Din al cerului izvor

Din al cerului izvor
S-a născut în mine-un dor,
Dor cum nu mai e sub soare,
Dor de ţărm şi de hotare,
De hotarele iubirii
Şi de ţărmul veşniciei.

Din al cerului nectar
M-a atins în piept un har,
Har cum nu mai e sub soare,
Har divin fără hotare,
Harul Domnului Isus
Care-n suflet m-a pătruns.

Din a cerului speranţă
M-a atras o dimineaţă,
Dimineaţa fără soare,
Dimineaţa-n sărbătoare,
Sărbătoarea bucuriei,
Sărbătoarea veşniciei.

Mihai Ghidora 

Reclame

Multumire catre Tine

Doamne azi îți mulțumesc
Pentru Darul tău ceresc.
Pentru Mila Ta de Rege
Pentru Jerfa de pe Cruce.

Doamne înc-o mulțumire
Pentru scumpa mea familie,
Darul sfânt și minunat
În care Tu m-ai așezat.

Doamne mii de mulțumiri
Pentru cei ce sunt creștini,
Trupul Tău de pe pământ
Templul Duhului Cel Sfânt.

Doamne azi îți mulțumesc
Pentru locul pământesc,
Pentru purtarea ta de grijă
Pentru tot ce-mi dai în viață.

Mulțumesc pentru sănătate
Mulțumesc și pentru soare,
Mulțumesc pentru mâncare
Mulțumesc de-mbrăcăminte.

Mulțumesc pentru prigoană
Mulțumesc și pentru boală,
Mulțumesc pentru necazuri
Mulțumesc când Tu mă mustri.

Doamne din nou mulțumire
Pentru că ne vei fi Mire,
Pentru-ai Tăi de pe pământ
Ne-ai pregătit Cerul Tău Sfânt.

Simion Ioanăș

Dacă nu Tu, atunci cine?

Dacă nu Tu, atunci cine
Să-mi poarte de grijă când dorul e mare,
Când raza-i puțină și-i multă-nserare,
Speranța se duce, necazul mă ține? …
Dar scumpa-Ți chemare
Îmi scutură zgura și mătură vasul,
Veghează lucrarea și-apropie ceasul
Spre soare-răsare.

Dacă nu Tu, atunci cine
Să sprijine capul când trupul se frânge,
Săracul când n-are, bolnavul când plânge,
Cu drag să ne-nvețe ce-i rău și ce-i bine
Și-n jertfă de sânge
S-arunce departe urâtul păcat? !
Căci jertfa cu care Stăpânul s-a dat
La ceruri ne strânge.

Dacă nu Tu, atunci cine
Să vină-ncontinuu cu-aceeași menire
Spre inimi de piatră, să dea izbăvire,
În timpuri trecute și-n timpul ce vine
Și-n dulce-nsoțire,
În duh și-n putere să-Și crească Mireasa,
Cu mână cerească să-i termine Casa,
Cu-atâta iubire? !

Te roagă azi tot poporul,
Venit din lume să Ți se-nchine,
Cu mâini întinse, cu inimi pline:
Ne spune iarăși că ești Păstorul
Și iar ne-adu
Lângă Tine!
Dacă nu Tu,
Atunci cine? …

Viorica Mariniuc

Nu este niciun Har mai mare

Nu este niciun Har mai mare
Și nicio viață mai frumoasă,
Decât ca jos, aici sub soare,
Chiar dacă viața-i trecătoare,
Tu să aspiri spre Sfânta Casă!

Nu este umblet mai frumos
Și nici trăire mai aleasă,
Decât ca frate cu Hristos,
C-un trai, cuvânt și gând frumos,
Să trăiești jos ca și Mireasă!

Nu e niciunde-n lume trai,
Nici suflet și pas mai voios,
Decât când tu dai tot ce ai
Și ții cărarea către rai,
Chiar și pe drum anevoios!

Nu este viitor frumos
Acel clădit pe bani și-avere,
Ci-atunci când Stânca e Hristos,
Când mergi pe drumul Său pe jos,
Cu râvnă și primind Putere!

Și nu e-n lume răsplătire,
Mai mare, sfântă și bogată,
Ca cea primită la venire
Și la măreața întâlnire
A Lui Hristos cu-a Lui Mireasă!

Curcanu Mihaela-Naomi 

Marea de lumină

O mare de-ntuneric cu valuri mari, înalte
Cuprinde toată ţara, o-neacă, o striveşte
Şi dacă o lumină de undeva răzbate
O duce în adânc, în hău o nimiceşte.

Întinsul ei cuprinde copaci şi flori, izvoare
Suflarea-n ea se zbate cu gura larg deschisă,
Iar pasul în zadar îşi caută cărare
Şi ochiul care plânge a lui lumină stinsă.

