Nu știm

Nu știm de ce Tu ne-ai creat, Părinte,
Și ce ciudat să Te numim așa,
Dar din prisosul inimii ne vin cuvinte,
Și ea cunoaște c-a țesut-o mâna Ta…

Nu știm de ce Tu ne-ai dorit în lume
Și nici cum lumea ai creat-o pentru noi,
Dar știm că fiecare-atom ne spune
Că Tu-n detaliu știi a lui nevoi…

Nu știm de ce Tu ne mai lași în viață
Și nici cum nu ne-oprești când Ți-am greșit,
Dar știm c-odată Tu Te-ai dat povață
Om Tu ai fost să ne-arăți cum trebuie trăit…

Nu știm atâtea câte-am vrea noi, Tată,
Și nici de ce noi Te numim așa,
Dar dacă-ai vrut Iubirea ca să fie arătată
Îți mulțumesc ca Te-ai gândit la existența mea…

Nu știm, atâtea întrebări avem, Părinte,
Și ce ciudat e totuși că Te știm,
Dar deslușit noi vom lua aminte
Când fără de cuvinte o să Te privim. .

Tabita Oprea 

Cum as putea sa-I descriu iubirea?

Am vrut să Îi descriu iubirea pe hârtie,
Dar, scriind, apoi am realizat,
Că toate cărțile din aceasta lume,
N-ar cuprinde și nici n-ar putea spune
De iubirea-I fara de hotar.

Am vrut să Îi descriu iubirea prin cuvinte,
Și obosit parcă de atât grăit,
Am realizat că nici predici amănunțite,
Nici discursuri frumoase, prelungite,
Nu pot cuprinde dragostea-I din infinit.

Am vrut să Îi descriu iubirea, dar n-am putut,
Ea este de nepătruns și ne-nțeles:
Cum El, Dumnezeu din nevăzut,
A vrut să ni se facă cunoscut,
Nouă, oamenilor răi, ba chiar sa ne dea un preț,

Să-și părăsească slava Sa și sfinții îngeri,
Să vină pe acest Pământ așa umil,
Să Se dea pe cruce ca jertfă de ispășire,
Ca noi să primim mântuire,
Și să scăpăm astfel de un veșnic chin?

De-acum, când iubirea vreau să-I descriu,
Privesc la Golgota, la sfântul Miel,
Și chiar de nu înțeleg toate și toate nu le știu,
Chiar de n-aș putea sa spun sau n-aș putea sa scriu,
Iubirea Lui e-aceeasi: și ieri, și azi și-n veci.

Marius Tarcău  

16 Iunie

Eu dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri.” loan 10:28

Creştinul nu trebuie să gândească sau să vorbească uşuratic despre necredinţă. Este o mare ocară la adresa lui Dumnezeu, şi El este foarte nemulţumit atunci când un copil al Său nu crede în iubirea Sa, în adevărul Său şi în credincioşia Sa. Cum am putea să-L îndurerăm îndoindu-ne de harul Său sprijinitor? Creştine, este contrar fiecărei făgăduinţe din Cuvântul lui Dumnezeu să fii uitat sau lăsat să pieri. Dacă ar fi aşa, cum ar fi putut El spune „poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează, şi să nu aibă milă de rodul pântecelui ei? Dar chair dacă l-ar uita, totuşi Eu nu te voi uita cu nici un chip” (Isaia 49:15). Ce valoare ar mai avea promisiunea „pot să se mute munţii, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine, şi legământul Meu de pace nu se va clătina, zice Domnul, care are milă de tine” (Isaia 54:10)?

Unde ar fi adevărul din cuvintele lui Christos „Eu le dau „oilor mele”, Ioan 10:27) viaţă veşnică; în veac nu vor pieri, şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi, şi nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu” (loan 10:28-29). Unde ar fi doctrina harului? S-ar risipi toate dacă un copil al lui Dumnezeu ar pieri. Unde ar fi adevărul lui Dumnezeu, onoarea Sa, puterea Sa, harul Său, legământul Său şi jurământul Său, dacă unul dintre cei pentru care a murit Christos, şi care şi-a pus credinţa în El, ar fi aruncat?

