Biruinţa mea

Biruinţa mea e Domnul
Ce odată-a biruit
Pe Golgota, pentru mine,
Cu-a Lui viaţă a plătit.

Pentru mine-a mers să moară
Fiul Sfânt de Împărat,
A dus a lumii povară
Şi al meu murdar păcat.

Ce iubire, ce speranţă,
Domnul meu mi-a dăruit
Când, odată, a Lui viaţă
Pentru mine Și-a jertfit.

Pe Golgota, mântuirea
Am primit-o de la El
Şi de-atunci Îi simt iubirea
Ce mă va urca la cer.

Ce durere, ce ocară
Dus-a Domnul meu iubit
Şi atât de grea povară
Să fiu şi eu mântuit.

Cum să-Ți mulţumesc, Părinte,
Pentru DARUL Sfânt adus?
Cu ce lacrimi sau cuvinte
Să Te-nalţ, iubit Isus?

Pentru jertfa cea mai mare
Ce a fost aici vreodat’
Am primit şi eu iertare!
Da, ISUS HRISTOS mi-a dat

Din a Lui viaţă sfântă,
Pace, Har şi mântuire!
Şi a mea inimă-i cântă
Zi de zi, de fericire.

Monica Schiersner 

Anunțuri

Înaintea Ta

Mi-aplec genunchii înaintea Ta
Şi azi te rog, iubit Părinte,
Deschide-mi pentru Tine inima
Şi rugăciunea fă-mi-o mai fierbinte.

Mi-aplec genunchii, să Te proslăvesc,
De-atâta dragoste de TATĂ,
De-atâtea lucruri ce primesc
Prin bunătatea-Ți minunată.

Mi-aplec genunchii să Îţi spun
Ce bine-i, Doamne, lângă Tine
Şi fericirea de acum
Nu aş schimba-o-n veci cu nimeni.

Că Tu adusu-mi-ai odată,
Din cer trimis-ai pentru mine
O dragoste adevărată –
Eu am primit doar de la Tine.

Tu m-ai iubit cum niciodată
Aici nu m-ar putea iubi,
M-ai căutat în lumea toată
Că ai vrut TATĂ să îmi fii.

Şi cu ISUS m-ai făcut frate,
Prin El odat’ m-ai înfiat,
Că numai El, singurul, poate
Să-mi ierte multul meu păcat.

El e prietenul în care
Putut-am cu adevărat
Găsi salvare şi iertare,
Cu tine, TATĂ, m-a-mpăcat.

De-atunci, mereu, în rugăciune
Îi mulţumesc şi-s fericit,
Că sus în cer şi al meu nume
E scris de Domnul meu iubit.

Că preţul fericirii mele
Doar Domnul Isus l-a plătit
Şi-a Lui iubire şi putere
Viaţa mea a mântuit.

Şi-n rugăciune vreau fierbinte
Să-I mulţumesc neîncetat
Şi să mă rog de azi ‘nainte
Mai mult şi mai înflăcărat.

Monica Schiersner 

Îngenunchez și-aștept

Când simt în piept speranța putrezită,
Când sufletul e singur și pustiu,
Când dragostea e-o punte risipită
Îngenunchez, Isuse, cu credință,
Ca trestia zdrobit de neputință
Și să revii aștept într-un târziu.

Că nu demult, din streșinile casei
Am pipăit în suflet stropi de har,
Și-au înverzit aleile în frunte
Cu aer îmbibat de flori de munte,
Acoperit de-al cerului nectar!

Iar peste umerii supțiri ai firii,
Din ale neputințelor izvor,
Se-nghesuie barbar, contrar iubirii
Atâția spini ce ustură și dor. . .

Și simt în piept speranța putrezită,
Iar sufletul e singur și pustiu. . .
Simt dragostea o punte risipită
Ce-o și zidesc clipită de clipită
Pe urma Ta s-ajung într-un târziu.

De-aceea-ngenunchez cu umilință,
Zdrobit mă rog preabunule Isus
Și vreau cu stropi de har și de credință
Să-mi picure-ndeajuns pe-a mea ființă
Oceanul Tău de dragoste, nespus!

Mihai Ghidora 

Prea târziu

Ți-ai adunat trăirea în nori pufoși de fum,
Te-ai cocoțat cu râvnă pe muntele de paie
Și-acum, sub talpa casei, ai doar gunoi și scrum,
Pereții nu te-ascultă, trosnesc și se îndoaie.

