Destinat pentru a fi sfânt

“Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt.” 1 Petru 1:16

Aminteşte-ţi permanent care este scopul vieţii tale. Destinul omului nu este nici fericirea, nici sănătatea, ci sfinţenia. In zilele de astăzi avem mult prea multe dorinţe şi ne risipim în ele; dorinţe bune, nobile şi drepte care poate îşi vor găsi împlinirea, dar pe care Dumnezeu trebuie să le facă să nu mai aibă o aşa mare importanţă pentru noi. Singurul lucru care contează cu adevărat este dacă omul vrea să-L accepte pe Dumnezeul care-l va face sfânt. Oricare ar fi preţul, omul trebuie să aibă o relaţie bună cu Dumnezeu.Cred eu că trebuie să fiu sfânt? Cred că Dumnezeu poate să vină în inima mea şi să mă facă sfânt? Dacă, prin predica ta, mă convingi că nu sunt sfânt, voi fi indignat de această predică. Vestirea Evangheliei trezeşte resentimente puternice, deoarece Evanghelia îmi dezvăluie că nu sunt sfânt; dar, de asemenea, ea trezeşte în mine o dorinţă intensă. ‘

Dumnezeu are un singur scop pentru om, şi anume sfinţirea. Singurul Său scop este crearea de sfinţi. Dumnezeu nu e o maşină eternă de binecuvântat oameni; El n-a venit să mântuiască oamenii din milă; El a venit să-i mântuiască, deoarece i-a creat ca să fie sfinţi. Ispăşirea înseamnă că Dumnezeu mă poate aduce înapoi la unitate perfectă cu El prin moartea lui Isus Cristos, fără să rămână nici o umbră între noi.

Nu tolera niciodată, din compasiune faţă de tine sau faţă de alţii, vreun obicei care nu este după voia unui Dumnezeu sfânt. Sfinţenia înseamnă puritate în umblarea ta, în cuvintele care-ţi ies din gură, în gândurile pe care le nutreşti – orice detaliu al vieţii să fie sub privirea lui Dumnezeu. Sfinţenia nu este numai ceea ce-mi dă Dumnezeu, ci şi ceea ce manifest eu din ce mi-a dat Dumnezeu.

 

Anunțuri

Sub piatră și cărbune

În multe nopți și zile
Verși lacrimi prin suspine,
În ascuns,
Dar iată, El nu vine,
Și cerul tot rămâne
Nepătruns…

Ca șoapta din tăcere,
Credința parcă piere
Sub ninsori,
Iar gândul tău, din zare,
Alunecă spre vale,
Spre furori…

Căci flacăra se stinge
Și sânge se prelinge
Fără rost,
Și-n loc de mângăiere
Descoperi doar durere
Cum n-a fost.

Răspuns la rugăciune,
Sub piatră și cărbune
Tot aștepți,
Dar ruga ți-e uitată,
Sau chiar neascultată,
Sub nămeți!

Și cauți plin de groază
Greșeala, sau o oază,
În mister!
Să vezi de ce Stăpânul
Te leapădă ca spinul
În ungher?

Prin negură și ceață,
Furtuni ce bat din față,
Te târăști,
Îți pierzi încet voința
Și tot mai slab credința
Cântărești…

Și dragostea, sub stele,
E prinsă în zăbrele,
Sub obroc.
Și judecând cu toții,
Te vor lovit, dat morții,
Ars în foc!

Dar iată: văd o cruce,
Văd Sângele cum curge
Pe Pământ!
Luptând în Duh și carne,
Un Om prins în piroane
Stă plângând!

Și văd în jur romanii
Și sulița și banii
De argint!
Și plâng la fel creștinii,
Se bucură rabinii:
L-au înfrânt!

Păcatele se iartă
Când mulți, veniți în gloată,
Îl hulesc:
„Coboară de pe cruce
Și slavă Ți-om aduce,
Fiu ceresc!”

Privea Isus cu milă,
Purtând a noastră vină,
Plătind greu,
Prin semne de-ntrebare
Să poți privi spre zare
Când ți-e greu!

Pe cale, pe la cruce,
Azi treci căci te conduce
Sfant, milos!
Ca celor trei din Dura
Să-ți fie armătura,
El, Hristos!

În vreme de-ntristare
De poți să lupți, când doare,
Când mulți mor,
Puterea-ți va fi mare,
De treci cu ascultare
De cuptor!

