Nimic fara Isus

Nu vreau o viață fără Domnul
O zi, o clipă-un ceas măcar.
Căci viața fără a Sa prezență
Este trăită în zadar.

Nu vreau nici răsărit de soare,
Nici umblet zilnic sau vreun țel.
Nu vreau NIMIC din lumea aceasta
Dacă întâi nu-L vreau pe EL.

Nu vreau nici hrană și nici apă,
Chiar dacă îmi sunt de folos.
Nu, nu le vreau, de înainte,
Nu-l vreau cu sete pe Hristos.

Nu vreau nici bani nici avuție
Nimic din tot ce-i efemer.
Nu, nu le vreau de toate acestea
Mă vor îndepărta de cer!

Nu vreau nici planuri și nici vise,
Nici propășirea lor de fel.
Nu vreau să le văd împlinirea
Dacă în ele nu e El!

Vlad Bucur 

În mâna Domnului

În orice ceas permis de Providență,
De-atâtea ori aș fi putut să mor,
Fără să știu de-a Domnului prezenţă
Și despre Harul eliberator!

Un tributar al vieții și al morţii,
Contemporanul fiu risipitor,
Am fost străinul, ce în voia sorţii
De cer nutrea în permanenţă-un dor,

Credinţa fariseică avută
Și fapte bune numai de decor,
Independent de jertfa neștiută,
Al vieţii proprii critic-spectator!

Cu preţ de sânge-a fost răscumpărarea
Și am primit divinul ajutor,
Isus prin jertfa Sa mi-a dat iertarea
Și-mi este-al vieţii Sfânt Reformator!

Cu înnoirea minţii prin credinţă,
Chiar dacă știu că drumul nu-i ușor,
Doar El îmi dă putere-n suferință
Și cu slujire-acum Îi sunt dator.

În mâna Domnului e-ntreaga lume,
Căci este în controlul tuturor,
El S-a descoperit în rugăciune
Și în Cuvântul edificator.

Senin în vremi de mare turbulenţă,
Cu soare- n suflet când afară-i nor,
Mă-nchin și mulțumesc cu reverență
Lui Dumnezeu, supremul Creator!

Laura Minciună 

Oprește-te din când în când

Oprește-te din când în când și uită-te la lună,
Și-ascultă trecerile ei ce multe au să-ți spună.

Oprește-te din când în când și uită-te la soare,
Căci nu ști ziua aceea când nu-ți va mai răsare.

Oprește-te din când în când lângă-un mormânt și-o cruce,
Și-aduți aminte că-ntr-o zi aici te vor aduce.

Oprește-te din când în când în drum numai cu tine,
Și vezi cu ce te duci de-aici în viața care vine.

Oprește-te… și până poți spre Dumnezeu te-ndreaptă,
Căci nu ști după care pas sfârșitul te așeapta.

Căci în zadar te vei opri când moartea te culege
Atunci, pe veci de veci va fi târziu a mai alege…

Traian Dorz

Din necuprins

Un soare pal și șters,
Reminiscent trecut,
Străbate toamna cu intermitențe,
El înconjoară lumea,
Mărturisind tăcut
Că Dumnezeu nu face diferențe.

Aceleași ieri și azi,
Perfectele valori
Ni le descoperi, Doamne, spre-a-nțelege
Cât ne iubești, iar noi
Cât suntem de datori
A Te primi ca Domn și-a Te alege.

Cu bruma-nvăluiești
Al toamnei foșnet lin,
Presari cu boabe albe dimineața,
Binecuvânți natura
Și-albastrul cer senin!
Te laud, Doamne, fiindcă Tu ești Viața!

Din necuprins emani
Miresmele de nard,
Aureole de făgăduință
Respir porunca Ta,
De dorul Tău să ard
Atins de cer, statornic în credință!

Laura Minciună 

Din al cerului izvor

Din al cerului izvor
S-a născut în mine-un dor,
Dor cum nu mai e sub soare,
Dor de ţărm şi de hotare,
De hotarele iubirii
Şi de ţărmul veşniciei.

Din al cerului nectar
M-a atins în piept un har,
Har cum nu mai e sub soare,
Har divin fără hotare,
Harul Domnului Isus
Care-n suflet m-a pătruns.

Din a cerului speranţă
M-a atras o dimineaţă,
Dimineaţa fără soare,
Dimineaţa-n sărbătoare,
Sărbătoarea bucuriei,
Sărbătoarea veşniciei!

Mihai Ghidora

Gândul sclipitor

Din toate gândurile bune care se nasc şi mor pe rând
Doar unul este sclipitor, pe steagul minţii fluturând.
Zboară, se-nalţă şi se duce pe munţi semeţi, piscuri şi creste
Dorindu-şi să deschidă-n cer şi multe uşi şi largi ferestre.

