Visul

Simt mângâierea Ta
În glasul ce mă cheamă,
În brațul ce-mi întinzi
Ca să mă scapi de teamă.

Cuprins de valuri reci
Și negăsind scăpare,
Încerc din răsputeri
Să ies din încercare.

Sleit, îmi văd salvarea,
Colaci zburând în jos
Din vasul ce așteaptă
Să i-a un păcătos.

Întind mâna spre-unul
Dar n-am putere-n mine,
Curenți mă trag ‘napoi
Dorind să mă sfâşie.

Mă simt pradă uşoară
Iar scara de pe vas
O văd, dar n-o ajung
Şi totuşi, nu mă las.

Aştept un ajutor
Prin barca de salvare
Dar lanțuri ruginite
O scapă jos, în mare.

Arunc degrab’ orgoliul
Și-ntind brațe spre cer,
Ajută-mă Tu, Doamne,
Salvează-mă că pier!

Un braț ce se pogoară
Se-ntinde către mine
Și luându-mă în palmă
Mi-arată a sa iubire.

Mă simt ca o furnică,
Ca fulgul alb de nea,
Fiind așezat pe vasul
Ce e salvarea mea.

Doar Domnul poate asta!
A lui este puterea
Și mila și-ndurarea
Ce-mi dă azi mângâierea.

Aș vrea să-l pot vedea,
Dorind să-i mulțumesc;
Dar simt ceva lăuntric
Ce-mi spune să aștept.

Ce-ar trebui să fac?
Întreb în sinea mea…
Dar cineva-mi șoptește:
-Deschide-ți inima!

Pun mâna instinctiv
La inima ce-mi bate
Și strig cât pot de tare:
-Al Tău sunt… Sfinte, Doamne!

-Ești binecuvântat,
Căci scos ai fost din valuri,
Te-ai încrezut în Domnul,
Iar El, îți face daruri.

Îți lasă Duhul sfânt
Să-ți fie călăuză,
Îndrumător în gânduri
Când viața-ți e confuză.

-De ce nu-l pot vedea?
Întreb atunci pe Duhul…
-Căci e plecat în ceruri
Să-ți pregătească locul!

Deodată, valuri mari încep să se ridice,
Furtună grea se-arată, nevrând ca să abdice
Și spală puntea mare vrând să înghită totul,
Dar eu nu mă mai tem, că-s ancorat în Domnul.

Suspine negrăite le simt ca adierea
Și-n slăbiciunea mea, nici nu mai simt durerea,
Încep să prind puteri și-o blândă mângâiere
Îmi mângâie azi fruntea, ca har din Înviere.
Emanuel Giarmata

Părtășia

Părtășia-i un cuvânt frumos,
E un har adus chiar de Isus Hristos!
E o ambianță ca de vis,
E un rai frumos, e un paradis!

Părtășia-i sărbătoarea celor sfinți,
E iubire, cânt, lacrimi fierbinți…
Părtășia-i înțelegere-ntre frați,
E unitatea celor adunați!

Părtășia-i dorul de a fi-mpreună,
E legătura Duhului ce ne adună!
E un sentiment profund, înălțător,
E simțământul reciproc al rugilor.

E armonia care  aduce pace,
Este prezența Celui care totul face!
Când toți cu un cuget și un glas
Se bucură la al părtășiei ceas!

Acesta-i sensul părtașiei,
Aceasta-i adunarea bucuriei!
Când dragostea-i însuflețește
Și Dumnezeu în casa lor domnește,

Atunci se simte a Domnului prezență!
Când doar de El simți zilnic dependență
Și când aceste obiceiuri se păstrează,
Se-ntâmpla și minuni, căci El și acum lucrează!

