Cerul-o speranta sigura

Text: Ioan 14:1-6

Şi după ce Mă voi duce si vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sînt Eu, să fiţi şi voi.” Ioan 14:3

Cei mai mulţi dintre oameni vor să meargă în cer. Ei speră că, într-o zi, cumva, vor intra pe „porţile de mărgăritar”. Dar cuvantul speranţă, aşa cum este folosit în Biblie, este mult mai mult decît o dorinţă puternică. El înseamnă „aşteptări sigure.” El nu lasă loc îndoielii.
Aceasta a fost speranţa care i-a umplut inima lui Rowland Hill, predicatorul din Londra care a exercitat o puternică influenţă în a doua parte a secolului al 18-lea, atît prin predicile pe care le-a ţinut în aer liber, cat şi prin acelea din Surrey Chapel. Ultima dată cand Hill a predicat în biserica aceea, a rămas după terminarea serviciului pană ce au plecat toţi, în afară de îngrijitorul clădirii. In timp ce se plimba încoace şi încolo pe culoarul dintre bănci, îngrijitorul I-a auzit repetînd cu profundă convingere cuvintele unui imn: „îl voi vedea acolo, O cat este de frumos! El nu va fi în glorii şi să mă lase jos”. De unde avea Rowland Hill o asemenea nădejde? Pentru că experimentase ceea ce spune un alt verset al cantării: „In locul meu pe cruce, Isus purtă păcatul. Şi-acum sant liberi, şi robul şi chezaşul”.


Da, noi, cei care ne-am încrezut în Cristos, avem siguranţa că vom merge în paradis. Putem spune: „El a murit în locul meu – luand asupra Sa mania Dumnezeului sfant şi drept – şi acum Dumnezeu mă vede pe deplin identificat cu Fiul Său”. Ne putem bizui pe cuvintele lui Isus spuse ucenicilor Săi: „Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi”. Aceasta este o siguranţă pentru orice creştin. Nădejdea noastră că vom merge în ceruri este o speranţă sigură. – P.R.V.

Sunt al Lui şi cred făgăduinţa Sa:
Toţi ne-om strînge iar, la al vieţii rau curat,
In sfanta, glorioasa-mpărăţie,
Şi greul vieţii fi-va un trecut uitat. ”  – Smith

Să fii salvat aici înseamnă să fii în siguranţă dincolo.

Painea zilnica

Mirabila nădejde

Iarna și-a întins hotarul, chiar și-n suflete a nins,
Conștiința-i fără voce, iar trădarea a învins,
Dintr-odată viața, parcă, și-a oprit firescul mers
Și sub lespezi de tăcere e-ngropat tot ce-are sens.

Îndoiala ne dezbină, apatia n-are leac,
Între solitare ziduri ziua-i lungă cât un veac,
Curg sloganurile sloiuri din amonte spre aval,
Din vâltoare, fără vâsle, mulți nu mai ajung la mal.

Iarnă stranie e-n lume; gerul s-a înverșunat
Să ne țină-n amorțire, într-un trist, prelung iernat,
Doar iubirea caldă poate să topească-al urii sloi,
Însă nu va fi scăpare dacă-i iarnă și în noi!

Și când soarele amăgește fără vlagă, pal și stins,
Când doar gerul face legea, dar de lege-i neatins,
Când sub pojghița sticloasă a-nghețat al lumii vis,
Mai avem doar o nădejde: Domnul ține ce-a promis!

Olivia Pocol

S-a mai scurs un an

Ni s-a mai scurs un an pe firul vieții
Și nu știm câți de-acum vor mai veni. .
Chiar de ne-aflăm în floarea tinereții
Sau de-am ajuns la anii bătrâneții
Să fim mulțumitori petru-orice zi.

Căci Domnul, felurit mereu vorbește
Dar omul nu ia seama că-i grăbit
Din goana după vânt nu se oprește
Din tot ce-a strâns nimic nu-i folosește
În clipa când ajunge la sfârșit.

Iar anul ce-a trecut ne-a fost dovadă
Un virus mic pe mulți a-ngenunchiat
Cei infectați au început să creadă
Când au ajuns cu ochii lor să vadă
Cum firul vieții poate fi scurtat.

Unii-au trecut de-aici în veșnicie
Iar alții ce-n spitale-au petrecut
Purtând in inimi o nădejde vie
Și-o perspectivă pentru veșnicie
Ce mult dorit-au noul început.

S-a scurs un an, dar ce vrea să ne spună
Întreaga pandemie care-a fost?
De vrei cumva în Cer să ai cunună
Alege înțelept partea cea bună
Trăiește în lumină și cu rost!

Viața pe pământ e-așa fragilă
Iar viața cu Isus n-are sfârșit
Poți sta-n bordei sau locui-ntr-o vilă
Situația pe-aici e instabilă
Bogat e doar acela mântuit.

Căci n-am adus nimic cu noi în lume
Și nici de-aici nimic nu vom lua
Cuvântul Lui nu face cu noi glume
El ne-a promis că e cu noi prin lume
Și-orice-ar veni El lângă noi va sta.

Un An necunoscut ne stă în față
Și nu stim câți din noi îl vom sfârși
Isus Hristos ne dă a Lui povață
Iar prin Cuvânt ne cheamă și ne-nvață
Și doar de-L ascultăm vom birui.

