Vorba

Vorba pleacă, nu așteaptă,
De-i trimisă, s-a și dus!
Ea dă cinste sau rușine,
Căci contează cum s-a spus.

Vorba-i dulce, dar și amară,
Leagă rana, dar o și face,
Este pâine, dar și piatră,
Dă război, face și pace.

Vorba închide sau deschide,
Te condamnă sau salvează,
Te ridică, te coboară,
Sau te marginalizează.

Vorba frânge inimi dacă,
A zburat pe negândite,
Însă aduce mângâiere
De-n iubire se transmite.

Vorba leagă sau dezleagă,
Vorba stinge sau aprinde.
Viața, binecuvântarea,
Uneori de ea depinde.

Vorba smulge sau plantează,
Ea dărâmă, ea zidește,
Vorba-i condimentul păcii,
Satură sau flămânzește.

Vorba goală, fără esență,
Nu ajută la nimic!
Ori ești mare prin vorbire,
Ori vorbind, devii mai mic.

Vorba, ori te promovează,
Ori te pune pe butuci,
Ea te scapă sau provoacă
Abandon chiar la răscruci.

Vorba minte sau dezminte,
Spune adevăr sau nu,
Rodul vorbei îl consumă
Nu doar alții, ci și tu.

Inima-i locașul care
Naște vorba bună, rea,
Deci, ‘nainte de-a vorbi,
Vezi cum stai cu inima.

Lucian Cazacu

Reclame

Cât mai e har

Cât mai e har putem ierta
Pe-oricine și pentru orice
Când harul se va termina
Oricât am vrea n-om mai putea.

Cât mai e har putem iubi
Nu doar pe cei ce ne iubesc
Când harul e Dumnezeiesc
Iubești pe cei ce îți greșesc.

Cât mai e har în rugăciune
Cu Domnul poți să mai vorbești
Păcatul tău ai cui il spune
Și în genunchi să te căiești.

Cât mai e har în adunare
Mai poți simți fiorul sfânt
Te cercetază prin cântare
Și prin al Domnului cuvânt.

Când harul de la noi s-a lua
Si untdelmen n-ai adunat
Să ai în candelă și-n vas
Amar atunci vei regreta.

E ultim ceas trâmbița sună
Să te trezești din somnul tău
Să-ti curățești haina căci vine
Cu slavă mare Dumnezeu.

Nicolae Zamfir

Din fir de praf Tu m-ai făcut

Din fir de praf Tu m-ai făcut,
Din lacrimi și din suferință,
Prin jertfa Mielului Preasfânt,
Ai insuflat in min’ credință.

Mi-ai spus ca sunt Copilul Tau
Și chiar talanți ai pus în mine,
Să te slujesc mereu, mereu,
Să te ascult, să fac doar bine.

Mi-ai dat harul de-a fi supus,
Mi-ai spus să fiu pildă-n vorbire,
Ai spus că ținta-i s-ajung sus,
Și m-ai umplut cu-a Ta iubire.

Mi-ai șoptit dulce și duios:
„În încercări voi fi cu tine!
Să rămâi tare, credincios,
Căci ești al meu, iubit creștine!”

Tu nu mi-ai spus că va fi-ușor
Dar ai promis că ești cu mine,
Pe drum voi merge încetișor,
Pân’ mă voi întâlni cu Tine.

Mihăluț Miriam 

Nu cere de la oameni ajutor

Nu cere de la oameni ajutor
Căci nu la mulți, neapărat, le pasă,
Omul promite, dar e schimbător,
Și atunci când nu te-astepți… te lasă!

Nu aștepta miloși samariteni
Gata de jos să te ridice,
Căci nu sunt între pământeni
Prea mulți la greu să se implice.

Nu-ți spune păsul nimanui
Căci vei primi doar compasiune,
Mai bine spune-I Domnului,
Plecat, zdrobit în rugăciune.

Au fost atâția ce și-au pus
Nadejdea-n omul muritor
Crezând că tot ce el le-a spus
Se va-ntâmpla în viitor.

Doar vorbe goale și-amagire
Aceasta-i tot ce au primit,
Căci cel ce-ofera cu iubire
E numai Unul; Mielul Cel jertfit.

Nu cere de la-aceia ce par drepți
Și că au inima aleasă
Căci s-ar putea o viață să-i aștepți
Măcar o dată să îți intre-n casă.