E trist însă, că din păcate,
Sfintele taine au fost de mulți denaturate!
În față îți zic „Pace!” și zâmbesc,
În spate te vorbesc și te bârfesc…

Pozează în apostoli ai iubirii,
Părând ca țin la calea mântuirii,
Dar crapă de invidie și ură,
Și nu stiu nici o iotă de Scriptură…

Viața lor e un zbucium și o răscoală,
Sunt suferinzi de a răzbunării boală…
Nu au în slujbă nici o implicare,
Gata-s oricând să facă tulburare…

Aceștia-s astăzi, Doamne, printre noi
Lupi răpitori ce poartă piei de oi…
Aceștia nu-s dintre ai Tăi urmași,
Ei își bat joc de ai credinței ‘naintași !

Aceștia strică sfânta părtășie,
Ei tulbură adesea apa vie,
Ei fac întruna dezbinare,
Facându-se stăpâni pe adunare…

Li se bulbucă ochii de grăsime,
Sunt aroganți și plini de sine
Crezând că dacă au ca Iuda niște arginți,
Pot să își cumpere un loc între cei sfinți!

Tupeul și aroganța îi anima,
Orice ar face numai să parvină…
Calcă-n picioare al Bibliei cuvânt,
Chiar și când vor să pară sinceri…mint!

O, Doamne bun, mai vino înc-o dată
Să mături pleava aceasta blestemată!
Adu-ne înc-o dată vechea părtășie,
În care oameni buni și sinceri doar să fie!

Să se adune doar cu o dorință,
Aceea de jertfire, pocăință!
Unde să vii Tu Mare ‘Nvățător
Și Osanale să se audă în popor!

Unde să sară în picioare
Ologi și schiopi la sfintă-Ți scăldătoare,
Unde să strige toți: „ZI, DOAMNE, UN CUVÂNT!”
Și Cerul să coboare pe Pământ!

O, părtășie minunată!
Te vrem și acum, ca altădată!
Cu binecuvântări de Sus
Și cu iubirea sfântă a Regelui Isus!

Puiu Chibici

Scrie-ţi dorinta pe-o petală

Scrie-ţi dorinta pe-o petală
De trandafir sau altă floare
Crede făr umbră de-ndoială
Şi las-o către cer să zboare.

Scrie-ţi nevoia pe o piatră
Din drum sau pe un zid străvechi
Priveşte-n zare apoi iartă
Si fă din porumbei perechi.

Scrie-ţi durerea chiar cu lacrimi
Pe-o plajă plină de nisip
Imprimă inimi lânga inimi
Si fă din ele-un dulce chip.

Scrie-ţi necazul sus în stele
Cu raze şi scântei de foc
Fă-l mii si mii de bucățele
Şi-adună-l într-un ghemotoc.

Scrie-ţi pe inimă iubire
Cu sângele-ţi de muritor
Alungă orişice mâhnire
Şi-aleargă la-al vieţii izvor.

În cer e Unul care ştie
Tot ce te doare şi nu spui
Acolo sus totul se scrie
Caci totu-i sub privirea Lui.

Puiu Chibici 

 

Fii cumpătat!

Referințe
De ești chemat la masă la un bogat, ia seama
Să nu te-apuce cumva vreun gând de lăcomie,
Privind ce ai ‘nainte, să te apuce teama
De toată-nșelăciunea ascunsă-n bogăție!

Nu-ți chinui ființa ca să aduni avere,
Nu-ți pune-nțelepciunea în slujba bogăției,
Căci sub a ta privire într-o clipită piere
Și trece ca o umbră speranța lăcomiei!

Să nu mănânci din pâinea celui pizmaș vreodată
Și nu-i pofti mâncarea plăcută la vedere,
Căci el este fățarnic în gând și te îmbată
Cu vorbele-i șirete ce-aduc apoi durere.

Nu risipi degeaba cuvinte înțelepte,
Căutând să stai de vorbă cu omul fără minte,
Întreaga-ți străduință nu va putea să-ndrepte
Cărarea lui pornită din rele-nvățăminte.

Să nu muți niciodată ogorului hotarul
Ce văduva și-orfanul îl au în stăpânire,
Căci Dumnezeu din cer le știe tot amarul,
Și El îi ocrotește în marea Lui iubire.

Fii totdeauna gata, cu inima deschisă
S-asculți învățătura cea bună și curată,
Căci binecuvântarea din cer a fost promisă
Acelui ce trăiește o viață cumpătată!

