Taina credinţei

“Cine eşti. Doamne?” a răspuns el. Fapte 9:5

Prin minunea Răscumpărării, Saul din Tars a fost schimbat într-o secundă dintr-un fariseu zelos, cu o voinţă puternică, într-un rob umil şi devotat al Domnului Isus. Nu este nimic miraculos în lucrurile pe care le putem explica. Noi suntem stăpâni peste ceea ce putem explica, de aceea este natural să încercăm să explicăm totul. Nu este natural să asculţi de cineva, şi nu este neapărat un păcat dacă nu asculţi. Nu este nici o virtute morală în ascultare dacă nu recunoaştem o autoritate mai mare în cel care porunceşte.

Este posibil ca, neascultând, cineva să dea dovadă că e liber. Dacă un om îi spune altuia: “Trebuie să faci asta!” sau “Fă asta!”, distruge duhul omului respectiv, făcându-l nepotrivit pentru Dumnezeu. Un om este doar sclavul ascultării dacă în spatele ascultării lui nu se află recunoaşterea unui Dumnezeu sfânt. Mulţi oameni încep să vină la Dumnezeu atunci când renunţă să fie religioşi, deoarece există un singur Stăpân al inimii umane, şi acela nu este religia, ci Isus Cristos.

Dar vai mie dacă, după ce Îl văd pe El.spun: “Nu voi face…”. El nu va insista niciodată să ascult, dar, prin atitudinea mea, am început deja să semnez certificatul de deces al Fiului lui Dumnezeu în sufletul meu. Când stau faţă în faţă cu Isus Cristos şi spun “Nu voi face….”. El nu insistă; dar, procedând astfel, eu mă îndepărtez de puterea înnoitoare a Răscumpărării Sale. Harul lui Dumnezeu nu ţine cont de cât de dezgustător sunt atunci când vin la lumină; dar vai mie dacă refuz lumina (vezi loan 3: 19-21).

Oswald CHAMBERS

Miracolul credinţei

“Învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare” 1 Corinteni 2:4

Pavel a fost un învăţat şi un orator de prim rang; el nu vorbeşte dintr-o umilinţă nedemnă, ci spune că ar umbri puterea lui Dumnezeu dacă, atunci când predică Evanghelia, i-ar impresiona pe oameni prin “vorbirea lui strălucită”. Credinţa în Isus este un miracol produs numai prin puterea Răscumpărării, nu printr-o vorbire impresionantă, nu prin insistenţă şi succes, ci numai prin puterea lui Dumnezeu.

Puterea creatoare a Răscumpărării vine prin predicarea Evangheliei, dar niciodată nu se datorează personalităţii predicatorului. Adevăratul post al predicatorului ar trebui să fie nu abţinerea de la mâncare, ci abţinerea de la oratorie, de la a face impresie printr-un stil ales de exprimare, de la orice ar putea împiedica prezentarea Evangheliei lui Dumnezeu. Predicatorul este acolo un reprezentant al lui Dumnezeu – “ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi”.

El este acolo ca să prezinte Evanghelia lui Dumnezeu, nu idealuri umane. Dacă oamenii vor să fie mai buni doar datorită predicării mele, ei nu se vor apropia niciodată de Isus Cristos. Tot ceea ce mă măguleşte în predicarea Evangheliei va sfârşi prin a face din mine un trădător al lui Isus; împiedic puterea creatoare a Răscumpărării Lui să-şi facă lucrarea.

“Şi după ce voi fi înălţat…. voi atrage la Mine pe toţi oamenii.”

Oswald CHAMBERS

Vremea Praznicului

„Vremea Praznicului” este și în curtea Templului
Stă Isus cu ucenicii și norodu-n jurul Lui
Deschizându-le Scriptura și zăgazul Cerului,
Pentru-a vindeca de boale sumedenia de persoane
Istovită de tradiții, obiceiuri și canoane
Iar în față, cărturarii întinzând zeci de capcane
Cu-o credință străjuită după chipuri de „icoane”.