Alungă temerile acestea care îl dezonorează pe Dumnezeu. Scoală-te, scutură-te de praf şi pune-ţi veşmintele de slavă. Aminteşte-ţi că este un păcat să te îndoieşti de Cuvântul Său, mai ales că El ţi-a promis că nu vei pieri niciodată. Lasă viaţa veşnică din tine să se bucure în încredere.

Prin Evanghelie sunt înălţat la cer:
Un Dumnezeu neschimbător, fără sfârşit
Mă-ntemeiază în speranţă pân’ la El,
Prin legământ, făgăduinţe şi sângele stropit.

Meditaţii C. H. Spurgeon

14 Iunie

Învăţătura acestor cuvinte trebuie că li se pare foarte surprinzătoare celor străini de adevărata evlavie, dar, pentru credinciosul sincer, ea este comunicarea unui adevăr recunoscut. Viaţa credinciosului este descrisă aici ca o desfătare în Domnul, şi prin aceasta suntem asiguraţi de faptul că adevărata credinţă ne umple de fericire şi bucurie. Persoanele lipsite de evlavie şi simplii specialişti nu privesc niciodată credinţa ca pe o bucurie; pentru ei este o slujbă, o datorie, o necesitate, niciodată o plăcere sau o încântare. Dacă ajung religioşi până la urmă, acest lucru se întâmplă fie din cauză că au ceva de câştigat, fie pentru că nu îndrăznesc să facă altfel. Gândul desfătării în religie este atât de ciudat, încât pentru majoritatea oamenilor cuvintele sfinţenie şi încântare sunt strict antonime.

Dar credincioşii care Îl cunosc pe Christos au înţeles că desfătarea şi credinţa sunt atât de strâns unite, încât toate forţele iadului nu le pot despărţi. Cei care cunosc dragostea lui Dumnezeu în toată inima lor află că toate „căile [Lui] sunt nişte căi plăcute, şi toate cărările [Lui] sunt nişte cărări paşnice” (Proverbe 3:17). Atâta bucurie, atâtea desfătări, atâta revărsare de binecuvântare găsesc sfinţii în Domnul lor încât, departe de a-L sluji din obişnuinţă, L-ar urma chiar dacă toată lumea s-ar lepăda de EL.

Noi nu ne temem de Dumnezeu din constrângere. Credinţa noastră nu este o piedică; profesiunea noastră nu este cea a robiei. Noi nu suntem târâţi la sfinţenie, nici conduşi la datorie. Nu, pietatea noastră este plăcerea noastră, speranţa noastră este fericirea noastră, şi îndatoririle noastre sunt desfătarea noastră. Desfătarea şi adevărata religie sunt legate ca floarea de rădăcină — la fel de nedespărţite ca adevărul şi siguranţa. Ele sunt, de fapt, două diamante preţioase strălucind pe o montură din aur.

Atunci când gust din iubirea divină
Mă simt cuprins de o nespusă bucurie
Mi-e inima de desfătare plină
Şi cerul se deschide într-o mare de lumină.

Meditaţii C. H. Spurgeon

Invitatie

Veniti toti descurajatii,
Necajitii si-ntristatii,
Si voi, marginalizatii
La Isus, Divinul Miel,
Este loc pentru oricine,
Si nu-i nimeni sa aline
Si sa mangaie-n suspine
Ca si El.

Veniti toti impovaratii,
Toti truditii si-apasatii,
Pacatosii, vinovatii
La Isus, iubirea Sa
E mai mare decat marea,
Decat muntii, decat zarea,
Si v-asteapta ca iertarea
Sa v-o dea.

Sa-si descopere iubirea,
Sa v-aduca mantuirea,
Pacea si neprihanirea
A venit chiar pentru voi.
Indrazniti, El va primeste,
Harul Lui va-nvredniceste,
Caci din har El plasmuieste
Oameni noi.

„Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afara.” Ioan 6:37b.

Anca Winter 

Eu stiu ce-am fost, dar stiu ce sunt

Eu stiu ce-am fost, dar stiu ce sunt in Tine
De cand maretul har m-a mantuit;
Inconjurat de mare-intunecime,
Alunecam mai tare in rusine,
Spre cea mai joasa treapta de-adancime,
Cand mana Ta strapunsa m-a oprit.

