El a știut

Referințe

Ioan 18:1-9

Pentru c-a știut să-Și zică „NU” voinței Lui mereu,
A avut din plin în Sine puterea lui Dumnezeu,
Împreună cu lumina și dragostea de a face
Tot ce-I poruncește Tatăl, tot ce Tatălui Îi place.

Armatei care venise cu săbii și cu ciomege,
Cu cătușe și cu funii ca să-L ia prins și să-L lege,
I-a spus doar „Eu sunt” și-ndată, au căzut toți ca trăsniți
Zăcând jos ca bolovanii fără viață-nțepeniți.

Și, din nou, când a zis Tatăl, Fiule, Mi-ar place-acum
Să Te lași legat de-aceștia care i-ai culcat în drum,
Pentru c-a știut să-Și zică „NU” voinței Lui mereu,
A putut și-acum să facă ce-I plăcea lui Dumnezeu.
Deci tot El îi scoală-acuma, și le dă puterea Lui
Ca să-L lege după voia și plăcerea Tatălui,
Să Îl ducă-apoi să fie bătut, scuipat, schingiuit
Iar la urmă să sfârșească sus pe cruce răstignit.
Și repet: știind să-Și zică „NU” voinței Lui mereu,
A putut și-acum să facă, ce-I plăcea lui Dumnezeu.

* * *
Haideți să vă spun acuma ce am eu de-aici de luat.
Când mulțime de necazuri peste mine se abat
Să m-arunce-n disperare și să mă paralizeze,
Să mă culce în țărână, să mă imobilizeze,
Dacă-nvăț să-mi zic „NU” mie, pot îndată, cu-n cuvânt,
Să-mi trântesc împotrivirea și zbuciumul la pământ.

Și-apoi, dacă Domnul zice că ar vrea să fiu legat
Prin dureri, pierderi și lucruri, care-s greu de suportat,
Dacă-nvăț să-mi zic „NU” mie, chiar dacă-n afară doare,
În inimă am plină pace, e lumină, viață, soare.

Valdi Herman  

In cele sfinte,mai cu spor!

In zilele ce-ți stau in față
Nu ştiu ce lacrimi dau ocol
Nici câte lovituri în viață
Vor tulbura mersu-ţi domol.

N-am să pretind c-a ta durere
Mi-e cunoscută nicidecum
Insă mă rog să ai putere
Să birui tot ce-ți stă în drum!

Să treci cu bine peste toate
Să-ntâmpini greul liniştit
Ştiind că Cel ce-ți stă aproape
Chiar groaza mării-a potolit.

Iar bucurii de-ți vin în cale
Primeşte-le cu gând senin
Căci ele sunt aici mai rare
Pe-acest pamant ce e străin.

Să-ți fie drumul către Soare
Tot mai voios si roditor
Primeste dar a mea urare:
In cele sfinte, mai cu spor!

Calfa Diana 

Lumina care izvorăște

Lumina care izvorăște
Din Raiul cel de raze nins,
Acum din nou ne-nvăluiește
În frumuseți de nedescris.

Căci auzim și-acuma graiul
Acela de iubire plin,
Ce-a străbătut cândva Sinaiul
Din slava cerului divin.

Căci Dumnezeu voia s-arate
Că doar în numele-I preasfânt
Vor fi-n veci binecuvântate
Popoarele de pe pământ.

Și Fața Lui, strălucitoare,
S-o-ndrepte înspre noi, voia,
Să lase razele de soare
Ca să ne scalde inima.

Însă lumina cea divină
Care răsare din Cuvânt,
Nu o primești când a ta vină
O-ngropi, pe veci, ca-ntr-un mormânt.

Ci-atunci când ai la rugăciune
Potirul lacrimilor plin,
Când peste-a inimii genune
Simți un fior sfânt și divin.

Și când în freamătul cântării
Simți îngeri cum în cale-ți ies,
Iar în amurgul înserării
Privești cu drag spre cer, mai des.

Și când din vechiul rob al legii
Primești să fii un fiu iertat,
Să ai un tron cum n-au nici regii…
Un loc în Raiul minunat!

Atuncea, Domnul, cu-ndurare,
Din bogățiile-I de har
Și-a slavei cea nepieritoare,
Ți-ar da pe Fiul Său în dar!

Ți-ar da o bucurie dulce
Și fața ta ar străluci
La fel cum fața Lui străluce
De focul sfintei părtășii.

Și ți-ar mai da atâtea alte,
Cât nici nu știi tu să gândești…
Ți-ar da comori și nestemate
Din sferele-I dumnezeiești.

Dar trebuie și tu, creștine,
Să stai smerit pe calea Sa,
Să nu te temi când valul vine,
Căci mâna ta e-n Mâna Sa.

