Jos masca!

Referințe
Istoria iată apune,
Pe scenă se trage cortina,
Că-i la final ni se spune
‎Şi-n jur ni se stinge lumina.

‎Vorbim despre viaţă-n şarade,
Cu aer de-actori pricepuţi,
Jucăm cu talent mascarade‎,
Dar suntem şi falşi şi corupţi!

‎De alţii puţin ne mai doare,
Ne-nchidem în noi, ne-nrăim
Şi ce dacă-n jur se mai moare?
Nu-i rău cât noi încă trăim! …

‎Ne-am tot ridicat fortăreţe,
Cu lacăte-n noi ne-am închis,
Suntem orbi şi surzi la poveţe,
Dar tot mai atenţi la dichis.

‎Şi nu înghiţim “hrana tare”,
‎”Posmagii” ni-i vrem înmuiaţi,
‎Să fim ţărmuiţi cu răbdare,
Plăcut la urechi gâdilaţi!

Minciuna ni-i astăzi consoarta,
Cu care la braţ defilăm,
Suntem diplomaţi căci “se poartă”,
Deşi doar pe noi ne-nşelăm!

Iubirea e-o tristă romanţă
Cântată pe-un vechi gramofon,
Ne supără-a ei disonanţă,
Nu merge cu moda în ton.

Suntem şi mari meşteri la vorbă,
‎De visuri isteţi făurari,
Dar luăm şi săgeţile-n tolbă,
Putem fi şi aspri samsari.

Uitarăm şi grija de frate,
Ni-e felul hapsân şi hain,
‎Principii, valori sunt uitate,
La ce-l mai blamăm pe Cain? …

Şi cine păcatu-şi mai plânge?
‎Mai sunt printre noi slujitori?
Noi doar înjosim sfântul sânge
‎Nevrednici, de har profitori!

‎Cât oare mai vrea să ne rabde?
Ne miră c-a vrut să ne-oprim?
Că focul mâniei Lui arde?
Şi-acum ne jelim că murim?

Să fim mai smeriţi, se cuvine
Ca nişte-ntinaţi, răzvrătiţi‎,
Căiţi şi umpluţi de ruşine‎,
Să-I cerem să fim izbăviţi!

Datori s-aruncăm orice mască,
Să fim întâi sinceri cu noi,
Sfidând un infern ce se cască,
Să-ncepem cu “EUL” război!

Olivia Pocol

Biserică scumpă!

Biserică scumpă, născută-n Iubirea
Ce-a fost atârnată-ntre cuie și bici,
Nu-i jertfă mai mare în toată-omenirea
Să poată da celor ce cred, mântuirea
Și Duhul prin care simțim înfrățirea
Cu Tatăl din cer si cu frații de-aici.

Biserică sfântă, sublimă, curată —
Albită la cruce, iertată-n Hristos,
De-ai tăi ești cântată, de alții — scuipată,
Dar nimeni, nicicând nu va stinge vreodată,
Din Golgota până-n a raiului poartă,
Lumina drapelului tău glorios!

Biserică dragă, iubită, aleasă,
Nimic pe pământ nu-i așa necuprins,
Ești taină-ntre taine — de mulți ne-nțeleasă,
Că veacuri ai fost și bătută și arsă
Și-au vrut din istorii pe veci să fii ștearsă,
Dar nici o putere din lume n-a-nvins.

Ce mari bucurii și ce lacrimi senine,
Inundă azi ochii atâtor creștini,
Căci ani au trecut… ani ce nu-ncap în rime…
O, sfântă biserică, Domnul revine!
Tot cerul a fost pregătit pentru tine,
Ca-n veci să te bucuri cântând în lumini.

Biserică scumpă, cu ‘naltă chemare,
Ce-n veacul de-acum pe Isus îl slujești,
Rămâi credincioasă și triumfătoare
Și-n lumea aceasta cu inimi murdare,
Rămâi o lumină din cer spre salvare,
Purtând sus drapelul chemării cerești!

Irina M 

Am eu o gândire carnală?

„Când între voi este invidie fi ceartă, nu sunte[i voi carnali?”

1 Corinteni 3:3, București 2001

Omul natural nu ştie nimic despre ce înseamnă a trăi în carne. Carnea pofteşte împotriva Duhului care a venit în noi la regenerare, iar Duhul împotriva cărnii, şi aceasta produce trăirea în carne. „Umblaţi în Duhul. – spune Pavel – şi nu veţi împlini poftele cărnii”; și trăirea în came va dispărea.Eşti certăreţ, te tulbură repede toate fleacurile? ..O. dar cine e creştin nu este aşa!” Pavel ne spune că există astfel de creştini şi el asociază aceste lucruri cu trăirea în carne.

