Visul meu de mic copil

De mic am fost atras de cer
De bolta înstelată
De luna ce ca-ntr-un mister
Stătea pe bolta naltă.
De soarele strălucitor
Și cald, de care vara
Se aurea grâul pe ogor
Cât cuprindeam eu zarea.
De norii cari, purtați de vânt
Păreau precum de vată
Cum tot veneau, plecau pe rând
Veneau iar, ca-ntr-o joacă.
***
Astăzi nostalgic mi-amintesc
Vremea copilăriei
Și ochii iar mi-i ațintesc
Pe zarea veșniciei.
Pe zarea dincolo de zări
Ce-o văd eu prin credință
Mai sus de stele și de nori
Acasă-n biruință.
Căci bine știu că-n casa mea
M-așteaptă răsplătirea
Cununa ce nu va vedea
Vreodată veștejirea.
De-aceea astăzi eu mă lupt
Ca să ajung la visul
Dorit,tânjit atât de mult
Și-anume: Paradisul.
Da, visul meu de mic copil
A fost s-ating eu cerul
Să zbor intrând în infinit
Descoperind misterul
Ce-atâția ani a stat închis
Ca sub un tainic lacăt
Însă vremelnic, cum mi-a zis
Holda cea coaptă-n freamăt.
Jos pe pământ încă fiind
Eu văd obscuritate
Și spațiu-l simt eu tot mai strâmt
De-atâtea mari păcate.
Însă privirea mi-o ridic
Spre bolta cea senină
Din holdele ce coapte-n spic
Așteaptă luna plină.
Și parcă mă eliberez
Privind zarea cerească
Și parcă uit că mă găsesc
În lumea pământească.
Mă regăsesc în visul meu
Mai mult ca niciodată
Să zbor spre cer,spre Dumnezeu
Spre Cel ce-mi este Tată.
Așa de liber eu mă simt
Privind nemărginirea
Că n-aș mai vrea să îmi desprind
De-acol’ de sus privirea.
Doar aripile îmi lipsesc
Să le deschid spre soare
Ca visul să mi-l împlinesc
Acasă în splendoare!

Emanuel Hasan

 

Anunțuri

Cînd las din mînă harfa

Cînd las din mînă harfa caldă,
încă vibrînd înfiorat,
– ca urma soarelui pe ape,
mai simt rămas un văl curat.

Cînd las din mînă Cartea Sfîntă,
încă ne-ntors dintre tăceri
– ca urma vîntului pe spice,
mai simt cereştile-adieri.

Cînd las din mînă fruntea,
încă păstrînd al rugăciunii strai
– ca urma liniştii pe rouă,
mai simt umblările prin rai.

Cînd las din mînă Mîna-Ți dulce,
încă simțindu-Te pe prag
– ca urma lacrimii pe cîntec,
mai simt c-ai fost, Iubite Drag…

Cînd las din mîini făclia dusă,
încă părînd a o ținea
– ca urma razei peste-o noapte,
mai simt c-a fost cărarea mea.

Cînd las şi mîinile odihnei,
încă părînd că n-am sfîrşit
– ca urma imnului pe-o clipă,
mai sui un prag – şi-am biruit.

Traian Dorz

Lumina din Lumina

Din lumina Lui primim lumina
Izvor sfânt de dragoste si har,
Tot asa cum Soarele si Luna
Zi si noapte sunt al lumii far.

El ce-a biruit prin moarte moartea,
Facând punte-ntre pamânt si cer,
Vrea din inimi sa alunge noaptea
Sa-i deschidem usile de fier.

S-a-naltat sa ne fie mai bine,
S-a întors prin Duhul între noi,
Locuieste-n suflete crestine,
Pregateste-n cer locasuri noi.

Domnul vietii a gustat si iadul,
Cel ce-i Duh aievea s-a-ntrupat,
Dumnezeu a fost numit si Omul:
Mântuirea e un dar nemeritat!

Nelu Rosu

O zi frumoasă și senină

O zi frumoasă și senină
E ziua care a sosit,
Plină de har și de lumină
Iar soarele a răsărit.

Totul ne-ndeamnă la iubire
Iar gândul că la Cer, Isus,
Scăldat în slavă și sfințire
Privește spre omul supus,

Privește jos spre omenire
Înspre acei care-L slujesc
Cuprinde tot cu-a Lui privire
El vede tot ce e lumesc.