Și când privești în ochii care
Au lăcrimat de dragul tău,
Când știi că Mâna-I de ninsoare
A șters cândva păcatul tău…

Ce bucurie-ar fi mai dulce?
Spre ce te-ai mai putea-ndrepta?
Când numai jertfa de pe cruce
Îți poate chipul lumina!

Căci sub a Domnului privire,
Viața e un sul deschis.
El știe faptă și gândire,
El știe tot ce-ai spus și scris.

Dar oamenii, cu a lor vină,
Trăiesc în umbre și-n păcat,
Și-n loc să vină la Lumină,
Aleg un drum întunecat.

Iar Domnu-i lasă-n a lor umblet,
Dar plânge-n taină anii grei,
Căci sângerează al Său suflet,
Căci s-a jertfit și pentru ei!

Să fim o rază de lumină,
Un crin al dorului nespus,
Să trecem în sfera divină
Când soarele va fi apus…

Și-atunci vom fi stele curate,
Vom lumina în ceruri, sus…
Iar inimile noastre, toate,
Se contopi-vor cu Isus!

Buble Estera

Când toamna vine altfel…

Când dă rugina-n frunze, în castani,
La ultimul cântat de ciocârlie,
Revine toamna ca și-n ceilalți ani,
Cu-a ei faimoasă trenă arămie.

Cu zor, țâfnoasă, mătură răzoare,
Cu bruma arde pajiștile-n cale,
N-o-nduioșează vreun suspin de floare,
Nici că-n noroi plâng gingașe petale.

Ne-nduplecată cu apusa vară,
Ea scoate vânturi reci de prin cămări,
Să-i stingă soarelui aprinsa pară,
Cu norii grei cernind senine zări.

Apoi pufnește răpăind în geamuri
C-a lunii uitătură e sașie,
Că n-au rămas nici huhurezi pe ramuri,
Că lumea-i, dintr-odată, cenușie!

La fel e omul, tot zorind pe drumuri,
Nesocotește darul tinereții,
Umbrește-al ei frumos cu-ai țâfnei „fumuri”
Și-apoi se frânge-n aspra toamnă-a vieții.

Olivia Pocol 

Toamna istoriei 

Deşi elegia există
În lacrima toamnei,în ploi
Udând ruginia batistă,
O toamnă în sine nu-i tristă,
O toamnă nu-nseamnă noroi.

E drept că şi ziua-i mai mică
Iar vânturi ce bat,tot mai reci,
Frunzişul îl smulg,îl ridică
În stol pastelat,ce-apoi pică
Să moară strivit pe poteci.

Dar frunza e doar o cortină,
Şi-atunci când e smulsă de vânt
Apare tot rodu-n lumină
Şi dă mulţumire deplină
Acelui ce-a pus în pământ.

O toamnă e rază de soare
Ivită pe cerul cernit,
Zâmbind spre convoiul de care
Ce duce recolta-n hambare,
Surâs de stăpân mulţumit.

O toamnă e stolul ce zboară
Departe de ploi şi de ger,
Având pregătită o ţară
Cu soare etern şi cu vară
Ce n-are statut pasager.
***
În toamna istoriei bate
Un vânt de-ncercări,profeţit,
Menit ca să smulgă,să poarte
Frunzişul din ramuri spre moarte,
Dar rodul va fi ocrotit.

E toamna finală,e rece,
E sumbru sfârşitul de veac,
Dar tot ce în jur se petrece
Îi sperie doar pe acei ce
Stăpânului nu-I fac pe plac.

În toamna sfârşitului,doare
Ţesutul în lacrimi decor,
Dar e bucurie,e soare
La cei care merg spre hambare,
La cei ce sunt gata de zbor.

Simion Felix Martian

23 August

Nu se va mai auzi în el de acum nici glasul plânsetelor.” Isaia 65:19

Cei slăviţi nu mai plâng, fiindcă toate cauzele durerii au dispărut. Nu există prietenii sfărâmate sau planuri năruite în ceruri. Sărăcia, foametea, primejdiile şi bârfa vor fi necunoscute acolo. Nici o durere nu îi va necăji; nici un gând de moarte sau pierdere nu îi va întrista. Ei nu mai plâng, fiindcă sunt sfinţiţi pe deplin. Nici o „inimă rea şi necredincioasă” (Evrei RI2) nu îi va face să se îndepărteze de viul Dumnezeu. Ei sunt fără greşeală în faţa tronului Său şi se conformează deplin imaginii Sale. Cei care au încetat să păcătuiască încetează să jelească. Nu mai plâng, fiindcă teama de schimbare a trecut. Ei ştiu că sunt în deplină siguranţă. Păcatul este izgonit afară, şi ei sunt înăuntru. Ei trăiesc într-o cetate care nu cunoaşte furtuna. Ei se bucură de un soare care nu apune niciodată. Ei se adapă dintr-un râu care nu seacă niciodată, şi mănâncă fructele unui pom care nu se usucă niciodată.