Există vreun adevăr în Biblie care-ţi provoacă imediat o stare de iritare? Aceasta este o dovadă că încă mai eşti carnal. Dacă se realizează în tine procesul sfinţirii, nu mai rămâne nici o urmă din acest spirit.Dacă Duhul lui Dumnezeu descoperă în tine ceva rău, El nu-ţi cere să-l îndrepţi, ci îţi cere să accepţi lumina, iar El va îndrepta ce este rău. Un copil al luminii îşi mărturiseşte păcatul imediat şi stă cu totul descoperit înaintea lui Dumnezeu; dar un copil al întune­ricului spune; ..O, lasă-mă să-ţi explic”. Când pătrunde lumina şi apare convingerea că ai făcut ceva rău. fii un copil al luminii şi mărturiseşte, iar Dumnezeu se va ocupa de ceea ce este rău în tine, însă dacă te dezvinovăţeşti, te dovedeşti a fi un copil al întune­ricului.

Care este dovada că trăirea în carne a dispărut? Nu te autoamăgi; când trăirea în carne a dispărut, acesta este cel mai real lucru posibil. Dumnezeu se va îngriji să ai o serie de ocazii în care să experimentezi tu însuţi minunea harului Său. Testul practic este singura dovadă. „O”, vei spune, „dacă aceasta s-ar fi întâmplat înainte, aş fi avut resentimente!” Nu vei înceta să fii cea mai uimită persoană de pe pământ văzând ce a făcut Dumnezeu înlăuntrul tău.

OSWALD CHAMBERS

Mă uit în jur

Mă uit în jur și „mă crucesc”
Și-aproape nu știu ce să cred
Când văd minciuni care zidesc
Pe cei ce-n ele se încred
Și adevăruri ce stropșesc
Chiar sufletul în care șed,

Mă întristează bucuria
Și zâmbetul nepăsător
Al celor ce-și țintesc privirea
În bunul și-n puterea lor
Și mare mi-e nedumerirea
Că-i văd suind triumfător,

Cu nedreptăți ce îndreaptă sorții
Atâtor minți și vieți credule
Îndreptățind în mari proporții
Diabolism în molecule,
Să treacă peste pragul porții
Iubirii tari și incredule…

Mă lupt în rugi să fiu lumină,
Un soare-n ziua tuturor
Și-adesea inima-mi suspină
Văzând pe mulți ce-n noaptea lor
Se înalță drept ca o tulpină
Într-un decor strălucitor…

Dar sunt și mai nedumerit
Când văd că toți ajung puternici
(Deși, nu-i unul nimerit
Pentru-a fi pus între cei vrednici)
Și totuși pot nestingherit
Să-și facă nume printre „sfetnici”…

Dar mă uimește un lucru care,
(Nu se prea spune pe pământ);
La cea mai mică încercare
Sunt toți ca pulberea în vânt,
Că-n ei, nu au nici o valoare
De-a sta-n picioare pe pământ…

Mă uit la oameni străluciți
Și plini de glorii în viață
Și-i văd de-a dreptul năuciți,
Cu disperarea înfiptă-n față,
Cu pumnii goi și sărăciți
De Adevăr și de speranță…

N-au simțământ ce dă valoare
Și nici valori de crezământ
Să vadă zori, să-apuce soare,
Să iasă afară din mormânt,
Mormânt de patimi orbitoare,
Că-atâta sunt, atâta sunt!

Mă uit în jur dar mă zidesc
Într-un Cuvânt ce dă viață
Și-s fericit să mă trudesc
Chemând pe cei ce stau în „piață”
La „carul” Tatălui ceresc,
În drum spre Patria semeață!

Ioan Hapca

Foto: Laurentiu Iordache

Mama

După cum știți fiecare
Mama, suflet mare are
Și pe-al ei suflet apasă
Tot ce e în întreaga casă.

Și sufletul ei cuprinde
Orice foc care se-aprinde
În inima celorlați,
Când la masă, adunați,
Spun de ce sunt apăsați.

Mama-i o nemărginire
De speranță și iubire
Care-aduce cu-a ei mână
În căminul ei lumină

Ea găsește oricând putere
Să mai poarte o durere
Într-a pruncului favoare
Ca-n furtuni să-i fie soare
Cu dulci raze protectoare.

Ea poartă-n inima ei
Tot ce sunt copii săi
Și din orice depărtări
Șterge lacrimi și întristări

Și așterne flori pe cale
Pentru odraslele sale
Simțind ca pe-o datorie
Să le facă bucurie.

În caldul ei sufletesc
Roade dulci, bogate cresc,
Roade de care au parte
Pruncii și când sunt departe.

Tu ești opera ce-o scrie
Mama ta cu bucurie
Și dorință luminoasă
Să fii veșnic valoroasă.