Învață odată pentru totdeauna
Prietene. . ! că omul e pământ
Și singurul ce poate opri furtuna
E Domnul Slavei Cel deapururi Sfânt.

Lui doar să-i ceri când ești la strâmtorare
Și El nevoia ți-o va împlini,
Dacă și tu raspuns-ai la a Lui chemare
Și știi c-ai fost cum El te-a vrut să fii.

Puiu Chibici 

Începe-ți ziua cu iubire

Începe-ți ziua cu iubire,
Cu laude, cu mulțumire,
Începe-ți ziua-n rugăciune,
Cu vorbe și cu gânduri bune.

Începe-ți ziua cu cântare,
Cu-ngăduință, cu iertare,
Cu dragoste, cu dărnicie,
Cu suflet plin de bucurie.

Începe-o noua zi cu Domnul,
Alungă moleșeala, somnul,
Începe-ți ziua cu credință,
Cu pace și bunăvoință.

Umple-ți ființa cu speranță,
Cu milă și cu toleranță,
Încarcă-ți inima cu soare,
Fii pentru toți, o binecuvântare.

Leonte Chibici 

Dacă nu Tu, atunci cine?

Dacă nu Tu, atunci cine
Să-mi poarte de grijă când dorul e mare,
Când raza-i puțină și-i multă-nserare,
Speranța se duce, necazul mă ține? …
Dar scumpa-Ți chemare
Îmi scutură zgura și mătură vasul,
Veghează lucrarea și-apropie ceasul
Spre soare-răsare.

Dacă nu Tu, atunci cine
Să sprijine capul când trupul se frânge,
Săracul când n-are, bolnavul când plânge,
Cu drag să ne-nvețe ce-i rău și ce-i bine
Și-n jertfă de sânge
S-arunce departe urâtul păcat? !
Căci jertfa cu care Stăpânul s-a dat
La ceruri ne strânge.

Dacă nu Tu, atunci cine
Să vină-ncontinuu cu-aceeași menire
Spre inimi de piatră, să dea izbăvire,
În timpuri trecute și-n timpul ce vine
Și-n dulce-nsoțire,
În duh și-n putere să-Și crească Mireasa,
Cu mână cerească să-i termine Casa,
Cu-atâta iubire? !

Te roagă azi tot poporul,
Venit din lume să Ți se-nchine,
Cu mâini întinse, cu inimi pline:
Ne spune iarăși că ești Păstorul
Și iar ne-adu
Lângă Tine!
Dacă nu Tu,
Atunci cine? …

Viorica Mariniuc

…adăpostul divin!

Faur octombrie în liniştea toamnei,
Amprenta ruginei în galben împlântă,
Şi-un sâmbur de jale-n ecoul poemei,
Suspină atins de o frunza uscată…

În liniştea toamnei triumfă mişcarea,
Cu cerul se leagă în tainice puncte,
Natura smerită îşi schimbă culoarea,
Din galben de miere în rani ruginite,

Cu frunza mai rară ce vântul o bate,
Din visul de-o vară, pădurea trezită,
Dezbracă veşmântul din ramuri boltite
Şi-aşteaptă să poarte cununa albită…

E lecţia vieţii de ceruri trimisă,
Parfum de sfârşit cu ultimă boare,
Căderea mai lină e parcă surprinsă
De somnul cel dulce numit resemnare.

Mi-e dragă şi iarna şi vara şi toamna,
Mi-au fost deseori adăpostul de dor,
În ele mi-e caldul şi dulcea fântână,
Ce apa tot vie o ţine în tainic izvor!

Din toate mi-adun bucuria-n secunde,
În sufletul plin condeiul iubirii alege,
Mă-nvaţă şi-n tabla scăderii a crede,
O pagina scrie când alta-i premerge.

Prin toamne şi ierni, în vară trecând,
De când am păşit pe pământ umil peregrin,
În toate cuvânt ziditor m-am găsit căutând
Şi-aşa am aflat la Acel ce întâi m-a iubit,
…adăpostul divin!