Dar Isus le spune-o pildă, poate, poate-or înțelege
Mila, dragostea, iubirea și Sfințenia din Lege
Ce-A venit să-i izbăvească din păcat și fărdelege
Și prin toate Taina Vieții, minții lor vrea s-o dezlege,
Răscolind cu vorba-I blândă înțelesul neînțeles,
Care îndreaptă tainic rostul Sensului ce n-avea sens,
Prin Porunci neînțelese însă pline de înțeles.

Unii-I ascultau cuvântul din pricina pildelor
Alții fiindcă-ar vrea să vadă „minunea minunilor”,
Alții, fascinați să-audă tocmai „taina tainelor”,
Însă unii-I prindeau rostul și întreg sensul vorbelor
Și-l sorbeau într-un răsuflet în suflarea minții lor.
Azi, privind auditoriul, oamenii ce-i întâlnim,
Sunt ca cei veniți la Praznic, atunci, în Ierusalim;

Toți aud Cuvântul Vieții rostit în urechea lor
Dar puțini Îl strâng în inimi pentru vecii vecilor
Definindu-și în El scopul rostului mântuitor.
Totuși Bunătatea Sfântă nu lipsește niciodată,
Ea-și relevă armonia peste lumea întunecată
Arătând spre Slava care nu poate fi măsurată,
Cu îndurare cert divină, simplă și nemăsurată.

Într-o mantie diamantină Harul strălucirea-și poartă
Și Dragostea, o regină în Lumină îmbrăcată
Se prezintă  tuturora cu Puterea-i nestemată,
Cuvântul se împlinește, Taina se relevă toată,
(Chiar de mulți O ignorează, totuși unii O așteaptă!)
Căci „mai e puțin din noapte” și „Lumina Se arată”,
Dar Se-arată așa cum Este, nu la fel ca altădată…

O, cu credință străjuită în inimi, spre Cer privim,
Că-așteptăm marele Praznic și Noul Ierusalim,
Dovedind Domnului veșnic căci cu fapta Îl iubim
Și-I sorbim într-un răsuflet Cuvântul să-L împlinim,
Îl vestim cu pasiune printr-un trai armonios
Și călăuziți de Duhul îi dăm glas cât mai frumos
Atingând a lumii pleoape cu-a Lui susur luminos;

Încă-i dragoste, îndurare și harul strălucitor
Încă Se relevă Domnul; Miel și Leu Izbăvitor,
Îndurarea-un plin revarsă peste starea tuturor,
Dragostea și pacea sfântă fac al lumii înconjor,
Încă-i turma și pășune, „ape dulci” și Bun Păstor
Dar aproape este vremea Marelui Judecător
Pentru cei nepăsători și cu duh respingător!

Vremea „Praznicului” este, mai aproape și-auzim
Cum cel rău mai tare urlă dar și cum să ne păzim,
Trist e doar că prea puțini spre sfințire năzuim!
Și, privind auditoriul, ne mirăm căci întâlnim
Parcă tot aceiași oameni de-atunci din Ierusalim;
Unii ascultă atent dar pleacă și nu vor să-i mai privim,
Alții urmăresc să pună curse la tot ce vorbim…

Doar puțini ascultă Glasul într-un spirit sfânt de turmă
Care-și cunoaște Păstorul și Îi calcă strict în urmă,
Puțini pasc cu bucurie și mulți în pășune scurmă
Ca să strice bucuria, căci e vremea cea din urmă,
Însă bucuria aceasta e de Sus și nu se curmă…
Ci din contră, zilnic crește ținând sufletu-n reformă
Căci această bucurie-n „proslăvire” ne transformă,

În „proslăvire” pentru Acela care-n slava Lui ne îmbracă
Să uităm pe totdeauna starea noastră cea săracă!
El ne-A pregătit un „Praznic” și cu noi vrea să petreacă
Nu o zi ci-o veșnicie! Numai nu lăsa să treacă
Clipa aceasta în care El un om nou vrea să te facă!
Strânge-I în suflet Cuvântul, smerește-te și te împacă…
Nu-L lăsa să plece trist că nu-i timp să mai întoarcă…

Ioan Hapca 

Întâlnirea cu Domnul

Îmi deschid ochii minţii, scuturând des privirea,
Mă zăresc în trecut, pe tumultoase poteci,
Cum grăbesc să adun tot ce seamănă firea,
Însă toate în jur, sunt murdare şi reci.

