Astăzi, Domnul îndurării

Astăzi, Domnul îndurării
Trece iarăși prin Cetate
Și prin mijlocu-adunării
Unde-s suflete întristate. . .

E rănit adânc în suflet
Și cu ochii înlăcrimați. . .
Nu aprobă-al nostru umblet,
Totuși, ne numește frați

Și cu-o vorbă prietenoasă
Se-apropie de fiecare,
Vorbă bună și duioasă
Încărcată de îndurare,

De îndurarea cea Divină
Care mângâie duios,
Cu un har plin de lumină,
Pe cel slab și păcătos.

Pentru cei ce nu-L primesc
Mai suspină cu durere. . .
Căci în trupul omenesc
Făr` de El, sufletul piere!

Și pieirea presupune
„Despărțirea” ce-o să fie
Chin cum nu se poate spune
Pentru întreaga veșnicie.

Iar pe-acest pământ nu este
Fericire pentru suflet,
Aici moartea urmărește
Neîncetat al nostru umblet!

Iată; Mâna îndurării
Stă întinsă mai departe. . .
Cunoști vremea cercetării,
Ori pasiv, urmezi spre moarte?

Dacă-aduni în astă viață
Bogăția lumii, toată
Are ea vreo importanță
Când viața ți se gată? !

Sau plăcerile lumești
Care-ți amăgesc privirea
Poți tu să le folosești
Ca să-ți afli izbăvirea. . . ?

Ce poate să mai rețină
Departe de Sfântul Miel
Și îndurarea Lui divină,
Prețuitu-ți suflețel? !

O, nu sta nepăsător
Față de îndurarea Lui
Că-ai să-L vezi Judecător
La sfârșitul veacului,

Când nu va mai fi îndurare
Ci doar Judecată dreaptă!
Nu trata cu nepăsare
Veșnicia ce te-așteaptă!

Azi e vremea cercetării,
Vremea Mântuirii-n dar,
Dar din cauza nepăsării
Toate-ți pot fi în zadar!

Ioan Hapca

Vara din noi

Referințe1 Petru 1:22

De ce n-ar fi lesne ca vara din noi
Să fie stăpână pe-al vremii noroi,
Să fim mai senini, mai calde lumini
Şi tot mai frumos să-nflorim în grădini …

De ce n-am gusta din cerescul nectar,
Să dregem spărturi cu iubire şi har,
‎Mai des să zâmbim, mai calzi, mai vioi,
‎De ce n-am aduce o vară-ntre noi‎ …

De ce nu râvnim la un zbor mai înalt,
Luceferi aprinşi în al nopţii cobalt
Să fim de mireasma vieţii mai plini
Şi fără prihană în văi să fim crini ‎…

De ce-ar trebui ca vara să plece
Din lumea amară, străină şi rece,
De ce n-o oprim, doar ştim că-i mai bine
Ca vara din noi să nu se termine …

Să nu ne despoaie o toamnă de rod,
Pe repezi şuvoaie să facem un pod
Şi-n timp ce cocorii pleca-vor pe rând
Tot vară să fie în inimi şi-n gând‎! …

Olivia Pocol

Trenul vieții

Trec zilele-n zbor, trec și anii
Iar timpul e tot mai grăbit
Sunt tot mai nostalgici castanii
Cînd ramu-i de frunze golit.

Iar noi calatorii de-o viață
Blocați în al timpului tren
Gonim înspre gara măreață
Gonim spre destinul etern.

Sunt stații în care oprirea
Se pare că n-are sfârșit
Răbdarea-ți încearcă simțirea
Durerea îți dă bun venit.

Când trenul vieții se-oprește
Acel loc dă buzna în tren
Cu greu cineva biruește
Să nu fie-atins de infern.

Sunt halte prin valea de plângeri
Ce nu-s anunțate de loc
Aici te confrunți cu înfrângeri
Cu pierderi și jale și foc.

Sunt și gări ce-s pline de pace
De-un farmec plăcut, de parfum
Ce ființa intreagă-ți reface
Și-ți dă iar avânt pentru drum.

E una ce-ți dă bucuria
Ce n-ai mai avut pân’ atunci
Aceasta e căsătoria
Urmată apoi și de prunci.

Familie mică sau mare
Dar locul se dă separat
Același destin are-oricare
Odată în tren instalat.

Biletul se ia la urcare
Dar plata se dă la sfârșit
În orice vagon e-un semn mare
Să nu uiți că ai de plătit.

Dar unii luând-o în joacă
Biletele le-au aruncat
Crezând că degrab-o să treacă
Dar prins ești odată intrat.

Și nu este chip de ieșire
Din trenul de farmec și vis
Decât la finala oprire
La portul final: Paradis.

Căci orișice fi-va s-apară
Oricât discomfort e intern
Oricui interzis e să sară
Afară e iad și infern.

Conductorul cere biletul
Și-apoi e cu roșu marcat
Ștampila deține secretul
În scrisul mărunt: achitat!