Te-ai războit într-una, nici nu mai știi cu cine,
Iar pumnii strânși odată stau galbeni și inerți;
Vezi mori de vânt în juru-ți, uitându-se la tine,
De-ai mai deschide gura, ce-ai vrea ca să le cerți!

Îmbărbătat de visuri mărețe despre soartă,
Tot ce-ți poftiră ochii ai vrut și-ai adunat;
Și-acuma stă sfârșitul, proptindu-se de poartă,
Să îți arate câmpul pe care-ai semănat.

Amabil, pus pe glume, în jurul tău ai strâns
Tot prieteni de distracții, de spirit și de „viață”;
Dar cine să mai vină? Când ai ajuns de plâns,
Pe cine mai desfată obrazul de paiață?

Din patimi și amoruri ce le-ai trăit odată,
Nu-i nici o adiere, să-ți netezească fruntea!
Doar singura Iubire, Iubire-adevărată,
Spre patul tău de moarte, mâhnit, străbate puntea.

Pe fața Lui de slavă sunt picuri de durere,
El mâna îți întinde, mai face-o încercare;
Ți-a spus din nou pe nume, dar nu-nțelegi ce-ți cere –
N-ai învățat ce-i „vină”, ce-i „jertfă” și „iertare”.

E El, Mântuitorul, acum ți-ai amintit!
Dar, vai! „cortina cade și piesa s-a sfârșit…”

Viorica Mariniuc 

Urari la binecuvantare

Zilnic vine  îndurarea
Noi o cerem; Tu o dai
Tu, Părinte, da-i  suflarea
Şi dorinţa  pentru Rai,

Tu reverşi  Harul  întruna
În cascade  de  iubire
Vrem în Duhul să  fim una
Să dăm Regelui  cinstire.

Astăzi te rugăm fierbinte
Să inunzi  noua făptură
Cu traiul stărilor sfinte
Şi cu-a  Duhului măsură.

Lasă  pacea Ta  cerească
Să-i  cuprindă  viaţa toată
Iar dragostea să  domnească
În inima-i  consacrată

Fă-i parte de multe zile
Trăite  doar lângă  Tine
Iar când vin forţe  ostile
Să le-nfrunte doar cu bine.

În necazuri  dă-i  putere
Să  învingă încercarea
Iar când  vine o  durere
Pregăteşte-i  vindecarea.

Parte fă-i de  bucurie
De-un cămin cu pace plin
Când vin valuri cu furie
Numai Tu-i poţi da alin.

Tu-i  vei  alina  suspinul
În zilele de-ntristare
Iar când va gusta pelinul
Vei trimite   uşurare.

Pune  duh  de rugăciune
În fiinţa nou-născută
Fereşte-o de-ntinăciune
În lumea necunoscută.

Pe părinţi îi  ocroteşte
În prezenţa  Ta slăvită!
Iar când  Pârâşul pândeşte
Dă puterea  potrivită.

Din izvoarele  cereşti
Toarnă  binecuvântare
Pe Rebeca sa o cresti
Să  lucreze-n Adunare.

Orice lucru bun, O, Tată
Îl  primim din  mâna Ta
Ne dai Harul fără  plată
Veşnic Te vom lăuda.

George Cornici 

Binecuvântă copilașul

Și Tu ai fost copil, Isuse,
Și Tu venit-ai pe Pământ.
Ca flori de-argint pe haină puse
Vin toți copiii, rând pe rând.

Trimiți din slavă daruri pure
La toți cei care le doresc,
Deși cel rău ar vrea să-i fure
Când ei, ca pomi, în casă cresc.

Cunoști cărarea și vrăjmașul,
Căci Ești a toate Creator!
Fii Tu, ceresc, divin, Ostașul
Pe veci, al său Ocrotitor!

O zi cunoaște-va copilul
Când, precum toți ceilalți copii,
Va învăța ce e căminul,
Despre cei morți și despre vii,

Despre scrisoarea de nădejde,
Și îndicații ce ne-ai dat.
Și cum pe-acei pescari de pește,
Pescari de om i-ai transformat.

Și ne-ai lăsat în pagini sfinte
Dreptarul vieții pentru rai.
Va învăța de legăminte
Și Legământul ce ni-l dai.