Jertfă S-a dat pentru oricare
Căci orice om este iubit
Pentru toți are îndurare
Cu al Său sânge a plătit,

Ca omul să fie salvat,
Scăpat din gheara lui Satan
Căci de Isus a fost iertat
Salvat de diavolul tiran.

În îndurarea Lui cea mare
Ne îndeamnă să iubim mereu,
Drept să lucrăm, și fiecare
Să-l ajutăm pe cel ce-i greu.

Cuvântul lui Isus ne spune
Să fim în toate-mplinitori
La încercări des ne supune
Ne vrea în tot ascultători.

El vrea la Cer să ne-nfruptăm
La masa Lui împărătească,
Cu îngerii să Îi cântăm
Ale noastre inimi să-L slăvească.

Florenta Sarmasan

Dumnezeu este cu noi

”De aceea Domnul Însuși vă va da un semn:
‘Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naște un fiu și-i va pune numele Emanuel
(Dumnezeu este cu noi). Isaia 7/14

Soarele, obosit şi roşu la faţă,
Dispare după dealuri, nori  albi şi ceaţă,
Seara înaintează cu al său pas lin,
Răsună al şofarului cântec divin.

”-Ascultaţi  popoare al meu glas argintiu !
Vorbesc  inimii despre  Domnul cel viu!
Tu nicio clipă nu eşti  singur, sunteţi doi,
Domnul Cel Minunat, Cel Viu este cu voi !”

E noapte  şi am rămas singur în pustiu,
Tot ascultând al şofarului cântec viu,
-Unde eşti, Tu, al meu Părinte ceresc?
Dă-mi măcar o stea, să nu mai  tot rătăcesc!

Era  miezul nopţii, tăcere  şi mister,
Umbrele nopţii coboară încet şi pier,
O Lumină albă  din ceruri  coboară,
Şi pământul întreg  îl înconjoară.

-Vino, copile, uită-te bine la El!
Este Sfânta Făclie, e Emanuel!
Cu El vei găsi calea spre grădină,
Şi la albele flori, fără nicio vină.

De atunci,  prin ponoare şi prin câmpie ,
Mă conduce o albă Flacără vie,
Eu nicio clipă nu sunt singur, suntem doi,
Dumnezeul cel Minunat este cu noi !

Arancutean Eliza

Dincolo de apus

Când soarele apune peste întins de mare
Iar marea se-nroşeşte sub mângîieri de soare,
A mai trecut o zi a timpului bătrân,
Din el tot mai puţine să vină mai rămân.

Când zorii se ivesc peste piscuri de munţi
Iar tu privind cu frică aştepţi să le înfrunţi,
A mai trecut o noapte a timpului bătrân
Din el tot mai puţine odihna lor ţi-o spun.

Când verile-s puţine să te-ncălzeşti în ele
Iar iernile sunt dese, din ce în ce mai grele,
Sunt mai puţine clipe ce vin să te mângîie
Rămânând însă multe cu trista lor solie.

Când mâna tremurândă se ţine de un fir
Şi de pe el o smulge şi-o pală de zefir,
Simţirile de viaţă sunt doar o amintire
Şi-aceea rătăcită în scurta ei ivire.

Când verdele e mut,pierdut într-un pustiu
Iar ochiul nu îl vede decât în cenuşiu,
Privirea în oglindă se-ntreabă cine eşti,
De cel pe care-l vezi nu îţi mai aminteşti.

Când gândul care-i singur şi-şi caută alin
Are în el speranţa eternului divin,
Apare-n el un licăr trezindu-ţi amintiri
Ce îţi aprinde iarăşi lumina din priviri.

Atunci mâna îţi prinde un fir ce-i nevăzut
Ce peste nopţi şi zile cândva tu l-ai ţesut,
Şi dac-ai pus în el şuviţe de iubire
Va fi prins cu putere de mîinile divine.

Ele-ţi vor fi alin peste apus de soare
Ca gândul obosit nimic să nu-l doboare,
Vei aştepta ca zorii iviţi pe veşnici munţi
Cu-a ta privire vie iubindu-i să-i săruţi.

Mâna ta tremurândă nicicând nu va mai fi,
Nici verdele pierdut în locuri cenuşii,
Timpul n-o să mai treacă în triste nopţi şi zile
Ci doar într-o lumină din mîinile divine.

Iar verile puţine şi iernile tot grele
Vor dispărea odată cu lacrimi de durere,
Căci peste trupul nou şi gândul bucuriei
Va veni primăvara eternă a veşniciei.

Stănulescu M.