C-o pașnică voce salută
Din mână îmi face un semn
Având cicatricea făcută
De cui țintuind-o de-un lemn.

Eu dau să-l întreb: câtă vreme?
Ce gări și opriri tot mai vin?
Dar El mi-a răspuns: Nu te teme
Mai rabdă și-așteptă puțin!

Nostalgic devine prezentul
Gândind la orașul de vis
Trăiesc contemplând sentimentul
Ajuns-am aici. Paradis.

Adio pe veci nostalgie
Adio necaz și dureri
De-acum am pe veci bucurie
Și sfinte, cerști mângăieri.

Întreb pe cei dragi ce m-așteaptă
Conductorul unde sa dus?
Și-un Înger îmi spune în șoaptă:
Conductoru-i Domnul Isus!

Dar până in ziua slăvită
Te rog Tată dragă frumos
Dă-mi har și credință-ndoită
Mereu să-Ți rămân credincios.

Daniel Hozan

Calvarul

S-a-nfiorat Calvaru-n tânguire
La sunetul sinistru de ciocane,
La-a lui Israel strâmbă cârmuire
Şi la cruzimea gărzilor romane.

Din temelii s-a clătinat Calvarul …
Cât ar fi vrut de lume să se-ascundă
Când hainele i-au împărţit cu zarul
Şi L-au hulit … cu ură furibundă!

Trei ceasuri a rămas Calvaru-n beznă
Căci astrele n-ar fi putut să vadă
A Ziditorului cumplită caznă,
Ocara grea şi-a fraţilor tăgadă.

Jelind cu neputinţă lângă cruce
Sărmana mamă-n sfâşiere plânge;
Morminte, stânci aveau să se despice …
Era putere în divinul sânge!

Ce pace-n ochii blânzi şi câtă milă
Avea El, Mielul mut urcat pe-altar!
Acolo, la Calvar, pe-acea movilă
Dreptarul Legii era-nvins de Har!

Păcate, vină ne-a iertat la cruce
Şi calea ne-a deschis spre Cel Preasfânt,
De-atunci Calvarul e loc de răscruce,
Acolo-ncepe Noul Legământ.

Olivia Pocol

Of, viață scurtă cum te risipești…

Of, viață scurtă cum te risipești…
Ca floarea cea firavă și aburul ce piere,
Tu ești o școală care pe toți ne sfătuiești,
Să dobândim de-aici, comorile cerești,
Credința și iubirea ce duc la înviere!

Of, viață cât de dragă ne ești la fiecare,
Dar toți plătim cu lacrimi a ta vremelnicie.
Și-așa de greu pricepem, că tot ce e sub soare,
E ori deșertăciune, ori har de îndreptare,
O cale către chin sau drum spre bucurie!

Of, viață cum te treci așa în mare grabă,
Ce ieri era aievea, acum e doar un vis…
De mulți din cei plecați doar amintiri ne leagă
Și lacrima de dor durută și întreagă,
Speranța reîntâlnirii în Rai, în Paradis!

O viață, numai una avem pe-acest pământ
Și după moarte știm că vine judecata,
Acum cât se mai poate să facem legământ,
Cu Domnul care este milos și drept și sfânt,
El dă în veșnicie, pedeapsa sau răsplata!

Of, viață, tu ne ești un dar cu împrumut,
În trupul de țărână un duh nepieritor,
Ești cel mai ne-nțeles și prețios avut,
Un firicel de iarbă și-al cerului sărut,
Un timp de împăcare cu Marele Păstor!

Teodor Groza

Cu încredere

Cu încredere privește
Ziua cea de mâine, știi –
Domnul tău te fericește
Azi, acum și-n veșnicii!

Nu-și părăsește moștenirea,
Ce a zis, va-nfăptui!
În Mâna Lui poartă-ngrijirea
De toți, de toți ai Săi copii!

Tu înalță-L, proslăvește-L,
Vei vedea cum va lucra!
Preamărește-L, mulțumește-L,
Dreapta Sa va triumfa!

Norul nu durează veșnic,
Nu e doar crivăț și iarnă –
Domnul tău, Cel Sfânt, Cel Vrednic
Toarnă peste ai Săi, da, toarnă

Tărie, Har și bucurie,
Binecuvântări divine!
Orișicine azi să știe:
Mâna Sa oricând va ține,

Va conduce pe cărare,
Sprijini-va pas cu pas
În bunătate și-ndurare,
Pe toți ce ascultă Sfântul Glas,

Pe cei, ce-n Sângele jertfit
Își au hainele spălate,
Pe cei ce spun: ”Da, fii slăvit –
Stăpân, Părinte, Împărate! ! ! ”

Lidia Cojocaru 

Pe marea vietii

Pe marea vieții azi vâslesc
Spre zarea-ndepărtată,
Dorind curând ca să sosesc,
S-ating Limanul cel ceresc
În Țara mult visată!