Pierzându-se în ceru-albastru, lumina îi devine haină
Uitând de firea omenească ce-i este casă dar şi mamă,
La fel cum floarea din coroană îmbracă razele de soare
Neştiind viaţa care-i vine dintr-un pământ negru şi tare.

Ajuns la uşa căutată, bate sfios cerând să intre
Nemaiputând să-şi amintească cuvinte-alese, potrivite,
Caci măreţia-l copleşeşte, lumina este orbitoare
Iar alergarea până aici şi lungă şi obositoare.

Un glas se-aude din-năuntru, venind pe raze de lumină,
Este şi şoaptă dar şi tunet, şi înfioară şi alină,
Rămâne-n el ca o pecete pusă pe scrisul unui rege
Pe care nimeni nu o rupe şi niciodată nu se şterge:

„De unde vii şi cine eşti, care dorinţă stă în tine? ,
Cum ai ajuns atât de sus, să baţi la porţile divine? .
Şi mai ales de unde ştii în faţa uşilor să strigi
Să se deschidă şi să intri, lumina Noastră s-o atingi?”.

„Sunt gândul sclipitor al firii, ea îmi este casă dar şi mamă
Şi am în mine scrise adânci, vine străvechi, lacrimi şi teamă,
Dorinţa-mi este să le şterg, în locul lor să stea lumină
Apoi s-o pun în casă nouă, în locuinţa ei divină.

Pământul este ţara mea, aici mă nasc şi cresc în teamă,
Adâncul nevazut mi-e tată, iară minciuna îmi este mamă.
Mergând şi rătăcind mereu, fiind un gând am vrut să zbor
Şi să devin sub ceru-albastru copil al firii, sclipitor.

Dar n-am găsit prin văi adânci decât o apă mocirloasă
Iar peste crestele de munţi, lumină ştearsă şi ceţoasă.
Atunci şi vinele şi teama s-au inmulţit şi au crescut
Fiind în loc de sclipitor, un copil orb şi surd şi mut.

Pe drumurile minţii mele am căutat înţelepciunea
Dar n-am găsit decât minciuna cu sora ei înşelăciunea,
Am văzut sulul scris de Tine, zburând peste pământu-ntins
Desfăşurându-se sub ochi, de multe gânduri neatins.

Mirat de nepăsarea lumii cu toate gândurile firii
M-am prins de aripile lui, încrezător precum copiii.
M-a dus în locuri neştiute, în văi adânci, verzi şi mănoase
Apoi pe crestele de munţi cu piscurile luminoase.

Între pământul ţării mele şi o lumină nesfârşită
Am văzut crucea şi pe ea neprihănirea răstignită,
Iar gândurile ucigaşe, surorile şi fraţii mei
Privind la ea cu ochii reci, cu ale patimei scântei.

Am înţeles că eu nu sunt, înţelepciune sclipitoare
Ci doar o umbră a luminii ce-n Tine e nepieritoare.
Am avut zborul unei păsări ce-şi face cuib pe crengi uscate
Uitând de iarbă şi de flori, ce cresc la margine de ape.

Şi tot citind din sulul Tău, deschis peste întreg pământul
M-am bucurat ca să descopăr sclipirea care-Ţi umple gândul,
Să-i iau puţin din frumuseţe, putere şi înţelepciune
Cât încă uşa e deschisă să intre gândurile bune”.

„Nu poţi intra în casa Mea, gând bun şi sclipitor al firii
Dacă nu ai strânse în tine comorile neprihănirii,
Născut din nou având ca tată, mângâietorul Meu cel bun
Iar dragostea să-ţi fie mamă în noul început de drum.

Aşa schimbat şi înnoit să cureţi casa minţii tale,
Să faci credinţa ta un scut, răbdarea s-o-mpleteşti în zale,
Pe drumul păcii să te-ncalţi cu vestea bună scrisă-n carte,
Să iei şi coiful mântuirii ca să te aperi cu dreptate.

Născându-te din nou din Mine nu vei mai fi un gând al firii
Să stai sub vine şi sub lacrimi, mereu cu teama nimicirii,
Îmi vei cunoaşte măreţia, Cuvântul scris şi întrupat
Şi cum prin El desăvârşit, numele tău a fost salvat.

Atunci bătând la uşa Mea, se va deschide pentru tine,
Vei locui în casa slavei, în pacea curţilor divine.
Şi dintr-un gând de pe pământ, dintr-o înşelătoare fire
Vei fi copil din gândul Meu şi din eterna lui sclipire”.

Romani 12:2: ”Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să
vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine
voia lu Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvârşită”.

Stănulescu Mircea 

Eu tot te-aș lăuda

Chiar dac-aș fi o piatră
Eu tot, te-aș lauda
Cu lovituri și strigăt
Eu Ție ți-aș cânta

Chiar dac-aș fi o floare
Mereu eu ți-aș cânta
Cu strigăt și petale
Mereu te-aș onora

Chiar dac-aș fi un munte
Cu vârful înălțat
Nu m-aș mândri Isuse
De Tine sunt creat!

