Taina credinţei

“Cine eşti. Doamne?” a răspuns el. Fapte 9:5

Prin minunea Răscumpărării, Saul din Tars a fost schimbat într-o secundă dintr-un fariseu zelos, cu o voinţă puternică, într-un rob umil şi devotat al Domnului Isus. Nu este nimic miraculos în lucrurile pe care le putem explica. Noi suntem stăpâni peste ceea ce putem explica, de aceea este natural să încercăm să explicăm totul. Nu este natural să asculţi de cineva, şi nu este neapărat un păcat dacă nu asculţi. Nu este nici o virtute morală în ascultare dacă nu recunoaştem o autoritate mai mare în cel care porunceşte.

Este posibil ca, neascultând, cineva să dea dovadă că e liber. Dacă un om îi spune altuia: “Trebuie să faci asta!” sau “Fă asta!”, distruge duhul omului respectiv, făcându-l nepotrivit pentru Dumnezeu. Un om este doar sclavul ascultării dacă în spatele ascultării lui nu se află recunoaşterea unui Dumnezeu sfânt. Mulţi oameni încep să vină la Dumnezeu atunci când renunţă să fie religioşi, deoarece există un singur Stăpân al inimii umane, şi acela nu este religia, ci Isus Cristos.

Dar vai mie dacă, după ce Îl văd pe El.spun: “Nu voi face…”. El nu va insista niciodată să ascult, dar, prin atitudinea mea, am început deja să semnez certificatul de deces al Fiului lui Dumnezeu în sufletul meu. Când stau faţă în faţă cu Isus Cristos şi spun “Nu voi face….”. El nu insistă; dar, procedând astfel, eu mă îndepărtez de puterea înnoitoare a Răscumpărării Sale. Harul lui Dumnezeu nu ţine cont de cât de dezgustător sunt atunci când vin la lumină; dar vai mie dacă refuz lumina (vezi loan 3: 19-21).

Oswald CHAMBERS

Întâlnirea cu Domnul

Îmi deschid ochii minţii, scuturând des privirea,
Mă zăresc în trecut, pe tumultoase poteci,
Cum grăbesc să adun tot ce seamănă firea,
Însă toate în jur, sunt murdare şi reci.

Eu mă tot străduiesc, şi mă frânge dorinţa,
Să adun tot mai mult, să nu las, să mai fac,
Parcă ştiu că îndată, îmi soseşte sentinţa,
Deşi vreau, tuturor, nicidecum nu-s pe plac.

Sunt cuprinsă de-o teamă: ce mai am de făcut?
Până vine finalul, cât mai am de-adunat?
Dacă altul, în fapte, mai demult m-a ‘ntrecut,
Dacă nu se socoate, tot traseul umblat ?

O, dar nu, nu mai pot, mă opresc resemnată,
Mă retrag, mă aşez şi-mi şterg fruntea încet,
Însă simt că aşa, din neant, deodată,
Se iveşte-o Lumină, ce inundă suspect.

Îmi ridic capul sus, după ani de robie,
Cum ridici o secure, ce e prinsă-n butuci,
Iar Lumina trasează, orbitoare solie,
Spre o culme, pe-un deal, cu mulţimi şi trei cruci.

Două au rolul lor, osândiţii pe ele atârnă,
Şi-au atras, prin alegeri, trăind, consecinţa,
Dar, mai e încă una, şi ea cere osândă,
Simt fiori, şi mă-nvăluie trist, neputinţa.

Alergarea-i sfârşită, inima începe a plânge,
Crucea grea, parcă aripi spre mine întinde,
Un minut, mai puţin, chiar acum mă ajunge,
Lemnul dur parcă-n mreje mă prinde.

Dar deodată… Lumina, vuiet, voci în mulţime,
Se-mbulzeşte, norodul, nu ştiu unde s-apuce,
Cineva, se opreşte, cu privirea spre mine,
Mă fixează profund, şi se-ndreaptă spre cruce.

După El, tot norodul, cu pietre, cu bice,
Cu batjocuri, jigniri, văd Îl bat, L-au scuipat,
El smerit, îi priveşte, un cuvânt nu le zice,
Chiar cu pace pe chip, este crucificat.

Vreau acolo, la El să ajung, grăbesc pasul,
Mă strecor îngrozită, vreau să ţip, însă…tac,
Văd privirea spre mine, şi-atunci aud glasul:
„Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac !”

„Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac…”
Sună tare: „o, iartă-i”, e real, dar se poate?
Când trupul e sânge, e-o floare de mac,
Tu să ierţi pe aceia ce strigă: la moarte ?

Nu pricep, nu-nţeleg, ce trăiri, ce putere,
Tu să ierţi, ei să-ţi de-a răstignirea?
Dar se-aude un glas, ca o blândă adiere:
E puterea ce-o dă Dumnezeu: e IUBIREA.

Ca un fulger, ce văzduhul brăzdează,
Am simţit inima, tresăltând bucuroasă,
M-am umplut de CEVA, care încă vibrează,
Şi-am crezut, că pot fi de acum, valoroasă.

Da, valoarea ce-o dă Dumnezeu celor care,
Au ajuns să refuze a lumii simbrie,
Să primească, la crucea din deal, o iertare,
Şi s-o poarte de-acum, până în veşnicie.

Am uitat tot efortul, în urmă lăsând,
Tot ce-am strâns, pe potecă mereu,
Am luat crucea-n braţe, iertarea în gând,
Iar în inimă am scris: te iubesc Dumnezeu.

Însoţită de El, am plecat pe alt drum,
Chiar de spini, mai înţeapă piciorul, umblarea,
Eu plutesc,  nu-i mai simt, liberă sunt acum,
Căci Isus, cu-al Său Har, luminează cărarea !

Paula Szabo 

Când iubești lumina

Când iubeşti lumina şi te scalzi în soare,
Uiţi de întuneric şi de ce te doare.
Uiţi că mai sunt alţii ce gândesc la rău,
Vezi numai prieteni împrejurul tău.

Când de bunătate inima ţi-e plină,
Nu observi că viaţa nu-i mereu senină
Căci seninul curge din inima ta
Şi cu el pe alţii îi poţi alina.

Când păstrezi în suflet dragoste curată
E prea mult şi-o oră să stai supărată!
Inventezi motive de-a te împăca
Căci pacea-i regină în inima ta.

Când iubeşti dreptatea şi-o faci totdeauna,
Rămâi în picioare când vine furtuna
Căci dreptatea însăşi te va apăra
Cine-ţi sapa groapa, cade el în ea.

Din copilărie, din poveşti cu zâne
Ştim că dintre toate, binele rămâne
Adevăru-nvinge, e de neschimbat
Îţi dă libertate şi-un suflet curat.

Nu-i naivitate cea care te face
Cu o lume-ntreagă să trăieşti în pace,
Ci-i dovada certă, de necontestat
Că eşti om de Domnul binecuvântat.

Nimeni nu-i pe lume fericit ca tine
Dacă totdeauna te lupţi pentru bine
Inima-i uşoară ca fulgul de nea
Şi ţi-e dulce somnul pe perniţa ta.

Zică orişicine orice despre tine,
Tu rămâi temeinic lipită de bine!
Căci, la urma urmei, este viaţa ta
Tu dai socoteală ce-ai făcut cu ea!

Pavel Mariana Florica

Primăvară divină

Zare senină, albastră,
Pătrunde-n retină
Și-o pace sublimă,
Pătrunde măiastră,
Adânc în inimă.

Primăvară divină
Să înflorească,
De har și Lumină plină
În inima noastră
Și-o sfântă rutină.

Rutină cerească
Și iubire senină
Din ea să rodească
Până-o să vină
Minunea Cerească

„Pe Nor”, în Lumină
Să ne răpească.

Ioan Hapca

De-ar fi să vii…

De-ar fi o, Doamne, Tu să vii,
De-ar fi ca azi să Te vedem în zare,
De-ar fi să se deschidă azi porțiile mii
Și să se strige : ”Iată! Mirele apare!”

De-ar fi ca să Te văd eu azi venind,
Pe nori de slavă-mbrăcat în Lumină,
Mă vei găsi o, Doamne, priveghind,
Mă vei vedea mergând după Lumină?

Mai sunt eu azi fecioară înțeleaptă?
Veșmântul meu mai e alb și curat?
Mai merg o, Tată, azi pe calea dreaptă
Sau de la drumul Tău mai des m-abat?

Mai stau la post și priveghere-n noapte,
Mai vreau să împlinesc al Tău Cuvânt
Sau iar ascult de-alte străine șoapte
Și iar îmi leg inima de pământ?

O, iartă-mă Isuse, o, mai iartă
Păcatul meu și starea-n care sunt.
Ajută-mă să fiu fecioară înțeleaptă
Și de al Tău Cuvânt mereu s-ascult.