Și va porni încet în viață,
Ca tânar făcând primii pași.
În zori de zi, în dimineață,
Chemat de rai, de pătimași,

Cu șoapte-n jur din vânt și vale,
Cu ispitiri de șerpi șireți,
Atras ca toți, pândit de zale
Și condamnat de cei răzleți.

Cunoaștem drumul, îl știm bine,
Iar Tu îl ști de la-nceput.
Căci om ai fost iar din vechime,
Cu Tatăl, omul ai facut.

De-aceea astăzi vrem, Părinte,
Să ne plecăm în fața Ta
Și să primești o rugăminte
Ce doar spre cer vom îndrepta!

Ne-ajută partea a ne face:
Sămânța sfântului Cuvant
Să o sădim în prunc cu pace,
Să-l îndreptăm spre Legământ!

Dar, doar atât putem noi face,
Căci și noi suntem pruncii Tăi.
În al Tău nume vântul tace
Și pier din cale demoni răi!

Să crești în el, spre cer, dorința,
Să-l porți pe braț de Dumnezeu!
Să vrea cu Tine biruința,
Să nu cedeze când e greu!

Veghează-L Tu, de-acum, din fașă,
Și crește-l bun și luminat!
Să vadă cer în a Ta casă,
Să vadă-n Tine Împărat!

Păzește-l de nenorocire
Și nu-l lăsa lovit de vânt!
Învață-l calea cu iubire,
Hrănește-l, Doamne, din Cuvânt!

Mai mult decât noi toți cunoaștem
Ca oameni, azi, creația Ta,
De când în lume mici ne naștem
Și zeci de ani de-am învăța,

Tu ai în palma Ta misterul,
Văzut, cuprins și necuprins!
Deci grijă nu avem când Mielul
De viața noastră S-a atins!

Mai mult, când pruncul va fi mare,
Am vrea să Te rugăm, Isus:
Veghează-l Tu în adunare,
Să vadă clar, spre ceruri, sus!

Ferește-i mintea de ispite
Ce poartă diavolul mascat!
De-a tălmăci și-a lua cuvinte
Ca să se-apropie de păcat!

Păstrează pur în el Cuvântul,
Ferește-l de aluat stricat!
Să aibă-n Tine doar avântul,
Lumină vie, drum curat!

Și-n jurul lui să vadă lumea
Că Ești al său cârmaci, mereu!
Iar de va fi să urce culmea,
Să meargă sus, ca Mardoheu,

Să fii văzut prin el, Părinte,
Și de mândrie să-l ferești!
Și-am vrea, a noastre legăminte,
Acum, Tu, să le înnoiești!

Să fim cu toți armata sfântă,
Să ducem Numele-Ți slăvit!
Un neam ce viu binecuvântă
Mărirea Ta, Domn preaiubit!

În mâna Ta dar ia-ne viața,
Să fim un neam și un cămin!
Și toți să prindem dimineața
Când vei veni pe nori! Amin!

Emanuel Adrian Vlaicu 

Nu am timp!