Adâncul ei e mare, nici gândul nu-l atinge
În chinul de-a-nţelege ce-acolo se ascunde,
În luptele cu bezna nicicum nu poate-nvinge
În încercarea lui de-al vedea şi-al pătrunde.

Izvoarele-s secate sub valurile negre,
Cine vrea ape limpezi aleargă, rătăceşte
Şi bâjbâind pieirea o simte şi o vede,
Iar nălucirea apei mintea i-o stăpâneşte.
–––––––––––––-
Pe marea de-ntuneric cu valuri mari şi-nalte
Unii sunt pe corăbii, alţii au bărci sau plute
Iar mulţi se zbat în apă abia-nvăţând să-noate
Cu greu putând furtuna şi ploaia să le-nfrunte.

Iar cei care mai vor izvoarele curate
Ştiind că a lor apă a dispărut de mult,
Se luptă să plutească pe gândurile-nalte
La ţărmuri depărtate c-un luminat pământ.

La orizont ei văd printre neguri şi lacrimi
O linie subţire, peste valuri senină,
Având ochii spre ea în durere şi-n patimi
Ştiu că acolo-ncepe o mare de lumină.

Chiar marea-ntunecată prin beznă şi furtuni
Îi poartă către ţărmuri cu zarea lor senină,
Ascunşi printre catarge de răii lor stăpâni
Sau zbătânduse-n valuri cu a credinţei vină.

Furiile de apă se-ntind, în tot văzduhul
Iar cele patru vânturi dezleagă mari stihii,
Atunci întunecimea cuprinde tot pământul,
Groaza se-adună-n suflet, ce-i mort în oameni vii.

Corăbiile toate, sunt duse în adâncuri,
Mâinile se ridică, gura strigă-ndurare,
Cei ce-au avut mereu întunecate gânduri
Le duc cu ei în hăuri în a morţii chemare.

Pe ţărmuri ce-nconjoară întunecata mare
Pământul este ars, stihiile-s de foc,
Parcă a coborât din cer bătrânul soare
Vrând să îşi mute casa, în al beznelor loc.

Strigătul de durere cu scrâşnetul de dinţi
Degeaba se aude, iar fuga e-n zadar
O sită nevăzută alege, pe păcătoşi de sfinţi,
Scăpare nu mai este, mila e la hotar.

Cerul se face sul ca foile de carte,
Nori mari rostogolesc lumină şi-ntuneric
Suflarea îngrozită sub stânci şi foc se zbate
Cu frica morţii pusă în ochiul ei bezmetic.

Fulgere mari brăzdează, valuri de foc şi apă
Tunete le urmează cu glasuri neînţelese,
Sângele vărsat strigă, pământul nu mai scapă
Pe scrum şi pe cenuşă patul lumii se ţese.
––––––––––––––––
Din ţărmurile-aprinse şi marea-ntunecată
Sunt scoşi ce-i ce-au plutit pe gândurile-nalte,
Iar sita nevăzută îi cerne ca să-i scoată
Apoi să îi aşeze pe maluri ce-s curate.

Linia ce-o vedeau atâta de subţire
Peste valuri şi ceaţă dorind să o ajungă,
Acum e un fuior din nesfârşite fire
Ce-n strălucirea lor ochiul îl fac să plângă.

Iar când piciorul lor atinge pământ nou
Întreaga depărtare în ochi le e senină,
Şi într-un susur blând c-un nesfârşit ecou
Văd valurile line pe marea de lumină.

Ceru-mbrăcat în haină de un albastru pur
Poartă-n cunună puse, culori de curcubeu,
Pe bolta în azur şi-al arcului contur
Vine lumina slavei, ce este-n Dumnezeu.

Corăbii ce-au plutit pe gândurile-nalte
Alunecă acum pe marea de cristal,
Iar cei pe care-i poartă cu hainele curate
Sunt coborâţi din ele pe-al veşniciei mal.

Valuri line şi dese sunt cele de lumină
Venind în străluciri peste hainele albe,
Iar marea ce e plină de pace şi odihnă
În suflete îşi pune unduirile calde.

Mulţime fără număr cu ramuri de finic
Laudă şi dă cinste cu glasul ei puternic,
Celui ce este veşnic cu Numele mărit,
Celui care i-a scos din marea de-ntuneric.

Nu au acum nevoie de soare şi de lună
Viaţa de-a lor căldură să fie mereu plină,
Căci Cel ce le-a-mpletit pe frunte a Lui cunună
Este izvorul veşnic al mării de lumină.

Psalmul 82:5; Isaia 9:1,2; 60:1-3,9; Amos 5:20;
Ţefania 1:15; Matei 8:12; 5:14; Ioan 3:19; 1:9; 8:12;
Iov 38:19; Mica 7:8; 1 Timotei 6:16; 1 Ioan 1:5;
Apocalipsa 22:5.

Stănulescu Mircea 

Când razele de soare

Când razele de soare ușor îmi bat în geam,
Privesc cu drag spre ceruri și fericit exclam:
O, Doamne, slavă Ție a toate Creator,
Mă-nchin îți dau onoare, ești Domnul domnilor.