Nu-i ruga ta uitată,
Nici viața destinată
Spre mormânt!
Ești pus în antrenare,
În timp de prelucrare:
Rabdă blând!

Căci ești iubit sub soare,
Privit cu îndurare
De Hristos!
Să crezi că El e mare,
Urmând a Sa chemare,
Curajos!

Emanuel Adrian Vlaicu 

În cenușa deznădejdii

În cenușa deznădejdii,
Stau îngenuncheat, mă rog,
Și te strig: „Domnul nădejdii,
Apă vie dă-mi să sorb!„

Că sunt ars de sete-n suflet,
Mă topesc de plâns și dor,
Vreau să fiu mai sfânt în umblet,
Să cânt de-al Tău ajutor.

Stau murdar în gânduri rele,
În cenușă proșternut,
Mă vait de faptele mele,
Mă căiesc, că-s cunoscut

De Cel ce merge cu mine
Pe toți munții care-i urc,
Și în valea cu suspine,
M-a săltat când am căzut.

Treb` să urc pe-o cărăruie
Sus de tot și să apuc
O pâine ce mi se-ntinde…
Mă prind de funii să-ajung,

Ca să sar și peste-o punte,
Ca să trec și peste-un pod,
Și-încă-un deal, tot mai aproape,
Izbăvirea parcă-o văd…

Și iar stau într-o cenuşă,
Și mă opresc din urcat,
Zici că-i bine, că-i călduță,
Dar sufletul… e-apăsat.

Și cu haina-așa mânjită,
Deodată mă trezesc,
Că-o primisem pentru-o nuntă,
Și-aș vrea să mă curățesc.

Timpu-i scurt, și-mi vine-a plânge.
Să întârzii, nu aș vrea.
Inima-n mine s-ar frânge,
Dacă ușa s-o-ncuia.

Este-un timp, o oră, o dată,
Nu pot merge prea târziu.
Să pierd veșnicia toată…
Ce mă ține? Doar eu știu.

Sar în apa izbăvirii,
Prin credință-a mă spăla,
Și cu lacrima sfințirii
Implorând victoria…

Iau o funie-mpletită
Cu post și cu rugăciune,
Și înspre pâinea râvnită…
Lupt cu-a mea întinăciune.

Calc pe mine, pe-al meu eu,
Doare, însă Dumnezeu
Mă apucă și mă saltă
Să mai pot urca o treaptă.

Nu mai sta! Cenușa-i rece!
Și vezi, timpul iute trece.
De când Domnul te-a chemat,
Uită-te, cât ai urcat?!

Prin credință te-ai decis
Și inima ți-ai deschis.
El dă binecuvântarea!
Dumnezeu face chemarea!

Pâinea caldă te așteaptă!
Urcă treaptă după treaptă!
O vei frânge, o vei gusta,
Și vei da și altora.

Trupul ți se va-ntări,
Te vei simți-mbărbătat.
Mereu îți vei aminti:
Dumnezeu te-a ridicat!

Apă vie îți va da,
Rod de viță-adevărat,
Bogății-ți va arăta,
Daruri care ți-a păstrat.

O întreagă aventură
De astăzi, tu, vei avea
Dacă-L ai pe El ca țintă,
Hrana, apa – Biblia.

Și ce-n urmă ai lăsat,
Doar că El ți-e așa de drag,
Tu, nebinecuvântat,
Nu rămâi, copile drag!

La cenușă-ai renunțat,
Iată-te cu un palat!
Erai singur ca o zgură
Fără-a Domnului căldură.

Însă El te cercetează,
Te ajută, te veghează,
În necaz te sprijinește,
Însutit îți răsplătește!

El poate să curățească
Sufletul, să-l primenească,
Să te spele-n sânge sfânt
Prin jertfă și prin Cuvânt.

Lidia Gheorghe 

Numai Unul

Când crezi că știi: să nu vorbești.
Când crezi că poți: să nu pornești!
Când ai în piept un eu faimos
Atunci să stai în țărnă jos!

Când simți că vârful ți-e destin,
Călcând mereu pe flori de crin,
Când ești stăpân pe brațul tău
Și când nu crezi că faci vre-un rău,

Să cazi cu fața la Pământ
La tronul Celui pururi sfânt!
Să cazi în fața Celui drept
Și singur sfânt și înțelept!

Să ceri din ceruri un Cuvânt
Să spulbere al nopții vânt,
Să fie soare-n jurul tău,
Să ieși din al mândriei hău!

