19 Septembrie

Rămâneţi dar tari, şi nu vă plecaţi iarăşi sub jugul robiei.” Galateni 5:1

Aceasta libertate ne dă acces liber la cartea cerului — Biblia. Iată un pasaj ales pentru tine, credinciosule: „când vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine” (Isaia 43:2). Ai acces liber la aceasta. Iată altul: „pot să se mute munţii, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine” (Isaia 54:10). Ai acces liber şi la aceasta. Eşti un oaspete binevenit la masa făgăduinţelor. Scriptura este o comoară infinită de depozite ale harului. Ea este banca cerului; poţi să scoţi cât vrei din ea, fără permisiune sau piedici. Vino în credinţă, şi eşti binevenit la toate binecuvântările legământului. Nu există nici o făgăduinţă în Cuvânt care să nu se împlinească. In adâncurile încercărilor, libertatea aceasta te va mângâia. Prin valuri de durere, te va înveseli. In mijlocul necazurilor, te va încuraja. Aceasta este dovada dragostei Tatălui tău. Eşti liber să beneficiezi de ea oricând. Ai acces liber şi la tronul harului.

Este privilegiul credinciosului să aibă acces tot timpul la Tatăl ceresc. Oricare ar fi dorinţele, greutăţile şi nevoile noastre, avem libertatea de a le aduce înaintea Lui. Nu contează cât de mult am păcătuit; putem să cerem şi să aşteptăm iertare. Nu contează cât de bogaţi sau de săraci suntem, putem să cerem împlinirea făgăduinţei şi El se va îngriji de toate nevoile noastre. Avem permisiunea de a ne apropia oricând de tronul Său — în ceasurile întunecate ale nopţii sau în căldura arzătoare a amiezii.

Exercită-ţi drepturile, credinciosule, şi trăieşte conform privilegiilor tale. Ai dreptul la toate comorile lui Isus: înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare. Nu contează cât de multe nevoi ai, fiindcă există destule rezerve în Christos, şi toate sunt pentru tine! O, ce mare este libertatea ta -libertate de la condamnare, libertate pentru făgăduinţe, libertate spre tronul harului, şi, în cele din urmă, libertatea de a intra in cer!

Meditaţii C. H. Spurgeon

13 Septembrie

Când străbat aceştia Valea Plângerii, o prefac într-un loc plin de izvoare, şi ploaia timpurie o acoperă cu binecuvântări.” Psalmi 84:6

Această declaraţie ne învaţă că mângâierea obţinută de unii poate fi adesea spre folosul altora, aşa cum izvoarele sunt folosite de urmaşi. Citim o carte plină de mângâieri, care este ca toiagul lui Ionatan, picurând miere. Credem că fratele nostru a fost acolo înaintea noastră şi a săpat acest izvor pentru noi ca şi pentru el. Multe izvoare care au fost săpate de un pelerin pentru el însuşi s-au dovedit folositoare şi pentru altii. Observăm acest lucru îndeosebi în Psalmi, asemeni celor care spuneau: „pentru ce te mâhneşti, suflete?” (Psalmi 42:5, 11; 43:5).

Călătorii sunt încântaţi să vadă urma unui picior de om pe un ţărm pustiu, şi nouă ne place să vedem avanposturile pelerinilor în timp ce trecem prin Valea Plângerii. Pelerinii au săpat izvorul, dar ciudat, el s-a umplut de deasupra în loc să se umple de la fund. Noi folosim mijloacele, dar binecuvântarea nu izvorăşte din mijloace. Săpăm o fântână, dar cerul o umple cu ploaie. „calul este pregătit pentru ziua bătăliei, dar biruinţa este a Domnului” (Proverbe 21:31).

Mijloacele sunt legate de sfârşit, dar nu îl produc prin ele însele. Ploaia umple puţurile, aşa că izvorul devine folositor ca rezervor pentru apă. Munca nu este pierdută, deşi nu întrece ajutorul divin. Harul poate fi comparat cu ploaia pentru puritatea lui, pentru influenţa lui înviorătoare şi întăritoare, pentru că vine de sus, şi pentru suveranitatea cu care este dăruit sau oprit Fie ca cititorii noştri să aibă parte de şuvoaie de binecuvântare, şi fie ca izvoarele pe care le-au săpat Să se umple cu apă! O, ce sunt mijloacele şi legile fără zâmbetul cerului! Sunt ca nişte nori fără ploaie, ca nişte puţuri fără apă. O Doamne al iubirii, deschide ferestrele, cerului şi varsă peste noi belşug de binecuvântare!