Pot să treacă milenii după milenii, veşnicia nu se va termina; şi cât va tine veşnicia, nemurirea şi binecuvântarea lor nu se vor sfârşi. Ei vor fi întotdeauna cu Domnul. Nu vor mai plânge, fiindcă dorinţa li s-a îndeplinit Nu-şi pot dori ceva ce au deja. Ochi şi ureche, Inimă şi mână, judecată, imaginaţie, speranţă, dorinţă, voinţă şi orice facultate este pe deplin satisfăcută. Aşa imperfecte cum sunt acum ideile noastre despre ceea ce Dumnezeu a pregătit pentru cei care ÎI iubesc, Duhul Sfânt ne-a descoperit destul ca să ştim că sfinţii vor primi o binecuvântare supremă.

Bucuria lui Christos, care este plină de infinite bunătăţi, este în ei. Ei se vor scălda în marea nesfârşită şi nemărginită a fericirii. Aceeaşi odihnă rămâne şi pentru noi. Nu poate fi prea departe. Peste puţin timp, salcia plângătoare va fi înlocuită de ramura victorioasă de palmier, şi picăturile de durere vor fi transformate în perle de binecuvântare veşnică. „Mângâiaţi-vă unul pe altul cu aceste cuvinte”.

Meditaţii C. H. Spurgeon

Visul unei prințese

Referințe

1 Ioan 4:4

De mă priviți cu ochii cei firești
Sunt muritor, ca voi, ca orișicare
Însă în ochii cei Dumnezeiești
Sunt neam regesc, eu am valoare.

Sunt o prințesă, Tatăl meu e Rege
Și are-o-Împărăție minunată,
Supușilor le-a dat o sfântă Lege
Și-o dragoste de ei nemăsurată.

Și eu mă lupt aici cât pot mai bine
Statutul de prințesă să-l păstrez,
Să nu pășesc la tronu-i cu rușine
Când vin în fața Lui să-ngenunchez.

Mă lupt mereu, cu fiece ispită
Ca rochia să mi-o păstrez curată,
Așa cum El mi-a dat-o, înălbită
Că doar cu ea îi pot ieși în față.

Și mă tot lupt, de când mi-a spus
Că-mpărăția Lui nepieritoare
Va moșteni, un Prinț frumos nespus
El mi-a trimis a dragostei, scrisoare:

„-Prințesa Mea iubită, oare știi
Că haina minunată ce o ai
Pe-o cruce am țesut-o, ca să fii
Mireasa Mea, în strălucitul rai? !”

Prieteni dragi, vă spun eu vouă azi
Că zilnic Îi citesc a Lui scrisoare
Și pe genunchi, cu ochii-nlăcrimați
Îl tot aștept, privind albastra zare…

Visez o zi cu soare făr apus
Când pe un cal, cu aripi de zăpadă
Va apărea doritul Prinț de sus
Să mă conducă-n Țara așteptată.

Visez o veșnicie în lumină…
Cu îngeri… o cântare neauzită
Pe străzi de aur voi pășim în tihnă
Iar Prințul îmi va zice, fericită! …

Și voi uita că-n mersul meu prin lume
Tânjam la fericirea pieritoare…
Ce mă așteapt, nu se poate spune
Lumină… strălucire și splendoare…

Cornelia Sărac

9 August

Cetatea nu are trebuinţă nici de soare, nici de lună, ca s-o lumineze.” Apocalipsa 21:23

Într-o lume mai bună, locuitorii sunt independenţi de necesităţile creaturilor. Ei nu au nevoie de haine. Veşmintele lor albe nu se învechesc niciodată, şi nici nu se murdăresc. Ei nu au nevoie de medicamente ca să-şi vindece bolile, fiindcă locuitorii nu vor spune niciodată „sunt bolnav”. Ei nu au nevoie pe somn ca să-şi odihnească trupurile. Nu se odihnesc nici ziua, nici noaptea, ci îl laudă pe Domnul în templul Său, fără să obosească. Nu au nevoie de relaţii sociale care să-i facă să se simtă bine. Fericirea care derivă din părtăşia cu fraţii lor sfinţi nu este esenţială bunăstării lor, fiindcă prezenţa Domnului le împlineşte orice dorinţă. Nu au nevoie de învăţători.