Tu ești rodul mamei care
Trece des prin încercare
Și prin valea de suspine,
Toate, toate pentru tine
Ca să-ți fie în viață bine.

Mama-i o nemărginire
De speranță și iubire;
Nu se lasă biruită
Nici în ultima clipită,
Luptă, luptă pentru tine
Să-ajungi OM, să-ți fie bine!

08/03/2020*Ioan Hapca

Ploi de cuvinte divine

E rece ploaia și cristalină
Ușor ne coboară pe față.
Desene ce par din mulțime
Se unesc în șiroaie divine.

În soare par foc de diamante
Iar noaptea devin mii de stele.
Frumoase izvoare ce dau viață
Hrănind pe pământ orice plantă.

Așa-i ploaia de sfinte cuvinte
Ușor ne coboară prin minte.
Slove ce sunt din altă lume
Vin în inimă s-o transforme.

În stropul de ploaie e Viață
Primește-o azi cu credință.
Lumina ce pătrunde în minte
Scriptura ce face inimile sfinte.

Izvor de viață, comoară divină
În noapte devine far de lumină.
Cuvântul din Cer ce dă viață
Hrănind pe oameni prin credință.

Simion Ioanăș

Întuneric și lumină

Cerul strălucește cu stele
Strigă toate cuvântul iubire.
Aș naviga printre ele încet
Nu pot, mai trebuie s-aștept.

Și luna semeață ca și-o regină
Mă încântă zâmbind în lumină.
Aș merge degrabă până la ea
Nu pot, o îmbrățișez cu privirea.

Noaptea inspiră durere și moarte
Întunericul aduce frică și-i rece.
Dar acolo în noapte este o șansă
Privind cerul, ce-i plin de lumină.

Durerea naște în noi o speranță
Atunci când sufletu-i plin de lumină.
Necazul e dalta lovind fără milă
Ne-apropie însă de lumea divină.

Toate, să știi, lucrează împreună
Într-o zi, tu să poți trăi în lumină.
Crede, după noapte vine iar soare
Lumina va fi pe veci biruitoare.
Simion Ioanăș

Biruitori prin suferinţă

Când lacrimi de durere, îți năpădesc ființa
Şi toată bucuria s-a dus din viaţa ta
Nădăjduieşte-n Domnul şi El îți dă credința
Să treci prin valul vieții, purtat de mâna Sa.

Ridicăte-n picioare, goneşte tot necazul
Căci viaţa trece-n grabă şi zilele s-au dus
Înalță sus privirea şi şterge-ți azi obrazul
De lacrima durerii, ce fața ți-a străpuns.

Alungă întristarea şi cheamă bucuria
Îndepărtează amarul şi suferinţa grea
Aleargă azi la Domnul, la El e fericirea
Şi bucurie sfântă, în viață vei avea.

Aruncă îngrijorarea, asupra Celui care
Se îngrijeşte zilnic, de orişice sărman
Şi într-o clipă poate să schimbe orice stare
Să-ți dăruiască pace, în drumul spre liman.

Să poți privi lumina şi să înalți cântarea
Să poți urca cărarea, spre muntele cel sfânt
Şi însoțit de Domnul, cu toată îndurarea
Ce o revarsă zilnic, peste acest pământ.

Vei sta pe stânca tare, vei birui furtuna
Îţi vei trăi viaţa, păzit de mâna Sa
Vei sta cu El la masă şi îţi va da cununa
Şi lacrima durerii pe veci va dispărea.

Ion Popescu

Ai strigat… și Ți-a răspuns

Ai strigat în toiul nopții
Când inima-ți era plină
De adânca beznă-a morții
Și-ai primit pe loc lumină;
Domnul ți-a îndreptat iar sorții
Pe cărarea Sa divină…

De vrăjmaș întemnițat
Și legat în întuneric,
Ai văzut când ai strigat
La Domnul Atotputernic,
Cum ți-a fost iluminat
Iar sufletul cadaveric…

Ai fost groaznic înrobit,
Prins în cursă, la răscruce,
Cu tot sufletul zdrobit…
Dar când te-ai plecat la cruce
Dumnezeu te-a izbăvit
Și ți-a dat o pace dulce…

Ai strigat în viața ta
De nenumărate ori
La Domnul cu inima,
Strâns de-ale vieții vâltori
Și-ai văzut tăria Sa
Chiar cu ochii-ți muritori!

Ai strigat la Cel ce-aude
Șoapta din inima ta
Și suspinul ce se-ascunde
De atâtea ori în ea
Și-ai văzut cum îți răspunde
Domnul în dragostea Sa…

Ai strigat din strâmtorare
Și întorsuri fără ieșire
Către Cel plin de îndurare,
Bunătate și iubire
Și-ai văzut ce Mână tare
Ți-a dat grabnic izbăvire!