Căci numai Unul poate ști
Și numai El poate vorbi!
El e Stăpânul tuturor,
Al lumii veșnic Creator!

Emanuel Adrian Vlaicu

De-ar fi să vii…

De-ar fi o, Doamne, Tu să vii,
De-ar fi ca azi să Te vedem în zare,
De-ar fi să se deschidă azi porțiile mii
Și să se strige : ”Iată! Mirele apare!”

De-ar fi ca să Te văd eu azi venind,
Pe nori de slavă-mbrăcat în Lumină,
Mă vei găsi o, Doamne, priveghind,
Mă vei vedea mergând după Lumină?

Mai sunt eu azi fecioară înțeleaptă?
Veșmântul meu mai e alb și curat?
Mai merg o, Tată, azi pe calea dreaptă
Sau de la drumul Tău mai des m-abat?

Mai stau la post și priveghere-n noapte,
Mai vreau să împlinesc al Tău Cuvânt
Sau iar ascult de-alte străine șoapte
Și iar îmi leg inima de pământ?

O, iartă-mă Isuse, o, mai iartă
Păcatul meu și starea-n care sunt.
Ajută-mă să fiu fecioară înțeleaptă
Și de al Tău Cuvânt mereu s-ascult.

O, dă-mi putere ca să merg pe cale,
O, dă-mi tărie să mă rog mai mult
Și-ajută-mă chiar dacă trec prin vale
Să mă încred în Tine, Tată Sfânt!

Mă umple Doamne cu Puterea Sfântă,
Pe drum spre Cer ca-n mulțumiri să merg,
Mă-mbracă cu Dragostea Ta cerească și sfântă
Ca în lucrarea Ta grăbită să alerg.

Și dă-mi putere ca să stau veghind
În orice ceas din zi sau noapte
Și să merg înainte la Tine gândind
Și plină de fericire că mi-ai iertat păcate.

Aș vrea ca-n orice zi ar fi să vii
Să pot fi pregătită de plecare,
Să pot să zbor în slăvi cu porumbeii mii
Și să Te laud pentru-a Ta lucrare.

Eu Te aștept, o Mire Sfânt, să vii
Ca și eu să mă pot-ndrepta spre Casă
Să văd acele sfinte bucurii
Pregătite-n Cer pentru-a Ta Mireasă.

Dar mă ajută pân’ atunci, Stăpâne,
Ca zi de zi să Te urmez cântând
Și mă ajută-n orice slăbiciune
Dându-mi puteri să urc, chiar și plângând.

Mă-nvață ca smerenia să-mi fie
Podoabă sfântă și de mare preț,
Ca-n veșnicia sfântă ce-o să vie
Să pot luci ca un mărgăritar de preț.

Mi-e dor de Tine și Te-aștept mereu,
Dar vreau să stau mereu în umilință,
Din zi în zi mergând cu Dumnezeu
Ca la sfârșit Tu să-mi dai biruință!

Curcanu Mihaela-Naomi

Nimic nu poate fi ca El

Nimic nu poate fi pe lume
Atît de scump,atît de sfînt,
Ca și Isus cerescul nume
Și sus în cer și pe pămînt.

Prin El avem adîncă pace
Prin El și harul cel sublim,
Prin El putem noi zilnic face
Tot ce e bun,tot ce dorim.

Nu vrem ca să-l schimbăm pe nimeni
Căci nu e altul mai frumos,
Nu s-a născut jos între oameni
Nimeni asemeni lui Hristos.

Cu brațul Lui întotdeauna
A biruit pe toți cei răi,
El are-n mîna Lui cununa
S-o de-a răsplată alor Săi.

Fermecător și dulce nume
Isus,Isus cel răstignit,
Noi te slăvim căci Tu din lume
La sînul Tău ne-ai odihnit.

Prin orice suferinți am trece
Te vom urma mereu,mereu,
Cu Tine zilnic vom petrece
Oricît ne-ar fi aici de greu.

A noastră binecuvîntare
În orice zi,orice necaz,
Tu ne ești har în adunare
Prin Tine sufletul ni-e treaz.

Noi zilnic stăm în așteptare
Cu ochii țintă numai sus,
La marea zi de sărbătoare
Cînd vei veni din nou Isus.

Nimic nu poate fi pe lume
Atît de sfînt și de frumos,
Ca Tine veșnicule nume
Ce ne-ai salvat,Isus Hristos !