Cheamă glasul conștiinței
Toți creștinii ațipiți
Pe cărarea pocăinței
Să se-ntoarcă toți cei sfinți.
Și îi cheamă lin, pe nume
Glasul ei cel plin de dor
La Lucrare, fapte bune
Pe al Domnului ogor:
-Ioane drag, te-așteaptă frații
În Lucrare, ca sa mergi!
-Nu am timp, să meargă alții..
Dacă merg, pierd ore-ntregi!
-Dragă Ana, în spitale
Sunt bolnavi de vizitat…
-Nu am timp! Ce sunt eu, oare??
Să-mi pierd timpul minunat??
-Cristi drag, ai voce bună
Deci la cor poți să-L slujești…
-Nu am timp în săptămână
Am treburi gospodărești!
-Dragă Silvia, vezi sărmanii
Cât de mulți sunt…nu-i ajuți?…
-Nu am timp! Și nu-mi dau banii
La săraci, că-s bani pierduți…
***
Iată Scaunul Judecății!
Ziua sfântă a sosit!
Ziua mare a dreptății
Celui veșnic proslăvit!
Miliarde se-nfioară
Judecata așteptând
Mulți vor fi lăsați afară
La decizia Celui Sfânt.
Și începe judecata.
Milioane-s aruncați
Jos în iad, primind răsplata,
Fără milă lepădați.
Și-s puțini răscumpărații
Ce la dreapta-i sfântă stau
Îmbrăcați în alb sunt frații
Și cununi de slavă au.
Și la sfânta judecată
Vine-n față-adus de-un sol
Cel chemat de frați odată
În Lucrarea sfântă: Ion.
-În Lucrare pentru mine
Te-am chemat și-ai refuzat…
-N-aveam timp, Tu știi prea bine
Eram foarte ocupat!….
La un semn apar martirii
Ce-n  arene-au fost sfâșiați
Pentru cauza mântuirii,
Și salvarea altor frați.
-Nu doar timpul ci și viața
Pentru Mine ei și-au dat
Se jertfiră cu speranța
Că mă vor vedea odat.
Solii mei, veniți, luați-l
Locul lui nu e în cer
Ci în gheenă lepădați-l
Jos cu diavolu-n infern!
E adusă Ana-n față
Ce bolnavi n-a vizitat:
-Când eu mă stingeam din viață
Tu n-ai vrut să-mi stai la pat!…
-Doamne, n-aveam timp, știi bine
Tânără fiind petreceam!..
Domnul face-un semn și vine
Dorca ce fapte făcea.
-Vezi pe Dorca?…cu iubire
Tuturor ea le slujea
Și făcea mereu doar bine
Tu de ce n-ai fost ca ea?
Solii mei, acolo-n groapă
Aruncați-o voi în foc
Unde ea va cere apă
Dar nu va primi deloc!…
E adus acum cel care
Ca să cânte-a refuzat
Cristi gospodarul mare
Ce lucra pân pe-nnoptat.
-Tu de ce nu mi-ai dat slavă?
Să îmi cânți laude n-ai vrut…
-Eu aveam o Doamne treabă
Foarte multe de făcut!
Domnul face-un semn,se-arată
Noe, cel ce-a construit
La Cuvântul sfânt o arcă
Ce de moarte l-a ferit.
-Vezi pe Noe, multă treabă
El ar fi putut avea
Dar când eu i-am spus de arcă
A lăsat tot ce făcea.
Luați-l soli și lepădați-l
Jos, în focul pregătit
Pentru cel rău, pentru alții
Care-n viață i-au slujit.
E adusă-n față Silvia
Ce sărmanii i-a uitat:
-Nu ai vrut să știi ce-i mila
Și flămând tu m-ai lăsat..
-Știi că nu aveam timp Doamne
Banul doar mă bucura..
La un semn, mulțime mare
Se oprește lângă ea.
-Vezi cu câtă dedicare
Iubeau cei dintâi creștini
Luati-o soli, jos în pierzare
Aruncați-o jos, în chin!
Dragii mei, nu-i simplu, doare
Tot ce-n vers am exprimat
Dar durerea și mai mare
E să fii un lepădat.
„Nu am timp” e o minciună
Timp avem, numai să vrem
Un bun gând și-o faptă bună
Daruind cuiva putem.
Sunt atâți fără picioare,
Fără mâini care slujesc
Cu iubire, dedicare
Țelului Dumnezeiesc.
Sunt atâți în căruciore
Orbi sau surzi, paralizați
Ce slujesc cu-nflăcărare
Domnului, cu El fiind frați.
Le vor fi de  mărturie
Celor care „azi n-au timp”
O dovada clară vie
Pentru osândiți fiind.
De aceea, frați, trezire
Tot ce-i moft să lepădăm
Sinceri toți, cu dăruire
Pentru Domnul să lucrăm.
„Nu am timp”,frați, nu există
Timp avem, deci să lucrăm
Dacă nu vrem ca osândă
Jos în iad să secerăm.