Ai strigat când lupta vieții
Era așa de înverșunată
Încât „Zorii Dimineții”
Nu părea să-i vezi vreo dată,
Dar lumina libertății
Ți-a fost grabnic arătată!

Ai strigat învins de lipsuri
Către Cel ce totul poate
Și-ai văzut frumoase visuri
Împlinindu-ți-se toate
Căci din orișice abisuri
Domnul pe ai Lui îi scoate!

Ai strigat când Mărturia
Se izbea de ziduri reci
Și tu nu găseai tăria
Peste-acestea să mai treci,
Dar Domnul ți-a dat bucuria
Să-aduci roadă pentru veci!

Ai strigat când disperarea
Sfredelea-n sufletul tău
Și din umbră încercarea
Te îmbrâncea din rău în rău
Și atunci ți-a schimbat starea
Dumnezeu cu brațul Său!

Ai strigat când neputința
Ți-a îngenuncheat din plin
Perspectiva și ființa
Și-ai văzut Harul divin;
Ți-a dat Domnul biruința
Izbăvindu-te deplin!

Amintește-ți și răspunde
Înaintea Celui care
Vede totul și aude,
Și în bunătatea-I mare
Niciodată nu Se-ascunde
Refuzându-ți vreo chemare;

Ai strigat la El mereu
Și-ai primit întotdeauna
Ajutor când ți-a fost greu
Ori te sugruma furtuna…
Dar față de Dumnezeu,
Tu te-ai răzvrătit întruna.

Ai strigat când ți-a fost greu
Și-ai primit răspuns de sus
Însă, ai uitat mereu
Să-I dai slavă lui Isus!
L-ai păstrat cumva pe – eu
Totdeauna mai presus!”

Ai strigat din groapa morții
Și-ai privit la Cel ce aude
Și cu drag îndreaptă sorții
Celor morți pe căi zălude…
Ți-A răspuns și-n miezul nopții
Dar tu tot nu-I vrei răspunde…

Ai strigat din încercare
Surprins de boli fără leac
Și-izbăvirea ți-a fost mare
Căci din veac și până-n veac
Domnu-I plin de îndurare,
Dar tu-L tot respingi buiac…

Ai strigat când te îngrozea
Valul morții, furios
Și-ai putut mereu vedea
Slava lui Isus Hristos,
Dar te complaci în a cădea
Iar în spațiu întunecos…

Dus de marea înfuriată
Ai strigat întotdeauna
Din bărcuța inundată;
Domnu-A potolit furtuna,
Nu te-a lăsat niciodată
Dar Tu L-ai rănit întruna…

Ai strigat… căci deznădejdea
Te-a înfrânt și umilit
Dar când în Hristos nădejdea
Ți-ai pus, ai fost izbăvit,
Dar n-ai fugit de primejdea
De-a fi iarăși înrobit… .

Ai strigat… și Ți-a răspuns
Totdeauna Dumnezeu,
Dar lăsatu-te-ai pătruns
De răspunsul Lui, mereu,
Sau încă nu ți-a ajuns
Bunătatea Lui la – eu? !

O, părăsit și uitat de lume
În necazuri și la greu…
Domnul te-a strigat pe nume
Și te-a căutat mereu,
Să înțelegi un lucru anume:
– Ești iubit de Dumnezeu!

Ești iubit de El și-așteaptă
Să iei azi o hotărâre
De-apuca pe calea dreaptă
Fără nici o șovăire…
Și cu inimă înțeleaptă
Să răspunzi la Mântuire!

Ioan Hapca

O raza de lumina

Prin trecerea timpului, tăcerea,
A plâns deseori cu muțenie,
S-a stins îndată cu vremea,
Cuprinsă tainic de poezie.

Zboară slovele spre infinit,
Caută înțelesul iubirii sublime,
Din jertfa Celui, ce m-a iubit.
Și s-a îndurat de mine.

Un foșnet spune, Isus revine.
E sufletul din reflexia luminii.
Din zâmbetul razelor divine,
Vibrează coarda inimii.

Se scaldă sufletul în nemurire
Plutind spre cerul eternității.
Nu-i vis, e adevăr, e mântuire,
E speranța eternă a vieții.

Culeg seninul certitudinii,
Din sufletul atins de lumină,
Alungând norii incertitudinii,
Prin Cuvântul din Scriptură.

Simt cerul mult mai aproape,
Îmi scald sufletul în lumină.
Plutesc prin albastrele ape,
Pe speranța din raza divină.

Sufletul meu atins de lumină,
Plutește ușor spre cerul senin.
Nu mai geme, nu mai suspină.
Mântuirea îi e darul divin.

Dan Viorica