Eu stiu ce-am fost, dar stiu ce sunt in Tine.
Ce har imens, ce har nemarginit
Ca Tu, Isuse, sa Te-apleci spre mine,
Din hau sa ma ridici pe inaltime,
Si din daramaturi si din ruine
Sa faci un Templu sfant si-impodobit.

Eu stiu ce-am fost, si Tu stii foarte bine,
Dar fara de masura m-ai iubit;
Iubirea Te-a adus din slavi divine
Sa mori pentru un pacatos ca mine.
Identitatea mea acum e-n Tine,
Sunt fiu de Dumnezeu, si-s coplesit.

Identitatea mea este in Isus Hristos, Mantuitorul meu.

Anca Winter

18 Mai

Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii. Voi aveţi totul deplin în El.” Coloseni 2:9-10

Toate atributele lui Christos, ca Dumnezeu şi om, sunt puse la dispoziţia noastră Toată plinătatea Dumnezeirii, oricâte minunăţii ar include, este a noastră ca să ne facă desăvârşiţi. Dumnezeu nu ne poate înzestra cu atributele divinităţii, dar a făcut tot ce se putea face, fiindcă şi-a pus puterea divină şi Dumnezeirea în slujba mântuirii noastre. Atotputernicia Sa, omniscienţa, omniprezenţa, statornicia şi infailibilitatea se unesc pentru a ne apăra. Trezeşte-te, credinciosule, şi priveşte-L pe Domnul Isus desăvârşindu-ţi mântuirea cu toată puterea Dumnezeirii Sale! Cât de mare este harul Său, cât de neclintită credincioşia sa, cât de statornică imuabilitatea Sa, cât de infinită puterea sa, cât de nesfârşită cunoştinţa Sa! Toate acestea sunt stâlpii templului Salvării, prin Domnul Isus. Şi toate, fără să piardă nimic din infinitatea lor, ne sunt făgăduite ca moştenire veşnică.

Fiecare strop de iubire adâncă căzut din inima Mântuitorului este al nostru; Fiecare muşchi de pe braţul iubirii, fiecare diamant din coroana slavei, imensitatea cunoaşterii divine şi asprimea dreptăţii divine sunt ale noastre, şi vor fi folosite pentru noi. întreaga fiinţă a lui Christos, şi minunatul Său caracter de Fiu al lui Dumnezeu, sunt transformate în cea mai mare bucurie a noastră. Înţelepciunea Sa este conducerea noastră, cunoştinţele Sale învăţătura noastră, puterea Sa protecţia noastră, dreptatea Sa siguranţa noastră, dragostea Sa mângâierea noastră, îndurarea Sa alinarea noastră, şi neclintirea Sa încrederea noastră.

El nu are nici o rezervă, ci deschide adâncurile muntelui lui Dumnezeu şi ne invită să săpăm în minele lui şi să găsim comorile ascunse acolo. „Toate, toate sunt ale tale”, spune EL ,,Mulţumeşte-te cu privilegiile Mele şi bucură-te de toată bunătatea Domnului”. O, ce bine este să-L priveşti pe Isus și să-L chemi cu siguranţa că va răspunde nevoilor tale cu dragoste și putere, fiindcă nu cerem decât cele făgăduite deja.

Meditaţii C. H. Spurgeon

Apele harului și a tămăduirii

Apele harului de sus și a tămăduirii
Se nasc și cresc din izvoarele iubirii
Ele curg lin și curate în orișice ființă
Prin dragostea Tatălui și prin credință.

Apele harului de sus și a tămăduirii
Le-a adus Isus Domnul Mântuirii
Pe Golgota a plătit prețul cel mare
Urmând prin credință a Sa chemare

Aceste ape curate aduc o viață sfântă
Și prospețime multă ce ne încântă
Vindecă pe oricine vine prin credință
Și aduc harul sfânt prin pocăință

Solul cel credincios plin de iubire
Aduce prin Cuvânt viață și tămăduire
Credința în Domnul Isus pe toți să ne țină
El ne-a dat mereu o tămăduire deplină.

