zumzăind dupa nectar
Cu pârâuri ce curg line, cu privighetori cantand
Si cu mii de pasarele ciripind vesel in crang
Fă copacii sa-nfloreasca, pomii sa se-mbrace-n flori
Ca pentru o nunt-aleasa in ținut de sarbatori
Fă sa simt in piept mireasma minunatei primaveri
Cu a sa lumina calda, cu-adieri de mângâieri
Fă ca soarele pe ceruri să ramana pururea
Sa n-apuna niciodata peste primavara mea!

Emanuel Hasan

Când sunt înfrânt

Când sunt înfrânt și obosit
În lunga-mi pribegie
Când ce-am sperat s-a prăbușit,
Iar soarele la asfințit
Și-a stins a lui făclie

Tot ce se vede e răpus
De umbra rece-a nopții
Parcă-n zadar ridic în sus
Privirea mea, căci totu-i dus
Și-i pus zăvorul porții…

Atunci, mai am un singur gând…
O singură-ntrebare:
Când vei veni din cerul sfânt
Să mângâi pe cel ce plângând
Te-așteaptă-n încercare?

Când norii negrii au cuprins
Cerul și-ntreg pământul,
Val după val ies din abis
Și se repăd spre necuprins
Mai iute decât vântul,

Peste puteri e să răzbați
Prin mijlocul cărării,
Și-atâția sunt ce-s încercați
În lumea-aceasta de-ntristați
Și sunt lăsați uitării…

E tot mai greu și-anevoios
Drumul către Salvare
La orice pas e-alunecos
Piedici și lupte-s din prisos
Cu chin și întristare!

Dar până când vor mai ținea
Acestea toate oare?
Căci de nu vine Slava Ta
Mai iute, nu vom rezista
Ne ofilim în soare!

De nu-Ți grăbești Tu pașii Tăi
Să vii cât mai degrabă,
Ne vor manca de vii cei răi…
Și-atâția fug pe alte căi
Fără nicio zăbavă.

Ce-i sfânt curând va fi-nghițit
De urâciuni și patimi,
Chiar și acel neprihănit
Cu greu poate sta neclintit
Pe drumul prin de lacrimi.

Cu toate-acestea noi nicicând
Nu Te-am uitat pe Tine…
Dar suntem și-azi loviți de vânt
Să spulbere al nostru cânt
Făcându-ne ruine.

Pentru-al Tău Nume suntem noi
Batjocoriți de lume,
Satan ne-a declarat război
Și-atacurile vin puhoi
Ca valurile-n spume.

E lupta tot mai grea de dus,
Pe viață și pe moarte,
Și soarele parcă-i ascuns…
Dar revenirea Ta, Isus
Pare că-i mai departe,

Pare că zăbovești prea mult,
Că-i lași pe-ai Tăi ca pradă,
Și-n ceasul cel mai de temut
Când multe rele se aud
Și zvonuri vin grămadă

Ei sunt lăsați ca niște miei
În mijloc de primejdii
Vin lupi și sfâșie din ei
Și dau târcoale-atâția lei
Zdrobing firul nădejdii,

Tu lași ca toată turma Ta
Să fie-mprăștiată
Ca hoții să poată fura
Ce-a mai rămas încă din ea
Și s-o distrugă toată.

Dar nu ești Tu Acel Viteaz
Nebiruit în luptă,
Ce spulberi trufașul grumaz
Și îl lovești peste obraz
Pe cel ce Te insultă?

De ce să lași ca rodul Tău
Sădit acol’ pe cruce
Să cadă-n mâna celui rău
Și să se piardă-n negrul hău
Fără să mai apuce

Să guste din iubirea Ta
Ce-ai arătat-o lumii
Suind pe dealul Golgota
Pe cei mai mulți a îi salva,
Să-i scoți din bezna humii.

De ce să fie biruiți
Și storși de-a lor putere?
Să cadă la pământ cei sfinți
Să fie cu toții zdrobiți
De-amar și de durere…?
… Nu stim de ce ai vrut așa,
Nu-Ți înțelegem planul,
Dar știm că vrem a Te-asculta
De-i vremea bună sau e rea
Pân’ vom trece Iordanul

Căci toate câte vin spre noi
Cu grijă-s cântărite
Să nu-l răpună în nevoi
Pe cel ce are mers greoi
Și mâinile slăbite…

De trebuie să suferim
Trecând prin Valea Morții,
Oricât ar fi să pătimim
Spre Tine Doamne noi privim
Căci Tu ții cheia sorții.