Eu mă tot străduiesc, şi mă frânge dorinţa,
Să adun tot mai mult, să nu las, să mai fac,
Parcă ştiu că îndată, îmi soseşte sentinţa,
Deşi vreau, tuturor, nicidecum nu-s pe plac.

Sunt cuprinsă de-o teamă: ce mai am de făcut?
Până vine finalul, cât mai am de-adunat?
Dacă altul, în fapte, mai demult m-a ‘ntrecut,
Dacă nu se socoate, tot traseul umblat ?

O, dar nu, nu mai pot, mă opresc resemnată,
Mă retrag, mă aşez şi-mi şterg fruntea încet,
Însă simt că aşa, din neant, deodată,
Se iveşte-o Lumină, ce inundă suspect.

Îmi ridic capul sus, după ani de robie,
Cum ridici o secure, ce e prinsă-n butuci,
Iar Lumina trasează, orbitoare solie,
Spre o culme, pe-un deal, cu mulţimi şi trei cruci.

Două au rolul lor, osândiţii pe ele atârnă,
Şi-au atras, prin alegeri, trăind, consecinţa,
Dar, mai e încă una, şi ea cere osândă,
Simt fiori, şi mă-nvăluie trist, neputinţa.

Alergarea-i sfârşită, inima începe a plânge,
Crucea grea, parcă aripi spre mine întinde,
Un minut, mai puţin, chiar acum mă ajunge,
Lemnul dur parcă-n mreje mă prinde.

Dar deodată… Lumina, vuiet, voci în mulţime,
Se-mbulzeşte, norodul, nu ştiu unde s-apuce,
Cineva, se opreşte, cu privirea spre mine,
Mă fixează profund, şi se-ndreaptă spre cruce.

După El, tot norodul, cu pietre, cu bice,
Cu batjocuri, jigniri, văd Îl bat, L-au scuipat,
El smerit, îi priveşte, un cuvânt nu le zice,
Chiar cu pace pe chip, este crucificat.

Vreau acolo, la El să ajung, grăbesc pasul,
Mă strecor îngrozită, vreau să ţip, însă…tac,
Văd privirea spre mine, şi-atunci aud glasul:
„Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac !”

„Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac…”
Sună tare: „o, iartă-i”, e real, dar se poate?
Când trupul e sânge, e-o floare de mac,
Tu să ierţi pe aceia ce strigă: la moarte ?

Nu pricep, nu-nţeleg, ce trăiri, ce putere,
Tu să ierţi, ei să-ţi de-a răstignirea?
Dar se-aude un glas, ca o blândă adiere:
E puterea ce-o dă Dumnezeu: e IUBIREA.

Ca un fulger, ce văzduhul brăzdează,
Am simţit inima, tresăltând bucuroasă,
M-am umplut de CEVA, care încă vibrează,
Şi-am crezut, că pot fi de acum, valoroasă.

Da, valoarea ce-o dă Dumnezeu celor care,
Au ajuns să refuze a lumii simbrie,
Să primească, la crucea din deal, o iertare,
Şi s-o poarte de-acum, până în veşnicie.

Am uitat tot efortul, în urmă lăsând,
Tot ce-am strâns, pe potecă mereu,
Am luat crucea-n braţe, iertarea în gând,
Iar în inimă am scris: te iubesc Dumnezeu.