Fără îndoială, ei vorbesc unii cu alţii despre lucrurile lui Dumnezeu, dar nu au nevoie să fie instruiţi, fiindcă vor fi „ucenici ai Domnului” (Isaia 54:13). Ale noastre sunt pomenile de la porţile regelui, dar ei se vor ospăta chiar la masa Lui. Aici ne sprijinim de braţul unui prieten, dar acolo ei se sprijinesc numai pe Cel Preaiubit. Aici suntem ajutaţi de tovarăşii noştri, dar acolo ei găsesc totul în Christos Isus. Aici privim carnea care piere şi hainele care sunt mâncate de molii, dar acolo ei vor găsi totul în Dumnezeu. Noi folosim un ulcior ca să bem apă din izvor, dar ei beau din Fântâna Vie, şi îşi pun buzele pe apele veşnice.

Aici îngerii ne aduc binecuvântări, dar acolo nu vom mai avea nevoie pe mesageri din cer. Ei nu au nevoie de Gavril, ca să le aducă iubirea lui Dumnezeu, fiindcă ei îl văd faţă în faţă. O, ce timp binecuvântat va fi ziua în care ne vom odihni în braţele lui Dumnezeu! Ce oră glorioasă, când Dumnezeu şi nu creaturile Lui, Domnul şi nu lucrările Lui, va fi bucuria noastră zilnică! Sufletele noastre vor primi atunci desăvârşirea binecuvântării.

Meditaţii C. H. Spurgeon

11 Iulie

„După ce veţi suferi puţină vreme, vă va desăvârşi, vă va întări, vă va da putere şi vă va face neclintiţi.” 1 Petru 5:10

Ai văzut curcubeul strălucind pe cer: glorioase sunt culorile lui, şi minunate nuanţele sale. Este frumos dar, vai, dispare curând. Culorile strălucitoare sunt înlocuite de nori pufoşi, și cerul nu mai sclipeşte în nuanţele cerului. Nu este ceva stabil. Cum ar putea fi? Cum ar putea să dureze un spectacol făcut din raze de soare şi picături de ploaie? Însuşirile caracterului creştin nu trebuie să se asemene cu frumuseţea trecătoare a curcubeului ci, din contră, să fie stabile, fixe, consacrate. Caută, credinciosule, să rămâi în orice lucru bun pe care îl faci. Să nu-ţi fie caracterul o inscripţie pe nisip, ci una pe stâncă! Să nu-ţi fie credinţa „o închipuire deşartă a unui vis”, ci o temelie de piatră, în stare să îndure îngrozitorul foc care va consuma tot ce este „lemn, fân, trestie” (1 Corinteni 3:2) în caracterul ipocritului. Să ai „rădăcina şi temelia pusă în dragoste” (Efeseni 3:17). Să-ţi fie convingerile adânci, dragostea reală şidorinţele sincere.

Să-ţi fie întreaga viaţă întemeiată şi stabilă, ca să nu te clatine detunăturile iadului şi furtunile pământului. Dar aminteşte-ţi cum se câştigă binecuvântarea de a fi „înrădăcinaţi şi rodiţi în El” (Coloseni 2:7). Cuvântul apostolului arată spre suferinţă: „după ce veţi suferi puţină vreme”. Nu are nici un rost să sperăm că suntem înrădăcinaţi dacă nu trec vânturile peste noi. Toate cioturile de pe rădăcinile stejarului şi toate nodurile de pe ramuri ne spun că au trecut multe furtuni peste el, dar indică şi adâncimea la care au ajuns rădăcinile. In acelaşi fel, creştinul este întărit şi zidit de toate încercările şi furtunile vieţii. Nu te teme, deci, de vânturile încercării, ci mângâie-te cu gândul că Dumnezeu îşi împlineşte binecuvântarea prin disciplina lor.

Meditatii zilnice

C.H. Spurgeon

Du-mă

Du-mă iar pe stânca ce n-o pot ajunge,
Când lovește valul multor slăbiciuni,
Ia-mă-n mâna-Ți tare, mână ce nu frânge
Trestia-ndoită-n mijloc de furtuni.

Du-mă pe ‘nălțimea îndurării Tale,
Să nu ies din planul binecuvântat,
Cercetează-mi voia, să rămân pe Cale,
Dă-mi iar bucuria omului salvat.

Du-mă pe cărarea vieții cele sfinte,
Când îmi poartă pașii lăturalnic drum,
Fă-mi nădejdea vie, bunul meu Părinte
Și primește-mi ruga ce Ți-o ‘nalț acum.

Du-mă către țara cu un Soare veșnic
Și prin valea umbrei morții mă condu,
Umple-mă de pace, fă-mă, Doamne, vrednic
Să trăiesc de-a pururi unde ești și Tu.

Lucian Cazacu