Meditaţii C. H. Spurgeon

Mană sub cerul toamnei

Referințe

Galateni 6:7-9

Ni-s frunțile în ropot de sudoare,
Ni-e dorul frânt sub cerul pământiu,
Udând cu lacrimi lanuri în văpaie
Și semănând adesea prin pustiu.

Am semănat poate sclipiri de bine,
În glastra neputințelor de jos,
Am semănat și jale, și iubire,
Pe un pământ al urii, nisipos.

Am strâns în pumni sămânța de jertfire,
Când totul ne părea de ne-nțeles
Și am plantat-o-adânc, cu mulțumire,
Pe-al așteptării-ntins și straniu șes.

„Ce-anevoios se seamănă răbdarea!”
Ne-am spus, pășind timid, pe lâng-un vis.
„Ce greu de încolțit este iertarea,
Când ești străpuns de răni de neînvins!”

„Cu câtă trudă se plantează bobul
Luminii prin înșiruiri de spini
Și cât de însetat este ogorul,
Sub arșița tăcerilor de-argil!”

Ce trist ecou! Să crezi că-ntr-o Sahară
Rodește lanuri bobul auriu…
Pământul firii n-are Primăvară,
Ci numai nopți de secete-n pustiu!

Cu frunțile-ncărcate de sudoare,
Lin, ne-am brăzdat din lacrimă și spini
A frângerii de sine dulce cale,
Pe-un sol profund – făgașe de lumini.

Și tot trudind, aievea, prin pustie,
Udând cu lacrimi seceta cea mare,
Cu Rut am stat și-am așteptat să vie
Boazul veșniciei viitoare.

L-am regăsit pe Răstignit pe cruce
Și-am plâns și noi sub tristul ei decor.
El ne-a pătruns cu Chipu-I cel mai dulce
Și ne-a născut, prin Duhul Său, din nou.

Ni s-a ivit ca zorile senine,
Ca roua tresărind pe jarul verii…
Ne-a pus în suflet flacără, din Sine,
Și-n brazde, -adânc, sămânța învierii.

Și-acum, neobosiți, vom strânge rodul,
Sub cerul larg al toamnelor de jos!
Vom secera și zbuciumul, și dorul,
Crescute-acum pe-un strat de har mănos.

Căci, primăvara, semănând în Duhul,
Netulburați, grăunțele iubirii,
Jos, vom primi din rodul Său belșugul,
Iar sus în cer – răsplata nemuririi.

Alexandra-Ligia Negru 

Să-I mulţumesc, mă simt dator!

Când îmi îndrept puţin privirea
La tot ce am în jurul meu,
Mă simt dator, cu mulţumirea
Să mă întorc spre Dumnezeu.

Că tot ce-am întâlnit în cale
Şi tot ce încă întâlnesc,
E opera iubirii Sale…
Eu pentru asta-I mulţumesc!

Când văd un firişor de iarbă,
O floare simplă când privesc…
Un crin din câmp în haină albă…
Mă simt dator să-I mulţumesc!

Când lanuri văd cu spice pline,
Privind la mlădierea lor,
Văd pâinea zilelor de mâine…
Să-I mulţumesc, mă simt dator!

Iar când în clipe de-nserare
Văd bolta cerului senin,
Cu candelabru-n tremurare…!
Eu vreau să-I mulţumesc deplin.

Şi pentru freamătul pădurii,
Şi pentru murmur de izvor,
Şi pentru tainele naturii,
Îi mulţumesc! Îi sunt dator!

*
Sub semnul de recunoştinţă,
‘Nainte-Ţi, Doamne, mă închin…
Eu vin din suflet cu credinţă,
Pios să-Ţi mulţumesc deplin!