O, dă-mi putere ca să merg pe cale,
O, dă-mi tărie să mă rog mai mult
Și-ajută-mă chiar dacă trec prin vale
Să mă încred în Tine, Tată Sfânt!

Mă umple Doamne cu Puterea Sfântă,
Pe drum spre Cer ca-n mulțumiri să merg,
Mă-mbracă cu Dragostea Ta cerească și sfântă
Ca în lucrarea Ta grăbită să alerg.

Și dă-mi putere ca să stau veghind
În orice ceas din zi sau noapte
Și să merg înainte la Tine gândind
Și plină de fericire că mi-ai iertat păcate.

Aș vrea ca-n orice zi ar fi să vii
Să pot fi pregătită de plecare,
Să pot să zbor în slăvi cu porumbeii mii
Și să Te laud pentru-a Ta lucrare.

Eu Te aștept, o Mire Sfânt, să vii
Ca și eu să mă pot-ndrepta spre Casă
Să văd acele sfinte bucurii
Pregătite-n Cer pentru-a Ta Mireasă.

Dar mă ajută pân’ atunci, Stăpâne,
Ca zi de zi să Te urmez cântând
Și mă ajută-n orice slăbiciune
Dându-mi puteri să urc, chiar și plângând.

Mă-nvață ca smerenia să-mi fie
Podoabă sfântă și de mare preț,
Ca-n veșnicia sfântă ce-o să vie
Să pot luci ca un mărgăritar de preț.

Mi-e dor de Tine și Te-aștept mereu,
Dar vreau să stau mereu în umilință,
Din zi în zi mergând cu Dumnezeu
Ca la sfârșit Tu să-mi dai biruință!

Curcanu Mihaela-Naomi

O credință-naripată

O credință-naripată depășește constelații
Nu se-ncurcă-n labirintul generat de speculații
Trece dincolo de spațiul dominat de curcubeie
Chiar acum se delectează pe edenica alee.

Credința ce are aripi spre tenebre nu privește
O imensă-mpotrivire constatăm că n-o oprește
Ci, instantaneu, cuprinde orice inimă predată
Iar povara care-a fost e-n pustie alungată.

Când lăsată-i să lucreze vom primi o confirmare
Că ne-așteaptă o răsplată cu-o sublimă-ncoronare
Ea privește spre-o minune și e sigură că vine
Să-ntărească înc-odat’ pe creștini și pe creștine.

Ea luptă cu uriașii; și ce credeți? Îi învinge
Suflul ei din Dumnezeu, niciodată, nu se stinge
Dacă-i scade-nflăcărarea numai noi suntem de vină
Nu am apelat la ea, n-am cerut să intervină.

Un răspuns la rugăciune nu mai vine; cum se face?
Cu Duhul lui Dumnezeu nu-i lăsată să se-ncarce
Și-atunci pune stăpânire, peste noi, o nepăsare
Constatăm că-nviorarea, care-a fost, nu mai răsare.

O credință fără aripi e ca trupul fără vlagă
Nu e-n stare să reziste când va bântui o plagă
E-o fântână fără apă, setea n-o mai potolește
Nu mai dă încredințări, nu mai speră, nu muncește.

E-mbrăcată în Lumina cu izvor în strălucire
Ea ne scaldă într-u râu de supremă fericire
Da, depinde doar de noi s-o avem în visterie
Nu se poate activa cu-n pahar de șmecherie.

Numai când credința-i vie e posibil un miracol
Astfel, vom îndepărta piatra marelui obstacol
Vom învinge, negreșit, ‘naltul val de ignoranță
Și vom merge spre Canaan îmbrăcați în siguranță.

O, de-am înțelege azi ce ne spune proorocia
Pe credința-naripată ne clădim ucenicia
O trimitem să ne-aducă rezultatele din Slavă
Să-i privim, neîncetat, starea-i limpede, suavă.

O credință-naripată depășește constelații
Nu se-ncurcă-n labirintul generat de speculații
Trece dincolo de spațiul dominat de curcubeie
Chiar acum se delectează pe edenica alee.

George Cornici

 

Când vei ieși la lumină

Din grota rece când ieși-vei la lumină
Vei fi scăpat de orice fel de tină
Și solzii grei ce chipu-ți deformează
Se vor desprinde să intre sfânta Rază.