Pop Alexandru

O, nu-ţi fie teamă

O, nu-ţi fie teamă de ziua de mâine,
Că ziua, ea însăşi de ea va-ngriji,
-Primeşte-ţi merindea de apă şi pâine
Din Mâna Aceea ce-ţi dă înc-o zi!

O, nu-ţi fie teamă de iarna  geroasă,
Ci fie-ţi credinţa cu mult mai de preţ,
Acel ce-are grijă ca iarba să iasă
Purta-va de grijă nici tu să nu-ngheţi!

O, nu-ţi fie teamă de Sfânta Lucrare
Că ea va fi-nfrântă de cruci şi de spini,
Acel ce-a făcut-o,
Acel Care-o are
Va şti s-o păzească de colţii haini!

O, nu-ţi fie teamă de moarte vreodată,
Tu, cel care-n slujba vieţii te-ai pus,
Minunea va face lumină deodată,
E Viu
Şi Puternic,
Şi Veşnic
Isus!…

Traian Dorz

Un Nume

Un Nume n-i s-a dat sub soare
Un Nume Sfant si-Adevarat,
Un Nume far’ asemanare
Si cel mai Sfant si minunat

As vrea sa il descriu in versuri,
Sa spun despre marimea Lui,
Dar cat vor tine-aceste vremuri
Ca Domnul meu nici unul nu-i!

Cu bratul Sau a facut cerul,
Pamantul, universu-ntreg
Toti norii, muntii si craterul
Si ce-nteleptii nu-nteleg

Intr-o treime de masura
A strans tarana de pe glob,
A prefacut cetati in zgura,
A sters o lume prin potop

Smerea dusmanii cu-o privire
Cand ca un Brav invingator
Inainta cu-a Lui ostire
Isus Regele Regilor

Cu Tatal a-ntocmit viata,
Suflarea vie pusa-n om
Ca omul sa Ii poarte fata
Acelui ce e vesnic Domn

Sa fie sfant, ferit de rele
Sa Il asculte ne-ncetat
Pe Cel ce sta mai sus de stele
Si este vesnic Imparat

Dar omul, singura faptura
Ce poarta chip de Dumnezeu
Asculta orice-nvatatura
Si orice soapta-a celui rau

O om, tu nu stii ca pacatul
Doar sange sfant il va spala?
De ce mai vrei ca Preainaltul
Sa moara pentru vina ta?

De ce sa faci ce nu e bine,
Sa murdaresti vesmantul tau?
De ce mai vrei ca pentru tine
Sa moara-un Fiu de Dumnezeu…?

A trebuit sa lase cerul,
Ostiri de ingeri si splendori
Sa se aduca jertfa Mielul
Salvare pentru muritori

In chin amarnic si suspine
Platea pe cruce sfantul pret
Ca oricine vine la Sine
Sa intre-n locul cel maret

Lupta incins cu-asa putere
Isus, preablandul nost’ Pastor
Sfarsea viata in durere,
Murea de dragul oilor

Era lovit in duh si-n carne,
Era de toti batjocorit,
Strapuns, mereu din a Lui palme
Curgea izvorul cel slavit

Curgea sa spele orice vina
Acelor ce vor crede-n El
Sa schimbe viata de ruina
In cel mai minunat castel

Apoi umbland prin asta lume
Sa poarte vesnicul trofeu
Sa fie-inscrisi cu sfantul Nume
Si sigilati de Dumnezeu

Sa duca vesnica solie
A Marelui Biruitor
Cum sus, pe crucea de pe glie
S-a sters pacatul tuturor

Vestiti-o azi cu bucurie
Voi toti acei ce L-ati urmat
Caci vesnica Imparatie
E pentru omul degradat

Ce-a fost rascumparat prin cruce
Dar zace-n bezna de pacat,
Isus  cu vocea Sa cea dulce
Pe toti pierdutii i-a chemat

De ce sa taci cand inspre moarte
Se duc atat cu pas grabit?
Mai spune si-azi, chiar dac-ai parte
Sa fii de toti batjocorit

Sa fii uitat de toti, tu du-te
Vesteste planul cel de sus
Prin lovituri si piedici multe
Il ai aproape pe Isus

El ti-e Ocrotitor si Tata,
Iar Duhul ti-e Mangaietor
El nu te lasa niciodata
Caci El ti-e vesnic Salvator

El judeca-va cu dreptate
Orice faptura de sub cer
Cand din vecii, din slavi inalte
Se va-arata ca un fulger

El Isi va ridica Aleasa
De pe pamant sus inspre zari…
Cat de placut e cand Mireasa
Isi va canta a ei cantari!