O, şi-ntr-o sfântă dimineaţă,
Când tainic zorii se ivesc,
De tot ce-am întâlnit în viaţă
Şi-atunci eu vin să-Ţi mulţumesc.

Emil Bulgăr 

22 August

Vă rog fierbinte, fiice ale Ierusalimului, dacă găsiţi pe iubitul meu, ce-i veţi spune?… Că sunt bolnavă de dragoste.” Cântarea Cântărilor 5:8

Aceasta este declaraţia credinciosului care tânjeşte după Isus; el este bolnav după Domnul său. Sufletele milostive nu se simt în largul lor decât în tovărăşia lui Christos, fiindcă, dacă se îndepărtează de El, îşi pierd pacea. Cu cât sunt mai aproape de El, cu atât sunt mai aproape de pacea cerului; cu cât sunt mai aproape de El, cu atât mai plină le este inima, nu numai de pace, ci şi de viaţă, putere şi bucurie, fiindcă toate acestea depind de comuniunea constantă cu Isus. Ceea ce este soarele pentru zi, ceea ce este luna pentru noapte, ceea ce este roua pentru flori, aceea este şi Christos pentru noi.

Ceea ce este pâinea pentru cel flămând, îmbrăcămintea pentru cel gol, umbra unei stânci pentru călătorul în deşert, aceea este Isus Christos pentru noi; de aceea, dacă suntem departe de El, nu este de mirare că sufletele noastre vor striga cu vorbele Cântării: „vă rog fierbinte, fiice ale Ierusalimului, dacă găsiţi pe iubitul meu, ce-i veţi Spune?… Că sunt bolnavă de dragoste”: Această nevoie de Isus are o urmare binecuvântată: „ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire” (Matei 5:6). Extrem de binecuvântaţi, deci, sunt aceia care însetează după Cel Neprihănit. Binecuvântată este foamea, de vreme ce vine de la Dumnezeu.

Dacă nu aş avea binecuvântarea de a fi săturat, aş căuta aceeaşi binecuvântare în toate lucrurile, până aş fi umplut cu Isus. Dacă nu m-aş hrăni cu Isus, aş sta la uşa cerului flămând şi însetat după El. Există o binecuvântare în această foame, de vreme ce ne conduce la fericirtea Domnului. Dar binecuvântarea implică o făgăduinţă. Dacă Christos ne face să tânjim după El, tot El va sătura această foame; şi atunci când va veni la noi, aşa cum doreşte, va fi nespus de frumos!

Meditaţii C. H. Spurgeon

7 August

Pe drept esti iubit.” Cântarea Cântărilor 1:4

Iubirea credincioşilor faţă de Isus este mai mare decât orice altă dragoste. Mai degrabă şi-ar pierde tatăl sau mama decât să se despartă de Isus. Ei ţin toate bunurile pământeşti în mâini nesigure, dar pe Isus îl poartă în siguranţă în inimile lor. Ei se leapădă de ei înşişi de dragul Lui, dar nu pot fi făcuţi să se lepede de El. Este o iubire puternică, pe care focul persecuţiei nu o poate stinge; dragostea adevăratului credincios este un fluviu mai adânc decât focul. Oamenii au încercat să-i despartă de învăţătorul lor, dar încercările lor au rămas neroditoare. Nici cununile de slavă, nici urletele de mânie nu au reuşit să dezlege acest nod gordian.

Acesta nu este un ataşament oarecare, care să poată fi dizolvat de puterea lumii. Nici oamenii nici diavolii nu au găsit o cheie care să descuie această uşă. Niciodată nu a fost viclenia Satanei mai mare decât atunci când a încercat să distrugă această uniune divină. Este scris, şi nimic nu o poate şterge — „pe drept esti iubit”. Intensitatea iubirii credinciosului, totuşi, nu poate fi judecată după aparenţe sau după dorinţele credincioşilor. Ne jeluim zilnic că nu putem iubi destul. Am vrea ca inimile noastre să fie capabile de mai mult şi să ajungă mai departe.