O vorbă înțeleaptă la vremea potrivită
E ca un măr de aur în coșul de valoare;
De-i spusă cu blândețe și-i bine chibzuită,
Îi va zidi pe alții, chiar dacă-i spre mustrare.

Primăvară divină

Zare senină, albastră,
Pătrunde-n retină
Și-o pace sublimă,
Pătrunde măiastră,
Adânc în inimă.

Primăvară divină
Să înflorească,
De har și Lumină plină
În inima noastră
Și-o sfântă rutină.

Rutină cerească
Și iubire senină
Din ea să rodească
Până-o să vină
Minunea Cerească

„Pe Nor”, în Lumină
Să ne răpească.

Ioan Hapca

Am învățat cândva …

Am învățat cândva să scriu
„curat….”
Și-apoi, cu timpul, am aflat
Că-așa ar trebui să fiu
Și-am încercat…
Dar singur nu pot să deviu
Curat cu adevărat!

Am învățat cândva să scriu…
„Dreptate…”
(Un ideal ce-i prea departe)
Dar am aflat într-un târziu
Că fără nici un „doar și poate”
Dreptate, eu trebuie să fiu
Aici, acuma și în toate!

Am învățat cândva să scriu
„iubire…”
Și-am căutat-o în neștire
În orice loc, fără să știu
Că ea-i de fapt Dumnezeire
În suflet, să-l păstreze viu,
Deținător de nemurire.

Am învățat cândva să scriu
„adevărat…”
Și în minciună îngropat,
Mă tot zbăteam fără să știu
Că moartea m-a acaparat…
Dar Domnul, prin Slăvitu-I Fiu,
Din groapa morții m-a salvat!

Am învățat cândva să scriu
„credință…”
Și eu trăiam în necredință,
Închis în ea ca într-un sicriu…
Dar din divina Providență,
Prin jertfa propriului Său Fiu
Mi-a dat Divinul, biruință.

Am învățat cândva să scriu
„mai sus…”
Și-apoi, pe brațe de Isus,
De Împăratul veșnic viu
La Tronul Lui am fost adus
Și investit ca să deviu
Un fiu al Celui nepătruns.

Am învățat cândva să scriu
Și „veșnicie…”
Și nu știam dacă-o să vie
Vreun mâine în care viu să fiu.
Dar azi slăvesc cu bucurie
Pe Isus Hristos fiindcă știu
Că sunt în El, viu, pe vecie!

Am învățat cândva să scriu
„neprihănit…”
Cu timpul însă-am devenit
Mai rău de cum credeam să fiu.
Dar, fiindcă Domnul m-a iubit,
S-a îngrijit ca să deviu
Un sfânt; – Ce nici n-am bănuit!

Ioan Hapca

Dacă voieşte cineva

Dacă voieşte cineva pe Domnul să-L urmeze,
Acela, ca un bun ostaş, păcatul să-nfiereze.
Tot sinele mândriei lui să-şi lepede deodată,
Cu-a vieţii Cruce pe Isus urmându-l viaţa toată.

Urmarea Lui nu e un chin, ci-o binecuvântare.
O, fericiţi toţi cei ajunşi cu El în sărbătoare!…

Dacă voieşte cineva pe Domnul să-L asculte,
Acela va putea smerit să-nveţe-atât de multe!
Doar învăţând de la Isus blândeţea şi iubirea,
Va învăţa pe cei pierduţi să-şi afle mântuirea.

O cruce-n lume toţi avem, mai grea ori mai uşoară,
Dar fără de Isus simţim cum crucea ne doboară
Oricine-n viaţa de acum  din dragoste voieşte
Şă-şi ducă crucea cu Iisus, puteri din El primeşte.

Şi va vedea apoi uimit cum sângerata-I Mână
Îi va purta şi crucea lui, el doar va merge-n urmă.