Să vezi atunci ce gânduri constructive
Te vor pătrunde să vezi noi perspective
Și teama va dispare și va dispare rana,
Vei fi în stare să-ți vezi, în Rai, coroana.

Acolo unde ești doar bezna te pătrunde
Vino la noi! Te rog nu te ascunde!
Acolo dimineți, nicicând, nu o să vină
Nu simți lăuntrul ce plânge și suspină?

Ungherele sunt reci; cum poți dormi în ele?
De când n-ai mai văzut strălucitoare stele?
Clocești amenințări și tot felul de scheme
Și tocmai de aceea ființa-ntreagă-ți geme.

A fost o neveghere, a fost o rătăcire
Și ai ajuns în spațiul lipsit de încălzire
Tot ce trimiți de-acolo e o dovadă clară
Că starea-n care ești e șubredă, precară.

Tavanul a slăbit, urmează prăbușirea
Trântește masca jos să poți vedea ieșirea
O mână e întinsă, o mână salvatoare
De nu te prinzi de ea, urmează demolare.

Renunță la orgoliul ce ți-a furat menirea
Acceptă azi chemarea, acceptă și iubirea
Și nu mai sta ascuns crezând că faci slujire
Căci numai cu Isus există împlinire.

Când vei ieși, iubite, la veșnica Lumină
Să fii cu-acei ce-n Adevăr se-nchină
Toți sfinții s-or uni în cânt și celebrare
Că înc-un fiu pierdut a-nvins o încercare.

George Cornici

Rămâi cu noi

Rămâi cu noi Isus pe cale
Căci este-atât amar şi jale;
Şi valul greu loveşte-n noi,
Ne scapă Doamne de nevoi!

Atunci când încercarea vine
Noi ne încredem doar în Tine,
Căci Tu eşti barcă de salvare,
Eşti o lumină pe cărare!

Tu ne asculți chiar în necaz
Şi-atunci când valuri vin talaz,
Ne ocroteşti cu dreapta Ta,
Isuse dulce, Mesia!

O, vino Tu, cu-a Ta putere
Şi ne scapă azi de durere,
Căci crucea noastră-i tot mai grea
Şi nu e cine să ne-o ia!

Căci întristarea ne răpune,
Durerea nu avem cui spune,
Venim la poala crucii Tale
Şi-Ți cerem Doamne îndurare!

Strigăm spre Tine din durere
Şi Te rugăm: Dă-ne putere!
Mai lasă har prin Duhul Sfânt
La-ai Tăi copii de pe pământ

Ce aşteapă cu nerăbdare
Să vad-a Ta putere mare,
Să vadă brațul Tău de fier
Răpind biserica spre cer…!

Dar pân-atunci, o Doamne mare,
Ridică-ne din întristare,
Mai fă-ne şi astăzi dreptate
Doamne, în marea-Ți bunătate!

Ascultă-ne când Te chemăm
Cu-un duh mâhnit, căci suspinăm,
Să vedem iarăşi fericirea
Şi să simțim din nou iubirea,

Ce-a fost odată printre noi,
Dar ne-a lăsat acuma goi,
Mai dă-ne-o Doamne şi-azi în dar
Prin sfântul şi cerescul Har!

Căci dela Tine noi primim
Tot ce Îți cerem şi dorim,
De-aceea vrem să Te slăvim
Azi şi în veci de veci! AMIN!

Valentin Ilisoi

Am dorit să-Ți fiu…

Am dorit să-Ți fiu, Isuse, o lumină dulce,
însă, parcă Ți-am fost numai un sărut pe Cruce,
și-am dorit să-Ți fiu o mînă moale și ușoară,
însă, parcă Ți-am fost numai cantec și povară…

Am dorit să-Ți fiu un zîmbet într-un ceas de jale,
însă, parcă Ți-am fost numai plans și dor pe cale,
am dorit să-Ți fiu o umbră într-o grea dogoare,
însă, parcă Ți-am fost numai dragoste ce doare…

Am dorit să ai, Isuse, un alin în mine,
dar atît de prea departe dragostea mea vine
şi-a Ta sete-ndepărtată nu se mai alină
– orişicît Ți-ar fi de dulce, apa mea-i puțină…

Doamne, cand va fi, odată, să nu-Ți fiu departe,
tot ce n-am putut fi-n viată să-Ți pot fi în moarte,
și-apoi, după Înviere, pană-n Veşnicie,
ce n-a fost nici Ieri, nici Astăzi,
măcar Maine fie.

Traian Dorz