Însoţită de El, am plecat pe alt drum,
Chiar de spini, mai înţeapă piciorul, umblarea,
Eu plutesc,  nu-i mai simt, liberă sunt acum,
Căci Isus, cu-al Său Har, luminează cărarea !

Paula Szabo 

Părtășia

Părtășia-i un cuvânt frumos,
E un har adus chiar de Isus Hristos!
E o ambianță ca de vis,
E un rai frumos, e un paradis!

Părtășia-i sărbătoarea celor sfinți,
E iubire, cânt, lacrimi fierbinți…
Părtășia-i înțelegere-ntre frați,
E unitatea celor adunați!

Părtășia-i dorul de a fi-mpreună,
E legătura Duhului ce ne adună!
E un sentiment profund, înălțător,
E simțământul reciproc al rugilor.

E armonia care  aduce pace,
Este prezența Celui care totul face!
Când toți cu un cuget și un glas
Se bucură la al părtășiei ceas!

Acesta-i sensul părtașiei,
Aceasta-i adunarea bucuriei!
Când dragostea-i însuflețește
Și Dumnezeu în casa lor domnește,

Atunci se simte a Domnului prezență!
Când doar de El simți zilnic dependență
Și când aceste obiceiuri se păstrează,
Se-ntâmpla și minuni, căci El și acum lucrează!

E trist însă, că din păcate,
Sfintele taine au fost de mulți denaturate!
În față îți zic „Pace!” și zâmbesc,
În spate te vorbesc și te bârfesc…

Pozează în apostoli ai iubirii,
Părând ca țin la calea mântuirii,
Dar crapă de invidie și ură,
Și nu stiu nici o iotă de Scriptură…

Viața lor e un zbucium și o răscoală,
Sunt suferinzi de a răzbunării boală…
Nu au în slujbă nici o implicare,
Gata-s oricând să facă tulburare…

Aceștia-s astăzi, Doamne, printre noi
Lupi răpitori ce poartă piei de oi…
Aceștia nu-s dintre ai Tăi urmași,
Ei își bat joc de ai credinței ‘naintași !

Aceștia strică sfânta părtășie,
Ei tulbură adesea apa vie,
Ei fac întruna dezbinare,
Facându-se stăpâni pe adunare…

Li se bulbucă ochii de grăsime,
Sunt aroganți și plini de sine
Crezând că dacă au ca Iuda niște arginți,
Pot să își cumpere un loc între cei sfinți!

Tupeul și aroganța îi anima,
Orice ar face numai să parvină…
Calcă-n picioare al Bibliei cuvânt,
Chiar și când vor să pară sinceri…mint!

O, Doamne bun, mai vino înc-o dată
Să mături pleava aceasta blestemată!
Adu-ne înc-o dată vechea părtășie,
În care oameni buni și sinceri doar să fie!

Să se adune doar cu o dorință,
Aceea de jertfire, pocăință!
Unde să vii Tu Mare ‘Nvățător
Și Osanale să se audă în popor!

Unde să sară în picioare
Ologi și schiopi la sfintă-Ți scăldătoare,
Unde să strige toți: „ZI, DOAMNE, UN CUVÂNT!”
Și Cerul să coboare pe Pământ!

O, părtășie minunată!
Te vrem și acum, ca altădată!
Cu binecuvântări de Sus
Și cu iubirea sfântă a Regelui Isus!

Puiu Chibici

Voinţa de a fi credincios

“Alegeţi astăzi cui vreţi să slujiţi.” losua 24:15

Voinţa stă la baza întregii activităţi a omului. Nu pot renunţa la voinţă, trebuie s-o exersez. Trebuie să vreau să ascult şi trebuie să vreau să primesc Duhul lui Dumnezeu. Când Dumnezeu ne dă o viziune despre adevăr, nu se pune niciodată problema ce va face El, ci ce vom face noi. Dumnezeu iese înaintea noastră, a tuturor, cu nişte cerinţe mari; cel mai bun lucru este să-ţi aminteşti ce-ai făcut în alte ocazii când ai fost atins de Dumnezeu – atunci când ai fost mântuit sau când L-ai văzut prima dată pe Isus sau când ai înţeles un anumit adevăr. Atunci a fost uşor să I te supui lui Dumnezeu: aminteşte-ţi de acele momente acum, când Duhul Iui Dumnezeu îţi iese înainte cu o nouă cerinţă.