Dacă voieşte cineva pe Domnul să-L primească,
Va trebui şi firea lui cu El să-şi răstignească.
Acelaşi nefârşit calvar, aceeaşi grea durere
Vor îndura acei ce vor s-ajungă la-nviere.

Pe calea lui Isus mereu e numai suferinţă,
Dar cei ce-L vor urma primesc prin cruce biruinţă…

Oricine va voi fricos viaţa aici să-şi scape,
Acela o va pierde apoi şi va ajunge-n moarte.
Dar orişicine viaţa-acum va pierde-o prin jertfire
Va străluci-ntre sfinţii Lui la marea Răsplătire.

Oricine va mărturisi pe Domnu-n astă lume
Şi Domnul va mărturisi, în Cer, frumosu-i nume,
Dar cel ce se va ruşina pe Domnul să-L vestească
Cum va putea în ochii Lui apoi să mai privească?!

În faţa Oştilor Cereşti şi-a Tatălui, odată,
Pentru acel care-a tăcut, şi Domnul o să tacă…

Ce-i foloseşte unui om să aibă-aici mărire
Dacă în clipa morţii lui va merge la pieire?!
De-ar câştiga pământu-ntreg, să-i meargă numai bine,
Ah, ce folos de-i aruncat în veşnice suspine?

Ce va putea să dea în schimb ca sufletul să-şi scape?
Spre-al mai răscumpăra apoi, el cu nimic nu poate!…
De-aceea orişicine vrea dupa Isus să vină,
El Însuşi îi va dărui răsplata Lui Divină!

Gigi Garneata

Când Tu mureai în piept c-un sacru jar

Când Tu mureai în piept c-un sacru jar,
Eu mă-nfruptam din plânsul Tău amar,
Și-ntâiul strigăt ce s-a auzit
Era al meu : „SĂ FIE RĂSTIGNIT!”

Când cuiele Te străpungeau adânc,
Eu căutam o piatra să-Ți arunc,
În locul cel de bice neatins
Cu ura ce făptura mi-a încins…

Când Tu plângeai cu lacrimi purpurii,
Eu Te batjocoream cu hule mii
Și Ți-aș fi pus încă un braț de spini,
Și Ți-aș fi pus și alte cuie-n mâini.

Când Tu cu milă-n gloată mă căutai
Să mă salvezi și raiul să mi-l dai,
Eu tremuram scrâșnind dement din dinți
Crezându-mă unul din cei mai sfinți.

Când dragostea-Ți spre mine o revărsai
Și fără plată viață ai vrut să-mi dai,
Eu cu o suliță Te străpungeam cumplit
Sperând că totul, totul s-a sfârșit.

Aud și acum Isus strigarea Ta,
Pe dealul cel sinistru, Golgota
Și vreau în gura mare să o spun
Am fost orbit și am lucrat ca un nebun.

Am fost acolo atunci și eu
Un arhereu, un fariseu,
Un preot crud și nemilos
Lovind în Tine, Mielule Hristos!

Târându-mă spre crucea Ta,
Să-Ți cer iertare, Doamne bun aș vrea,
Să-Ți mulțumesc că nu m-ai nimicit
Ci m-ai iubit nespus și că m-ai mântuit!

Puiu Chibici

Pe aripi de iubire!

Am făurit un cȃntec,
pe Drumul Iubirii;
un cȃntec de slavă,
o plămadă sfȃntă,
ca zorii sfinţirii!

Am făurit un Imn,
pe Drumul spre Ierusalim!
Un Imn ceresc,
în cuvintele Cerului
în minunea Harului,

pentru iubirea Ta,
pentru lumina Ta,
pentru mȃntuirea Ta,
pentru cerul Tău,
pentru sufletul meu;
pentru biruinţă,
pentru întreaga Ta Ființă!

L-am înrămat cu ramuri de finic,
l-am pus la picioarele Tale;
l-am spălat cu lacrimi,
l-am îmbrăcat cu dor,
cu jerbe de osanale,
și i-am dat Numele Tău, Doamne,
să-L poarte-ntre oameni
în har şi sfinţire,
pe aripi de iubire!

Gelu Ciobanu