Emanuel Hasan 

Câți dintre voi vă veți trezi?…

La început a fost frumos.
A Harului dulceață
O-mpărtășeau frații-n Hristos
Până la dimineață.
Iar eu eram doar un copil
Care simțea iubire
Și părtășie-n Cel divin
Și sfântă dăruire.
Se adunau sfinții grăbiți
Uitând ce-i foamea, somnul
Și-n rugăciuni lungi și fierbinți
Se bucurau in Domnul.
Veneau când noaptea se lăsa
Cu-atâta bucurie
Și casa parcă devenea
Un colț de veșnicie.
Mai bine-atunci se-adunau
Căci alții-informatorii
Cât era ziuă nu dormeau
Umblau precum cocorii
Să raporteze de-au văzut
Vreo mică adunare
Ce „ilegal” s-ar fi făcut
Din lipsă de-aprobare.
Da, alte vremuri, căci era
Credința interzisă
Și frățietatea se-aduna
Cât bezna era-ntinsă.
Îmi amintesc cum pregăteam
Pentru noaptea de veghe
Cum intre geamuri tot puneam
De  jos până sus perne.
Iar părtășia începea.
Afar era-ntuneric.
În casă-n rugăciuni ardea
În candele Duh veșnic.
Când noaptea stinsă se-ngâna
Afară-n zări cu zorii
Atunci si ruga  se-ncheia
Dar si glasul cântării.
Apoi știu că se așterneau
Și pentru trup bucate
Căci mulți de-acol’ direct plecau
La muncă mai departe.
***
Așa-am crescut, așa-am văzut
Eu dragostea frățească
În vremurile ce-au trecut
În casa părintească.
Iar azi? privesc și sunt mâhnit
Că nu mai văd iubire
Puțină e și s-a răcit
Dospit-a omu-n fire.
E libertate dar în duh
Sunt mulți strânși ca-ntr-o gheară
Și nu prea urcă în văzduh
Spre Domnul ruga iară…
Puțini mai sunt acuma sfinți
Puține nopți de veghe
Puține rugăciuni fierbinți
Puțin popor mai crede
Cu-adevărat în Dumnezeu
Urmând cu drag credința
Căci și-au clădit cu spor alt zeu
I-au și-nchinat ființa.
Da, nopți de veghe nu mai sunt
Așa, ca altădată
Sunt mai puține, nu e când
Că lumea-i ocupată.
Ziua se merge la servici
Din zori si până-n seară
Că doar, cum poți să te ridici?
Doar nu din trândăveală!
În contracronometru par
Frații să tot adune
Să vadă toți cât sunt de mari!
Ce post și rugăciune??
Trecând prin lume-am întâlnit
Tot felul de situații
Și-am înțeles și mai mâhnit
Cui se închină frații:
Zeului Ban! celui ce-a pus
Pe-atâția stăpânire
Nu mai au timp pentru Isus,
Nici drag, nici dăruire.
Auzi puțin la părtășii:
-Ohh, îl aștept pe Domnul!
Sufletu-i gol de bucurii
Că-n vise i-a prins somnul!
Și roada-n Duhul s-a rărit
Și-i plin de roada firii
Ce-n vise le-a ințelenit
Aripile răpirii.
Tot mai mâhnit sunt când le scriu
Deci nu merg mai departe
Mă doare pentru mulți să știu
Că merg jos,înspre moarte.
Ca un străjer ce stă pe zid
Am să tot strig în noapte
Chiar dacă-mi pare ca-ntr-un vid:
-Isus Hristos e-aproape!
E-aproape clipa când pe nori
El va deschide zarea
Și poarta veșnicei splendori
Să-nceapă sărbătoarea!
Câți dintre voi vă veți trezi
Cât încă focu-n sfeșnic
Revarsă in candele mii
Duhul cel Sfânt și veșnic?

Emanuel Hasan 

Mântuirea e un dar…

Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu ca să se înmulţească harul? Nicidecum!
Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat? Rom. 6:1-2

Mântuirea e un dar,
Prin iubire dăruit!
Fără merit! E prin har,
Dar e oare prețuit?!?

Ce aducem la picioare,
Celui, ce ne-a dat viața?
Când prin El este suflare,
Ce în noi bucură fața?

Mântuirea e un dar,
Darul Vieții ce dă viață!
Dar depunem pe altar,
Ce Scriptura ne învață?

Cerul azi mai chiamă inimi!
Pământu’ acceptă sau refuză
Și continuă cu patimi,
Aducând mereu o scuză…

Mântuirea azi mai cheamă!
Suntem liberi a alege…
Un trai în fire fără teamă,
Ca un fiu fărădelege,

Sau o viață în Hristos,
Cu viitor în nemurire!
Vas de cinste și folos,
Cu veșmântul în sfințire.

Darul Vieții, Măntuirea
Fie-n preț la fiică, fiu
Azi, mai cheamă Izbăvirea!
Mâine, poate fi târziu…

Mântuirea e un dar!
Alegi tu, aleg și eu…
Mântuirea e un dar…
Suntem fii din Dumnezeu?!?

Lidia Cojocaru