Și florile din glastră cu-a lor parfum sublim,
Te laudă Doamne mare, căci meriți pe deplin.
Totul e plin de viață, frumos, viu colorat,
Slăvit să fii o Doamne, e așa de minunat.

Privesc departe-n zare și văd cerul senin,
Culoarea lui mă face, doar Ție să mă-nchin.
Și asta fac, o, Doamne, doar Ție-Ți mulțumesc,
Mă-nchin și-Ți dau onoare și sincer Te slăvesc.

Văd fluturii cum zboară, și-n valsul lor ușor,
Te laudă Doamne mare, măreț, sfânt Creator.
Covor de iarbă verde cu firul mătăsos,
Pe el flori colorate, Doamne… cât de frumos!

Frumoasă e natura, sublim tot ce-ai creat,
Și pentru toate Doamne, fii binecuvântat.
Ești unic în lucrare, măreț ești Dumnezeu,
Te laud, îți dau onoare, slăvesc Numele Tău.

Ica Drăgoi

E Stapanul Dumnezeu

Priveste azi catre soare
Si pune-ti o intrebare,
Cine oare l-a creat
Cu lumina imbracat?

Cine-a pus in el caldura,
S-o imprastie in natura,
Zi de zi sa nu se stingă
Si cu raze sa ne-atinga?

Iti raspund acuma eu,
Este Tatal Dumnezeu!
El e Creatorul mare
Ce ridica-al nostru soare.
***
Sau priveste catre lună
Stele-n jurul ei adună,
Si intreab-o dar, pe ea
Cine a creat-o-asa?

Cine-i spune sa se-arate
Ca o regina in noapte,
Cu lumina si splendoare
Parca e al noptii soare.

Iti raspund acuma eu,
E Stapanul Dumnezeu
Ce-a creat tot universul
Si le da la toate sensul.

Iurescu Iulian 

În fiecare zi îmi dai

În fiecare zi îmi dai
Din tot ce ai, ce-i mai frumos
Și-mi faci viața colț de rai
Cu cer senin și luminos

Mi-aduci în suflet bucurii
Și frumuseți de nedescris
Așa cum Doamne doar Tu ști
Să faci din toate, paradis

Mereu mă binecuvintezi
Cu tot ce ai aici mai bun
Și ceas cu ceas mă-nviorezi
Că mulțumesc să pot să-Ți spun

Tu nu dorești nimic în schimb
Decât a mea recunoștință
Să fiu corect, să nu calc strâmb
Și să ramân în umilință

E minunat să știu că am
Așa un Tată bun și mare
De aceea fericit exclam
Ca Tine, nimeni nu-i sub soare!

Puiu Chibici 

Floarea

A fost odată o floare,
Nu avea pic de splendoare,
Era mică și pricăjită,
Călcată-n picioare și ofilită.

Vântul când des bătea,
Floarea din rădăcini o scutura.
De multe ori se temea,
Groaza întunericului o cuprindea.

Dar într-o zi cu soare,
În fața ei un Om apare,
O privește cu milă și îndurare,
Vrea s-o ia în mână să-i dea vindecare.

S-a aplecat spre zdrobita floare,
A atins-o cu mâna Lui iubitoare,
Dar floarea la început s-a speriat,
Și pe Grădinarul ceresc l-a-nțepat.

Dar El nu a renunțat,
Din nou spre floare s-a aplecat,
A ridicat-o și a îngrijit-o,
Până la capăt El a iubit-o.

Din mâna Lui curgea vindecare,
Pe zi ce trece avea tot mai mult culoare,
Floarea din nou a-nflorit,
O mireasmă nouă și viață a primit.

A fost odată o floare,
Nu avea pic de splendoare…
Acea floare am fost tu și eu,
Iar Grădinarul ceresc e Isus – Dumnezeu.

Militaru Bogdan 

Mi-e miere ruga…

În glas de mierle, păsări ciripind,
Cu dor de dincolo de nori,
Doar Ție  Doamne mă închin
Și-n sfântă părtășie mă cobor.

C-am adunat în mine doruri,
Înmănuncheate de frumos,
Cu cei ce Te slăvesc în coruri,
Dorind să-ți fie credincioși.

Mi-e miere ruga la altar
Și gându-mi către Tine se înalță,
Când în smerenie cobor,
Să gust a Ta dulceață.

Ating  iubirea-Ți iertătoare,
Mă-ntorc cu sufletul curat,
Trecând pe lângă nori și soare,
‘N mireasma fericirii îmbrăcat.

Jos… e-nflorire sau zăpadă…
Furtuni sau cer senin
Dar orice vreme-ar fi  în vale,
Cu Tine vreau Isuse să rămân!

aprilie  2018 Wisconsin
Alexandrina Sanda Tulics