Ce falnice cantari se-nalta
Vazduhul poart-a lor ecou
Cand Porumbita vede-n fata
Pe Preaiubitul ei Erou

Atunci va incepe serbarea,
Iubitii vor trai splendori,
Mireasa va uita ca jalea
I-a ars tot pieptul plin de dor

Se vor uita orice suspine
Orice poveri si-amenintari,
Vor fi doar amintiri straine
Ce i-au condus spre desfatari

Acolo vor cunoaste pacea,
Isus va fi pe veci Pastor
Acelora ce au dus crucea
Atat de greu pe calea lor

El le va stere-orice sudoare
Si lacrimile de pe-obraz,
Vor traii vesnic in splendoare,
Va disparea orice necaz…

Aceasta este asteptarea
Alesilor de-aici de jos
Cand ve veni intampinarea
Slavitului Isus Hristos!

Valentin Ilisoi

Cum Ana s-a rugat

De aceea vă spun că orice lucru veţi cere, când vă rugaţi,
să credeţi că l-aţi şi primit, şi-l veţi avea.
Marcu 11:24

E linişte-n cer căci o inimă plânge
în lumea durerii, aici jos pe Pământ.
O rugă fierbinte, ce vocea o frânge,
se înalţă spre Dumnezeu, purtată de vânt:

“ De-Ţi vei aduce aminte, Stăpâne iubit,
de vei privi spre-a roabei Tale-ntristare;
dacă îmi vei oferi copilaşul dorit,
va creşte pentru Tine, în a Ta lucrare.

Atât de profund sufletul meu doreşte
«mamă» s-audă spunand, un glas cristalin…
Ascultă-mă Doamne şi ruga-mi primeşte,
n-am unde sa merg, doar la Tine vin!”

***
Penina, Eli şi ceilalţi n-au înţeles,
că Dumnezeu avea un plan desăvârşit.
În loc s-o mângâie, ei o batjocoresc,
dar Ana totuşi a crezut şi a primit.

Cântarea ei de mulţumire e actuală:
nu este nimeni aşa sfânt ca Domnul!
El este Cel ce faptele-omului măsoară
şi-I gata ca din cer să trimită-ajutorul.

Serban Lavinia

Balada dorurilor

Târzie, adâncă noapte, cu luna cenușie,
Dar inima-mi veghează zorii, ce stau să-nvie.
Nu, să nu credeți că am băut prea târziu cafeaua!
Nu sunt nici gândurile, cele care-mi întunecă steaua
Ci sunt DORURILE, neînduplecatele,
Aprinsele, ascuțitele, încăpățânatele…
Doruri după ucise izvoare,
Dor după frântele raze de soare,
Dor dupa El-dorul plecării
Dorul de îngeri-dorul cântării.
Piroane abstracte care, scrijelind fără milă,
Pereții odăilor mele interioare de-argilă,
(Precum odinioară sub umbra de șarpe
Toiagul lui Moise, stânca doritelor ape)
Fac să țâșnească râuri neprihănite,
Cu valuri mari, cristaline, sfințite,
Ce se revarsă mereu ca o cascadă
Fără ca altcineva din jur să o vadă.
Pe obrajii arzând în jăratecul aprinselor necuvinte,
Mereu, și niciodată deplin mistuite
Cât timp se vor numi DORURI,
Cât timp vom avea ca decoruri
Aceste mizere alei de cetate,
Aceste bucăți de Gomora în spate!!!

Dar acum știu ce voi face, iată,
Le voi lua bucată cu bucată,
Le voi uni într-un mănunchi de nefericire,
Îl voi înveli într-o coală de iubire
Și cu el la piept, voi porni pe urmele Lui, crezând,
Călător spre creasta muntelui sfânt
Preda-l-voi pământului îmbibat cu Slavă și Viață,
Și dintr-odată, totul, totul, se va schimba la față!

Iar zorii ce-așteaptă să vină, mă vor găsi ferice, chiar dacă în tină,
La coliba clădită pe munte, aproape de cruce,
Unde noaptea-i cu stele, iar plânsul e dulce.

Preschimba-se-vor dorurile-n crampeie de Rai
Si-auzi-voi un inger, cantandu-mi din nai!!!

Rodica Cacuci Simionas