Ca şi Samuel Rutherford, suspinăm şi strigăm: „o, dacă aş avea atât de multă dragoste cât să cuprindă tot pământul, şi întreg cerul — da, şi cerurile cerurilor, şi zece mii de lumi – aş revărsa-o toată asupra scumpului meu Christos”. Vai, cea mai mare sforţare a noastră nu este decât un strop de iubire, şi afecţiunea noastră nu este decât un fir din buchetul care i se cuvine. Dacă ne măsurăm dragostea după intenţiile noastre, este destul de mare; credem din toată inima că aşa o măsoară şi Domnul. O, dacă am putea aduna toată dragostea din toate inimile, am dărui-o Celui care este „plin de farmec” (Cânt. 5:16).

Meditaţii C. H. Spurgeon

Nu-mi trebuie statuie

Nu-mi trebuie statuie pe-acest străin pământ,
Nu vreau nici moștenire, că-i goană după vânt,
Nu vreau nici recompensă de fapta care-o fac
Și nici recunoștință când, din iubire, tac.

Nu vreau să fiu celebru pe scara socială,
Nici să primesc vreun premiu într-a vieții școală,
Dar vreau, cu siguranță, să fiu ca și Isus,
Să intru, prin credință, în Patria de Sus.

Nu mă interesează nici fală, nici onor,
Nu-mi pasă, ca lui Pavel, dacă trăiesc sau mor,
Nu-mi fac un scop în viață din lucruri care pier
Și de la lumea asta nu am ce să mai sper.

Nu vreau să-mi sprijin viața pe oameni care pier
Cu sufletul de piatră și chipul lor de fier,
Care oricând te-aruncă, la fel ca pe o zdreanță,
Cu suflet fără chip și fără de substanță.

Nu-mi trebuie prieteni care lovesc și fug,
Cu care nicio clipă nu pot să trag în jug,
Nu vreau să-mi umplu ființa cu lucruri pentru foc,
Nu-mi trebuie o lume în care mă sufoc.

Eu vreau să capăt cerul drept preț cu viața mea,
Să moștenesc albastrul, un cer de catifea,
Să stau lângă Acela pe care Îl slujesc
Și – dezlipit de lume – în cer să mă opresc.

Dorel Puchea 

23 Iulie

Şi tu erai atunci ca unul din ei. ” Obadia 1:11

Edom era obligat să trateze Israelul cu bunătate frăţească în timp de nevoie, dar oamenii lui Esau şi-au unit forţele cu Esau vrăjmaşii lui Israel. Accentul special se pune în propoziţie pe cuvântul „tu”, ca atunci când Cezar i-a strigat lui Brutus „şi tu Brutus”. O acţiune rea poate să devină şi mai rea din cauza persoanei care a comis-o. Atunci când noi, aleşii favoriţi ai cerului, păcătuim, aducem o ofensă strigătoare, fiindcă suntem atât de favorizaţi. Dacă un înger ar pune mâna pe noi când facem răul, nu ar avea nevoie de altă mustrare decât să ne întrebe „cum, tu? Ce faci tu aici?” Mult iertaţi, mult izbăviţi, mult instruiţi, mult îmbogăţiţi, mult binecuvântaţi – vom îndrăzni noi să întindem mâna spre rău? Doamne fereşte! câteva minute de mărturisire ar fi benefice pentru tine în dimineaţa aceasta, dragă cititorule.

Nu ai fost niciodată atât de rău? La o petrecere de seară unii râdeau la auzul unor glume deşănţate, şi lucrul acesta nu era supărător pentru urechile tale; erai atunci ca unul din ei”. Când se spuneau lucruri grele despre calea Domnului ai păstrat tăcerea; pentru privitori, ai fost şi tu ca unul din ei. Când negustorii lumii vindeau în piaţă şi încheiau afaceri profitabile, nu erai şi tu ca unul din ei? Când urmăreau deşertăciunea, nu erai şi tu la fel de ahtiat de câştig ca şi ei? Există vreo diferenţă între tine şi ei? Vezi vreo diferenţă? iată că adevărul îţi bate la uşă.

Fii cinstit cu sufletul tău, şi asigură-te că eşti „o făptură nouă” (2 Corinteni 5:17) în Christos Isus. Chiar dacă credinţa ta este adevărată, fii atent la umblarea ta creştină, ca să nu se poată spune despre tine: „tu erai atunci ca unul din ei”. Nu vrei să împărtăşeşti pedeapsa lor finală, de ce să fii ca ei? Nu te alătura practicilor lor, ca să nu ai parte de ruina lor. Stai alături de poporul încercat al lui Dumnezeu, şi nu de lume.