Căci știu și simt din depărtări
Parfumul veșniciei,
Cum umple zarea de cântări
Și-i poartă înspre desfătări
De har și bucurie,

Pe-acei ce-n viață au căutat
Comori nepieritoare
Și toate-n urmă au lăsat
Pentru Alesul Împărat
Ce șade în splendoare!

Vâslesc prin valuri, mă grăbesc
S-ajung curând acasă,
Talazuri multe năpădesc,
Zadarnic pare că trudesc…
Și nimănui nu-i pasă!

Îmi arde sufletul de dor
Și strig cu disperare,
Aștept o Mână de-ajutor
Să mă ridice, să nu mor
Răpus de întristare.

Se-nalță valul tot mai sus,
Furtuna se-ntețește,
Și simt c-aproape sunt răpus
De ce-o veni, de ce s-a dus,
De ce mă năpădește.

Se-ntunecă ziua-n amiaz
De negura ce vine…
Am vrut să am puțin răgaz
Să scap o clipă de necaz,
Să Te zăresc pe Tine!

Să Te mai văd printre-ncercări,
Să Îți mai simt iubirea
Să știu că-n mijloc de dureri
Tu porți a noastre mari poveri
Și ne dai izbăvirea.

Căci știu că nu pot să răzbat
Prin astfel de-ncercare
De unul singur, niciodat’
Când sunt de vânturi clătinat
Și văd că n-am scăpare.

Însă Te chem cu dor, Isus,
Pe Tine-n a mea barcă,
Să mustri valul de nespus
Ce se ridică tot mai sus,
Să mă scufunde parcă.

Arată-mi că mă poți salva,
Că nu-i zadarnic ruga
Că poți și vântul a-l mustra,
Că poți și marea a certa
Și-Ți ascultă porunca!

Arată-Te ca un Viteaz,
Fă-Ți Numele de slavă
Ia-mi jugul greu de pe grumaz
Să vadă toți că Tu și azi
Răspunzi fără zăbavă!

În Tine mă încred mereu
Și-n Tine-mi pun speranța!
Căci Tu ești Dumnezeul meu
Ce m-a salvat în ceasul greu
Și mi-a ocrotit viața!

M-ai izbăvit de-atâtea ori
Și mi-ai dat biruință,
Dar nu ca să mă lași să mor
Acum, când vin furtuni și nori
Și sunt în neputință.

Iubirea Ta de Salvator
Întrece-orice gândire!
De-acum și-n vecii vecilor
Te-oi lăuda Sfânt Creator
Pentru-a Ta izbăvire!

Valentin Ilisoi 

Mă ții pe stâncă-n mâna Ta

O nouă zi mi-ai dat, Isuse
S-o prețuiesc și să îți cânt
Tu mă ridici când sunt slăbit
Îmi dai putere și avânt.

Mă ții pe stâncă-n mâna Ta,
Și-mi dai să beau din apa vie
Ma-ndrumi atunci când rătăcesc
Îmi dai din sfânta bucurie.

Mă urci pe treptele de har,
Și îmi vorbești cald și duios
Îmi mângâi inima zdrobită
Îți mulțumesc, Isus Hristos

Pășești cu mine-n bucurie
Pășești chiar și în suferință
Îmi îndrepți pașii pe cărare
Și mă ridici iar în credință.

De-aceea cred deplin în Tine,
Și stiu că nu mă vei lăsa,
Mă ții mereu sus în picioare,
Mă ții mereu în mana Ta.

Nichifor Nicu 

Octombrie…

Octombrie… frunzele-și lasă
Căzând, traiul lor temporar;
La fel e și trecerea noastră
Prin viaţa cu iz dulce-amar!

Cu greu traversăm văi de umbră
Și mulţi nu putem fi eroi;
Dar teama rămâne în urmă
Când Domnul pornește cu noi.

Supus Îi e timpul ce trece
-Perpetuu drumeţ milenar-
Și-n lumea confuză și rece
Mai plouă fărâme de Har!

Laura Minciună 

Stânca Neclintită

E o Stâncă ce de veacuri ține sufletele vii
Neclintită și măreață Ea transcede veșnicii
Stânca vieții este una Nume sfânt biruitor
Ancorată-n sfințenie, dragoste și adevăr

Stânca vieții e Yehova Marele ” Eu Sunt” etern
Adonai preasfânt Mesia, prevestit Emanuel
Stâncă neclintită-n ceruri, Creatorul Dumnezeu
Toate le-a creat Acela la Cuvântul Său, perfect

Care-i stânca ce te ține, este neclintită ea?
Ce sustine viata-n tine, cine adaugă ziua ta?
Poti susține cu tărie” tot ce am e truda mea”?
E puterea de la tine? oare nu e mila Sa?

Nu e altă stâncă-n lumea, ce te ține-n viață azi
Este bunatatea Celui ce-a murit și-a înviat
Vino azi la Stânca Vietii sa primesti viață-n dar
Să ai parte de iertare, mântuire, mare har!

Anonim