“Alegeţi astăzi cui vreţi să slujiţi.” Este o hotărâre deliberată, nu ceva spre care eşti atras cu uşurinţă; şi orice altceva rămâne în suspensie până când te decizi. Chestiunea este între tine şi Dumnezeu; nu sta la sfat cu carnea şi sângele despre ea. Cu fiecare nou pas pe care îl faci, oamenii din jurul tău devin toi mai nedumeriţi şi tocmai aici apare tensiunea. Dumnezeu lasă ca părerea sfinţilor să aibă valoare pentru tine şi totuşi, tu eşti din ce în ce mai puţin sigur că ceilalţi înţeleg pasul pe care-l faci. Nu este treaba ta să afli unde te duce Dumnezeu; singurul lucru pe care ţi-l va explica Dumnezeu este persoana Lui însuşi.

Spune-I deschis: “Voi fi credincios”. Imediat ce te hotărăşti să-I fii credincios lui Isus Cristos, devii un martor împotriva ta însuţi. Nu-i consulta pe alţi creştini, ci spune-l Lui: “Te voi sluji”. Să vrei să fii credincios – şi acordă şi altora acest credit.

Oswald CHAMBERS

Se duc, se duc oamenii buni

Se duc, se duc oamenii buni
Așa de iute dintre noi
Lăsând în suflete cărbuni
De dor aprinși și ochi plânși și goi.

Se aprind pe cer săgeți de foc
De atâtea stele căzătoare
Părând în noapte un simplu joc
Părând că totu-i la-ntâmplare.

Se ofilesc așa curând
Petalele fine de flori
Sfioase, parcă regretând
Ștergerea vechilor culori.

Cad frunzele în ceas târziu
De toamnă tristă și obosită
Lăsând în urmă  vânt pustiu
Și ploi și vreme mohorâtă.

Trec anii aicea ca un vis
Când cei iubiți sunt lângă tine
E un colt frumos de paradis
Până necazul greu nu vine.

De ce durează așa puțin
Momentele de fericire?
De ce nu-i cerul doar senin?
De ce există despărțire?

Oare e o lege-n univers
De oameni încă ne-nțeleasă
Ca tot ce-i bun să fie șters
Și îngerii să plece acasă?

De ce nu stau mai mult aici
Cu tot ce au frumos și nobil,
Sa lase-n urmă ucenici,
Să facă cerul mai palpabil?

Se duc frumoasele amintiri
Încet, dar sigur în uitare.
Ca umbrele lungi și subțiri,
Ca asfințitul drag din zare.

Va fi odată un alt cer,
Un alt pământ cu alte legi,
Unde Isus va fi reper
Păstor și Domnul lumii-ntregi

Unde nu vor mai fi dureri,
Nici disperare, nici amar.
O lume doar cu primăveri,
Fără de noapte, fără calendar.

Acolo ne vom întâlni
Odată pentru totdeauna,
În țara sfintei bucurii
Și-o veșnicie vom fi una!

Acolo vom primi răspuns
La mii și mii de întrebări.
Caci Împărat va fi Isus
În țara sfintelor cântări!

Puiu Chibici 

Fă-o acum!