Meditaţii C. H. Spurgeon

O, Țara mea de vis!…

Referințe

Faptele apostolilor 1:11 Evrei 12:2 Coloseni 3:1-2

Cu ochii ațintiți mereu în zare,
Aștept o zi când totul se termină,
Când cerul va deschide o cărare
Și voi zbura-nspre Țara de lumină,

Mai sus de galaxii, mai sus de stele
Cu oameni radiind de bucurie,
Cu trupuri neatinse de durere
Cântându-i Mirelui o veșnicie.

O, Țara mea, ești tare mult visată,
Aș vrea să pot, o clipă, să-ți zăresc
Doar un crâmpei din frumusețea toată,
Ca-n drumul meu, nicicând să nu m-opresc.

Să am mereu privirea ațintită
La frumusețea ta, ce o visez…
O, Țara mea, frumoasă și iubită
Pe țărmul tău, mi-e dor să ancorez!

Îmi este inima plină de tine
Cununa ce-mi vei da, este-al meu țel
Când poarta ta din aur și rubine
Mi-o vei deschide, ca să intru-n cer!

Nu vreau nimic de lume să mă lege
Vreau ochii mei, să-ți vadă strălucirea
Vreau pasul meu pe stăzile-ți s-alerge
La tronul Mirelui să-i cânt iubirea.

Să-i pun ca un sărut pe-a Lui picioare
Un vers al meu, în lacrimi calde scris,
Să-i mulțumesc de fiece-ncercare
La braț cu ea, știu, intru-n Paradis!

Cornelia Sărac 

19 Aprilie

Şi îndată perdeaua dinlăuntrul Templului s-a rupt în două, de sus până jos.” Matei 27:51

Sfâşierea unei perdele atât de groase nu a fost un lucru neînsemnat. Nu a fost intenţionat ca o demonstraţie a puterii, ci ca o lecţie pentru noi. Vechea lege ceremonială a fost luată, sfâşiată ca o haină veche şi pusă deoparte. Odată cu moartea lui Isus au luat sfârşit toate jertfele, fiindcă toate s-au împlinit prin El; de aceea, locul prezentării lor a fost marcat cu un semn evident al destrămării. Perdeaua sfâşiată dezvăluia toate lucrurile ascunse ale vechii rânduieli: chivotul legământului putea fi văzut acum, şi slava lui Dumnezeu nu mai locuia acolo.

Prin moartea Domnului Isus, Dumnezeu ne este descoperit clar, fiindcă El nu a fost „ca Moise, care îşi punea o mahramă peste faţă” (2 Corinteni 3:13). Viaţa şi nemurirea sunt aduse acum la lumină, şi lucrurile care au fost ţinute ascunse de la întemeierea lumii sunt descoperite acum în El. Ceremonia anuală a ispăşirii a fost desfiinţată. Sângele ispăşitor, care stropea în fiecare an perdeaua, era oferita cum o dată pentru totdeauna de Marele Preot şi, de aceea, locul ritualului simbolic era desfiinţat. Nu mai era nevoie de sângele taurilor şi berbecilor, fiindcă Isus stropise perdeaua cu propriul sânge. De acum înainte, accesul la Dumnezeu era îngăduit ca un privilegiu pentru orice credincios.

Nu mai este o deschizătură îngustă prin care să putem privi spre tronul milei, fiindcă perdeaua este sfâşiată de sus până jos. Putem să ne înfăţişăm cu îndrăzneală în faţa tronului harului (Evrei 4:16). Ar fi o greşeală să spunem că deschiderea aceasta minunată a Sfintei Sfintelor a fost o umbră a deschiderii porţilor spre Paradis pentru toţi sfinţii prin virtutea patimilor? Domnul nostru muribund are cheia cerului; El o deschide şi nimeni nu o poate închide. Să intrăm cu El în locurile cereşti şi să ne aşezăm lîngă El până când duşmanul nostru va fi înfrânt.

Meditaţii C. H. Spurgeon