Spre Tine gândul ne-ndreptăm
În orice-mprejurare
Deși zdrobiți, ne clătinăm
În suflet pe Tini’ Te purtăm
Căci Tu ne ești scăpare!

Tu aduci vântul nemilos,
Și valuri fără număr,
Ne pustiesc, ne lasă jos
Pe drumul cel primejdios
Dar Tu ne iei pe umăr,

Ne porți prin ape și prin foc
Prin multele necazuri;
Dar nu ne lași singuri deloc
Nu-n voia sorții, nu-n noroc
Ci stăpânești talazuri,

Și mări, și-ostroave, munți inalți
Ești Domn, și Te ascultă,
Tu îi smerești pe împărați,
Pe cei smeriți Tu îi înalți
Căci Slava Ta e multă!

Ești Domn, Tu toate cârmuiești,
Ai totul la picioare,
Cum să ne temem, când domnești
Și peste astrele cerești,
Cand ești atât de Mare?

Încearcă, chiar din răsputeri
Satan să ne doboare,
De-ndoaie sub grele poveri,
Dar Tu ne dai din nou puteri
Să mergem pe Cărare.

Când e mai greu de-naintat,
Când marea-i mai spumoasă,
Tu ne dai un har mai bogat
Căci ne vrei aur mai curat
În veșnica Ta Casă!

Dorim, și-Ți cerem cu mult dor
Ca-n ziua ce-o să vină
Când vei veni Isus în nor
Plutind spre Tine, în sfânt zbor
Să trăim în Lumină!

Valentin Ilisoi 

Dincolo

Acolo norii nu vuiesc,

Nici soarele n-apune;

Acolo mame nu jelesc,

După copiii ce-i iubesc;

Acolo toate-s bune.

 

Acolo lacrimi nu mai sunt

Nici ură și tăciune;

Nu-s straie negre de mormânt,

Acolo-n slavă totu-i cânt,

Acolo toate-s bune.

 

Acolo timpul n-are dor,

Nici trupul slăbiciune;

Nici fulgii-n zgură nu mai mor,

Ci dragostea-i un viu izvor;

Acolo toate-s bune.

 

Acolo vreau să plec grăbit,

Să uit de nopți nebune;

Acolo vreau să fiu păzit,

De tot ce-n lume-am fost zdrobit;

Acolo toate-s bune.

 

Christian Dume

Încă

Încă –
Nu e timpul terminat
De arat, de semănat;
Vorbă bună dac-ai dat,
Corbii n-o mănâncă.
Roagă-te la Dumnezeu
Să te-ajute, că e greu
Și ești carne încă.

Poate nu cunoști pământul
De-i hățiș, nisip sau stâncă,
Poate buruieni sau vântul
Vor veni să ia Cuvântul;
Tu să sameni încă.
Domnul face partea Sa,
Omul tot ce va putea.

Nu se poate ști de-i bine
Între-un spin și-un mărăcine.
Cât se spune „azi”, nu „mâine”,
Stai în vale-adâncă;
Dacă dintr-un bob rezultă
Rod puțin sau roadă multă,
Nu se știe încă.

Lasă
Și pământ, și bani, și casă;
Du-te
Unde-s lupi și oi pierdute –
Dumnezeu o să te-ajute.

În curând soarele-apune
Spune!
Și-ntre-o faptă și-o minune
Lasă loc de rugăciune
Și din dragoste adâncă
Să faci arme, să faci flamuri,
Fă-te car și fă-te hamuri,
Să-i îndemni pe toți pe stâncă,
Cât mai este har la neamuri
Încă.

Viorica Mariniuc 

E toamnă de vis!

E toamnă de vis! Toamnă divină!
Soarele cerne o blândă lumină.
Comorile toamnei, covor de culori,
Încântă privirea din noapte în zori.

Privesc necuprinsul în rouă și ceață
Și frunzele moarte și frunzele-n viață.
Și chiar dacă tremur în ploaie și vânt,
Mă bucur de toamna bogată și cânt.

Și urc pe cărarea albită de har
Purtând, credincios, al Cerului dar.
Și toamna vieții mi-e tot mai senină
Și sufletul cald și plin de lumină!

Gelu Ciobanu