“Caută de te împacă degrabă cu pârâşul tău.” Matei 5:25

În acest verset Isus Cristos a stabilit un principiu foarte important: Fă ce ştii că trebuie să faci, acum, şi fă-o repede; dacă nu, un proces inevitabil va începe să lucreze şi va trebui să plăteşti până la cel din urmă bănuţ prin durere, agonie şi necaz. Legile lui Dumnezeu sunt neschimbătoare, nu există nici o modalitate de a te sustrage lor. Învăţătura lui lsus pătrunde exact în miezul fiinţei noastre. Este un lucru natural să am grijă ca adversarul meu să-mi acorde drepturile ce mi se cuvin, dar Isus spune că este o chestiune de o importanţă veşnică şi imperativă pentru mine ca eu să-i plătesc adversarului meu ceea ce-i datorez.

Din punctul de vedere al Domnului nostru nu contează dacă eu sunt înşelat sau nu; ceea ce contează este ca eu să nu-i înşel pe alţii. Insist eu asupra drepturilor mele sau plătesc ceea ce datorez din punctul de vedere al lui Isus Cristos? Fă repede ce ai de făcut, judecă-te acum! În problemele morale şi spirituale trebuie să faci acest lucru imediat; dacă nu, procesul implacabil va începe să lucreze. Dumnezeu este hotărât să aibă copii atât de puri, de curaţi şi de albi ca zăpada proaspătă şi, cât timp există neascultare faţă de vreo învăţătură de-a Lui, El îi va îngădui Duhului Său să folosească orice metodă pentru a te face ascultător.

Insistenţa noastră de a dovedi că avem dreptate este aproape întotdeauna o indicaţie că, undeva, suntem neascultători. Nu e de mirare că Duhul ne îndeamnă atât de puternic să rămânem cu perseverenţă în lumină! “Impacă-te degrabă cu pârâşul tău.” Ţi-ai cercetat relaţiile tale cu alţii şi ai descoperit că ai mânie în inimă? Mărturiseşte-o repede, rezolvă repede problema în faţa lui Dumnezeu. Împacă-te cu celălalt – fă acest lucru acum!

Oswald CHAMBERS

Direcţia disciplinei

“Dacă mâna ta cea dreaptă te face să te poticneşti, taie-o şi arunc-o de la tine; pentru că îţi este de folos să piară unul din mădularele tale şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în Gheenă.” Matei 5:30

Isus n-a spus că fiecare trebuie să-şi taie mâna dreaptă, ci: “Dacă mâna ta dreaptă te face să te poticneşti în umblarea ta cu Mine, taie-o”. Există o mulţime de lucruri care sunt perfect legitime dar, dacă vrei să te concentrezi asupra lui Dumnezeu, nu le poţi face. Mâna ta dreaptă este unul din cele mai bune lucruri pe care le ai, dar Isus spune că, dacă te împiedică să urmezi învăţăturile Lui, trebuie s-o tai.

Acest gen de disciplină este cea mai strictă dintre toate câte s-au impus vreodată asupra oamenilor. Când Dumnezeu schimbă pe cineva prin regenerare, caracteristica vieţii, începând de atunci, este infirmitatea. Sunt o sută şi unu de lucruri pe care nu îndrăzneşti să le faci, lucruri care, pentru tine şi pentru cei din lume care te cunosc, sunt ca mâna ta dreaptă sau ca ochiul tău; cei nespirituali întreabă: “Ce este rău în asta? Ce absurd eşti!” Totuşi, n-a existat niciodată nici un sfânt care să nu fi început viaţa cea nouă infirm.

Este mai bine să intri în viaţă infirm, dar plăcut în ochii lui Dumnezeu, decât să fii plăcut în ochii omului, dar olog în ochii lui Dumnezeu. La început, Isus Cristos, prin Duhul Lui, trebuie să te oprească să faci multe lucruri care pot fi perfect corecte pentru alţii, dar nu pentru tine. Însă ai grijă să nu foloseşti restricţiile tale pentru a critica pe altcineva.

Trebuie să începi viaţa cea nouă infirm, dar, în versetul 48, Isus ne dă imaginea unei vieţi împlinite în chip desăvârşit: “Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit”.

Oswald CHAMBERS