Doamne Dumnezeule acum îți mulțumim
De apele ce curg de sus și noi le folosim
Le-ai dat drumul peste noi să nu obosim
Și prin credință ca să ne tămăduim.

Constantin Sferciuc  

Iubirea Ta, Isus iubit

Iubirea Ta, Isus iubit
Se dovedește-ntotdeauna
Pe lemn de-ocară Te-ai jertfit
Din faliment ne-ai izbăvit
Ne-ai pregătit în Rai cununa,
Ne-ai apărat și-ai biruit.

Oricând, oriunde e prezentă
Ne însoțește, e cu noi
Ne ocrotește; e atentă
Și cum mai e? Suficientă
Și în necaz și în nevoi
(Ce-adâncă e a ei amprentă!)

Iubirea Ta, mereu, ne-aduce
Înviorare și alin
Și glasul Ei e-atât de dulce
Ne-ajută să purtăm o cruce
Și îndulcește un suspin
Și multe împliniri produce.

În noi iubirea-Ți e comoară
Ne-nviorează zi de zi
Aroma Ei e-o primăvară
Lumina Ei e-atât de clară
Nicicând nu ne va părăsi
Cu Ea nimic nu se compară.

Zâmbește când vin întristări
Cântă cu noi în încercare
Din Ea vin binecuvântări,
Mirabile manifestări
Din viață face sărbătoare
Cu-nseninări și cu cântări.

Atât de mult Te prețuim
Isuse cu iubirea-Ți sfântă
Cu-al Ei mesaj noi ne hrănim
Din Cina Ta ne-mpărtășim
Oricând prezența Ta ne-ncântă
C-așa, cu drag, spre Rai suim.

George Cornici

Jertfa de pe Golgota

A coborât cândva la noi Iubirea,
A coborât un Miel preasfânt din cer,
Că să aducă lumii mântuirea,
El, Cel preasfânt, un fiu de Dumnezeu.

A luat un chip de prunc, umil in iesle,
N-a căutat un loc preainalt,
Ci S-a smerit ca să slujească,
Chiar și pe cei ce nu L-au așteptat.

A fost un om cum suntem noi,
Și a trăit pe acest pământ,
A indurat și frig și foamete și ploi,
Dar nu a dat ‘napoi nicicând.

A fost batjocorit și a fost scuipat,
A fost vândut și a fost lovit,
Prieteni pe rând, singur L-au lăsat,
Cu toate astea, neîncetat El i-a iubit.

El S-a atins de mulți bolnavi,
Și vindecare-n dar le-a dat,
Și a hrănit și a mângâiat pe cei firavi,
Și totuși nu L-au acceptat.

A fost primit cu Osanale,
Atunci în ziua de Florii!
Ei au crezut că-i Cel ce-aduce pace,
Scăpare din a lor robie pe vecii.

Dar El avea o altă pace,
Nu cea a lumii, ci una pentru veșnicii,
Și nu au priceput decât aceia,
Ce L-au primit și L-au urmat fără a cârti.

Ei nu L-au înțeles deplin,
Și nu știau că El e Mielul,
Ce-avea să moară mai târziu,
Că să plătească El, tot prețul.

S-a dezbrăcat de slava Sa,
S-a dezgolit de tot pe Sine,
Ca să se apropie de om,
Dar omul, L-a trădat din fire.

Și a plâns acest Isus iubit,
A plâns cu amar in ruga Sa,
Dar nu pentru ce-L aștepta,
Ci pentru nepăsarea mea, și-a ta.

Nu îl durea rana străpunsă,
Nici spinii grei ce-L apăsau,
Cât îl durea a noastră viață ascunsă
Trăită în păcat și-n vină grea.

A mers până la capăt pe Golgota,
Pe dealul Căpățânii-ntre tâlhari,
Deși nevinovat, a cărat crucea.
Și a murit că eu să am viață în dar.

Azi este viu și încă așteaptă,
Să ascultăm de al Său glas Sfânt,
Căci El a dat pentru noi totul
Și ne-a iubit, de la-nceput.

dianavarariu95