A. Urma

Astăzi inima Îți dau

Îți cer Doamne, timp la toate,
Ca să pot să mă gândesc…
Dar Tu-mi spui că nu se poate,
Astazi, să mă pocăiesc.
Astăzi inima să-Ti dau,
Și toată iubirea mea
Pe gânduri să nu mai stau,
Să pornesc pe calea Ta.
Tu-mi spui că timpul e scurt,
Și numai puțin mai este,
Vremea iute a trecut
Sunt speriat de această veste
Și, îmi dau mult de gândit
Prorociile ce sunt…
Nu mai stau, sunt hotărât,
Nu mai pot să mă ascund…
Nu mai pot să mă sustrag
De la datoria mea.
Numai Tu, Părinte drag,
Poți să-mi alini inima
Și e drept ca să aștepți
Doar iubire de la mine.
Tu ești bun și mă îndrepți,
Mă îndemni ca să fac bine,
Mă înveți să dau iubire
Și iertare orișicui,
Să fiu plin de fericire,
Să nu fac rău, nimănui,
Cumpăna să-mi fie dreaptă,
Așa cum Îți place Ție
Căci în Ceruri mă așteaptă
Marea Ta Împărăție.

Florenta Sarmasan

A Cuvântului Sfânt școală

Referințe
Ref. 2. Împ. 4,8-41

A Cuvântului Sfânt școală
Ne învață ce-i de făcut
Când ajunge „moartea-n oală”
Și amaru-i neplăcut
Tot sufletul ni-l răscoală.

Poate că-un neștiutor,
Zvârle-n „oala” vieții tale
Un „bostan” otrăvitor,
„Ciorbele”-ți devin mortale…
Ce faci, le dai tuturor? !

O, nu face asta frate,
Pune-ți un capac pe „oală”
Și ridică mâini curate,
Cum ai învățat la „Școală”
Către Cel ce totul poate…

Nu privi cu ciudă omul
Ce-a adus tot ce-a cules…
Știi cine-A făcut atomul?
Du-te drept la cel ales
Și împuternicit de Domnul,

Spune-i ce-i în „oala” ta
Căci o binecuvântare
Va veni când s-a ruga
Și-orice otrăvi vătămătoare
Domnul le va alunga…

Și-atunci „oala” ta devine
Obiectul saturării
Cu bucatele divine
Pentru toți membrii-adunării
Și-a străinului ce vine…

Mulți nu fac deosebire
Între ce-i rău și ce-i bine,
Astfel nu-i nici o uimire
Că-s atâtea inimi pline
De otravă și murire…

Dar noi, haide-ți să veghem
Unii-asupra altora
Și cu drag să ne îndemnăm
În Hristos a ne ancora,
Fără să ne condamnăm…

Să nu „dăm cu pumnii în vânt”
Ci-n evlavie, cu iubire,
Să cinstim pe orice sfânt
Pus să-aducă o izbăvire
În oala noastră de pământ!

Să veghem asupra „oalei”
Fiecare-n dreptul lui,
Să nu dăm vreun prilej boalei
Nici speranță somnului,
Ci să dăm glas osanalei

Toți, în cinstea Domnului,
Toți în cinstea Domnului!

03/10/2018*Ioan Hapca

Poetul toamnei

Ma scald, intr-un vartej de frunze ratacite,
Si ma afund, incet in valuri de arama,
Sperantele-mi intr-un ungher se-ascund chircite,
Prin nouri desi, azi, tesatura de lumina se destrama.

Ma las purtat de pasari, pribegind prin cârduri,
Si zbor spre orizonturi plumburii si prafuite,
Iar aripile-mi rupte imi atarna … falduri, falduri
Ingrijorarile imi curg in ganduri negre, ravasite.

Sunt inghitit, de un pustiu de lacrimi insetat,
Si razele credintei in intuneric se topesc incet,
Sunt singur, trist si parasit… infometat,
Al toamnei melancolic, deprimat… poet.
…………………………………………………………………..

Dansez cu frunzele uniti in hora bucuriei,
Si ma inalt spre tarmuri de visare,
Sperante vii ard flacara aprins’ a marturiei,
Si dezbracat de umbra ma indrept spre soare.

Purtat de pasari able spre ‘naltimi necunoscute,
Murind cate putin inaintez spre Viata,
Cu aripile larg deschise… renascute,
Plutesc fara de grija spre Eterna Dimineata.

Pe strazi au inflorit iar ploi de fericire,
Si din credinta mi-am zidit un trainic parapet,
Se nasc in mine noi izvoare de iubire,
Azi sunt al toamnei cel mai fericit… poet.

Alexandru Marius