La înserare

Când soarele roșu apune, și umbrele cresc liniștit
În colț rezemată e sapa, și plugul stă jos obosit;
M-așez pe o laviță roasă, și spun rugăciunea tăcut:
„O, Tată slăvite, etern! Tu știi c-am făcut ce-am putut…”

Când liniștea serii alină cu pace al zilei tumult,
Un glas parcă spune în mine: „Doream să lucrez mult mai mult…”
Sudoarea îmi curge pe frunte, și picură ca un sărut:
„O, Tată, slăvite, ai milă! Am vrut, dar mai mult n-am putut…”

O brazdă-mi aduce aminte… c-am vrut mai adâncă s-o sap,
Dar n-am apăsat cu putere în plugul lipit de proțap.
Degeaba mă tângui pe prispă, cu gândul la visul pierdut:
„O, Tată, îmi iartă păcatul! Nici azi n-am lucrat cum ai vrut…”

Și trist îmi pun fața în palme, cu ochii la colbul de jos:
Va fi oare-aici o recoltă, din cât am lucrat cu Hristos?
O șoaptă încearcă să-mi spargă gâtlejul de lacrimi umplut:
„O, Tată, ai milă de mine, că numai atât am făcut…”

Valentin Popovici

Lumină şi întuneric

“Da, Tu eşti lumina mea, Doamne! Domnul luminează întunericul meu.” (2 Samuel 22.29)

Sunt eu în lumină? Atunci Tu Doamne eşti lumina mea. Dacă Tu dispari, bucuria mea se duce; dar atât timp cât Tu eşti cu mine, pot sa mă lipsesc de luminile ştiinţei şi de flăcările civilizaţiei. Ce lumină aruncă prezenţa lui Dumnezeu peste toate lucrurile! S-ar zice că un far îşi întinde razele sale până la douăsprezece mile, dar Dumnezeul nostru nu este numai un Dumnezeu de aproape, ci şi un Dumnezeu care este zărit la mari distanţe, chiar din ţara vrăjmaşului. O, Doamne, când dragostea Ta umple inima mea sunt fericit ca un înger. Tu eşti toată desfătarea mea.

Sunt eu în întuneric? Atunci Tu, Doamne, luminezi întunericul meu. În scurt timp, lucrurile se schimbă. Treburile mele pot să fie din ce în ce mai întunecate şi un nor se poate îngrămădi peste alt nor; dar când se va întuneca aşa de mult încât să nu-mi pot vedea nici mâna, voi vedea totuşi mâna Domnului. Când eu nu văd nici o lumină în mine şi n-o găsesc nici la prietenii mei, nici în lumea întreagă, Dumnezeu care a zis: “Să fie lumină” şi a fost lumină, poate să facă din nou această lucrare şi să mă lumineze. El va vorbi şi soarele va răsări din nou pentru mine. Eu nu voi muri, ci voi trăi. Iată că ziua se apropie. Acest verset luminos, scris la început, străluceşte ca luceafărul de dimineaţă şi după câteva ore voi bate din palme de bucurie.

Charles Spurgeon

Plouă fără nori? nicidecum

“Când se umplu norii de ploaie, o varsă pe pământ.” (Eclesiastul 11.3)

De ce să ne temem de norii care vin să întunece cerul nostru? Ei ne ascund soarele pentru o clipă, dar nu pot să-l stingă, şi-l vom vedea lucind din nou, în curând. Aceşti nori sunt încărcaţi cu ploaie şi, cu cât sunt mai negri, cu atât mai îmbelşugată va fi revărsarea care va cădea din ei. Cum am avea ploaie fără nori?

Încercările ne-au adus de fiecare dată binecuvântări şi ne vor aduce mereu. Deci ele sunt plăcuţii vestitori aducători de haruri binefăcătoare. Domnul nostru ne poate adăpa cu necazuri, dar nu ne va îneca în mânia Sa. Scrisorile de dragoste ale Domnului nostru, ne sosesc adesea sub învelişuri negre. Carele Lui huruie, dar sunt pline de binecuvântări. Toiagul Lui îmboboceşte cu flori mirositoare şi fructe delicioase. Să nu ne tulburăm când se întunecă cerul, ci să cântăm, căci ploile din aprilie ne aduc florile din mai.

Doamne, norii sunt aşternutul picioarelor Taie. În ziua întunecoasă, Tu eşti lângă noi. Cu dragoste Te privim şi ne bucurăm. Credinţa vede norii descărcându-se şi făcând să reînverzească colinele şi câmpiile.

Charles Spurgeon