Chiar dac-aș fi un râu
Ce curge, neîncetat
De Tine am nevoie
Ca să mă ții curat

Chiar pasăre de-aș fi
Ce-aș face fără Tine
Când tu m-ajuți să zbor
Nimic sunt fără Tine

Chiar soarele să fiu
Tu m-ai creat să ard
Și Tu m-ai pus în slujbă
Lumina ca să dau!

Chiar vântul de aș fi
Și mult, eu, aș striga
Supus ți-aș fi Stăpâne
De Tine sunt suflat!

Orice viețuitoare
Supusă ți-e, doar Ție
Cum să se-mpotrivească
Mărețului Părinte?

Și eu, un om, cu viața
Cu gânduri și decizii
Mă-npotrivesc, eu, Ție…
Tu, m-ai creat, Părinte!

Mi-ai dat o cale-n fața
M-ai pus ca să aleg
Mi-ai spus: Viața sau moartea
Ce drum ai sa alegi?

Maria Rank 

Să nu mă laşi, Isuse

Să nu mă laşi uitării, Isuse, dacă vii…
Sunt trestia răsfrântă sub semn de întrebare,
Simţindu-Ţi măreţia, sub fragedul suspin
Regenerat de lacrimi îţi cer o confirmare…

Să nu mă laşi uitării, Isuse, dacă vii…
Trezeşte-mă atuncea la marea deşteptare,
Cum se ridică fumul spre zările pustii,
Înalţă-mă spre Tine după a Ta ‘ndurare.

Să nu mă laşi uitării, Isuse, dacă poţi
Pătrunde-mă de Tine şi stinge-mi răsuflarea,
Dar să revin acasă, pe ale Tale porţi
Să mi se-aline dorul şi toată căutarea.

Să nu mă laşi, Isuse, te rog, să nu mă laşi,
Eu am să-aştept chemarea să ne-ntâlnim odată
La un apus de soare, ori zări de neuitat,
Eu am să-aştept, Isuse, cu inima curată.

Ca valul înspre ţărm mă-ntorc din pribegie,
Sunt pelerinul care mă-ndrept spre veşnicii
Din nemurire vin şi merg spre nemurire—
Să nu mă laşi uitării, Isuse, dacă vii…

Mihai Ghidora 

Modelează-mă

533675_488593657829517_529914549_nMotto: „Copilaşii mei… când va lua Christos chip în voi.” Gal. 4:19

Modelează-mă, Isuse,
Doamne, Dumnezeul meu,
Până ce-o să ia în mine
Formă numai chipul Tău.

Căci sub presiunea vremii
Şi-a păcatului murdar,
Simt că mi s-a şters conturul
Dintre iesle şi calvar,

Simt că ceaţa de milenii
Parcă-a rupt şi parcă-a şters
Tot ce-ai semănat odată
Cel mai bun în univers.

Văd cum s-a închis iubirea
Ca o pagină-n trecut,
Iar iertarea, dăruirea…
Doamne, parcă s-au pierdut,

Parcă-a fost un nor de gheaţă
Rece şi nenorocos
Şi-am rămas sub roata vremii
Numai nume credincios,

Nu mai stă smerită firea
Răstignită pe calvar,
Ci îşi face loc în frunte,
Vrea să mă subjuge chiar…

Doamne, azi nu-ţi cer nimica
Mai plăcut şi mai frumos
Decât să mă lumineze iarăşi
Chipul Tău, Isus Christos,

Să mă bată ca un soare
Cu o rază de cuvânt,
Căci ‘naintea feţei Tale
Tot ţărână oarbă sunt.

Modelează-mă, Isuse,
Doamne, Dumnezeul meu,
Ca să ia în mine astfel
Formă numai chipul Tău!

Mihai Ghidora 

Alerg în vară

Alerg în vară printre ogoare,
petic de umbră caut sub soare.
Alerg cu gândul neostenit,
să-mi stâmpăr dorul nepotolit.

Cu braţe pline de holde-aurii
mă cheamă vara printre câmpii.
Şi ascultându-i caldele şoapte,
păşesc desculţ prin lanuri coapte.

În freamăt fierbinte cu iz de lut,
îmi plec urechea ca să ascult
cântarea lină a holdelor
foşnind culoare, pământ şi dor.

Şi îmi fac templu sufletul meu
să-nalţ o rugă spre Dumnezeu;
şi mă alătur cântării verii,
simţind cum arde focu-nchinării.

Natura ştie să se închine
Celui ce-n palmă lumea o ţine,
iar eu, făptura de El creată,
îmi plec genunchiul şi viaţa toată.

Cristina Magdalena Francu