Deacea să luăm cu toți aminte
Și-n Anul care vine să dorim
S-avem mai mult elan în cele sfinte
Iubind mereu c-o dragoste firbinte
Fiind cum El dorește ca să fim.

Să răspândim mai mult a Lui lumină
Știind că timpul este pe sfârșit
Că orișcând El ar putea să vină
Că-i dimineața, la amiaz, la cină
El vine! Dar ești oare pregătit?

Crezând, să devenim o nouă ființă
Nascuți din Duh și Adevăr deplin
Trăind adevărata pocăință
Să ne înfățișăm plini de credință
La Tronul de Lumină, cristalin.

În Anul ce ne stă acum în față
Și cu necaz dar și cu bucurii
Oferta lumi-i doar un fir de ață
Dar cine-apucă-adevărata Viață
Trăi-va cu Isus în veșnicii.

În Anul Nou noi nu știm ce-o să fie
Un lucru-i sigur și acela-l știm:
Isus e Domn chiar și în pandemie
Și ne iubește orice-ar fi să vie
Iar orice zi e-un Har care-l primim.

Daniel Hozan

Dincolo de nori

Ce-alin să ştii, păşind prin trista vale,
Umbrită-ades de-al morţii negru nor,
C-o nouă lume-i dincolo de zare,
Un sfânt târâm, unde nu-i plâns, nici dor.

Să ştim în ceasul deznădejdii noastre,
Când lutu-i frământat, trecut prin foc,
Că, dincolo de nori, de zări albastre,
Ni-i pregătit al tihnei veşnic loc.

Şi-n clipele mai grele, mai amare,
Când părăsiţi părem, ai nimănui,
Câtă tărie-aduce-n încercare
Promisiunea însoţirii Lui!

Ne împăcăm cu gândul revederii,
Căci ştim că moartea-i doar un somn mai lung,
Crezând Cuvântul sfânt al mângâierii
C-ai Învierii zori la noi ajung.

Şi câtă pace au chiar în furtună
Acei aleşi care-L iubesc pe El,
Ei au, şi-n vreme rea, şi-n vreme bună,
Un reazem, o nădejde şi un ţel!

Olivia Pocol

A firii umane iarbă rea

A firii umane iarbă rea, surprinzător, mereu răsare
Din lutu‑acela „polimer” preafrământat de vise‑amare
Şi dor dosit de‑a fi mereu „ceva mai sus”,”un pic mai mare”,
Scuipând un vag răspuns viclean la vreo divină întrebare,
Căci firea aceasta n‑are timp nicicând de‑o sfântă cugetare!
Spre noi, ne ţintuie privirea să nu ne pese a câta oară
Vom zărăsti conduşi de ea ca să rămânem de ocară!

Ne legănăm cu mintea‑n ceaţă, pe aripi moi de fantezie
Că „nu ni‑i traiu în zadar” şi respirăm din ea – sclavie;
Un freamăt plin de nebunie, de fire moartă, totuşi vie,
Cu‑un dor acut de veşnicie, dar claustrat în cel de glie
Şi raze sfinte, obscurate de împătimiri prea înnebuneşti,
Împing trăirea spre o clipă ce trece fără s‑o trăieşti,
Ca‑n chintesenţa existenţei să „faci ce poți”, nu ce voeişti.

Îmbibaţi de siniubire, poftă rea şi nonşalanţă,
Căutăm ranguri şi titluri, toate pentru această viaţă,
Fără pasiune sfântă pentru o slavă mai măreaţă,
Şi viaţa ne surprinde, morţi în ultimă instanţă;
Fără de nădejde vie, har, putere şi credinţă,
Fără raza îndrumătoare – Duhul ce dă cunoştinţă,
„Fără dragoste firească”… dând tribut pe necredinţă!

 Ioan Hapca 

Psalmul 25

Înalț o Doamne, sufletul la Tine
În Tine mă încred și-mi pun temei
Să nu fiu dat în lume de rușine
Să nu se bucure vrășmașii mei.

Da, toți cei ce nădăjduiesc în Tine
Nu vor fi dați rușinii nicidecum
Ci vor fi dați aceia de rușine
Ce făr’ temei Te părăsesc pe drum.

A Tale căi mi-arată și mă-nvață
Al Mâtuirii Domn, nădejdea mea
În adevărul Tău să-mi dai povață
Căci veșnică e bunătatea Ta.

Tu Doamne ai eternă îndurare
Te rog mă cercetează cu blândețe
Nu-Ți aminti fărădelegi amare
Nici tot ce am greșit din tinerețe.

Mă amintește după bunătate
Și după minunata-Ți îndurare
Căci bun e Domnul și e drept in toate
La păcătoși le-arată-a Lui cărare.

Pe cei smeriți ajută în umblare
În tot ce este drept pe-acest pământ
A Lui cărări sunt numai îndurare
Celor ce țin cerescu-I legământ.

Te rog o Doamne pentru al Tău Nume
Îmi iartă Tu fărădelegea-ntregă
Acelui care teama-I poartă-n lume
Domnu-i arată calea ce s-aleagă.

Iar el va locui în fericire
Sămânța lui țara vor stăpâni
Domnul le va fi prieten cu iubire
Și învățați prin legămînt vor fi.

Spre Domnul necurmat întorc privirea
Căci El din laț picioerele-mi va scoate
Privește-mă și-mi vezi nenorocirea
Sunt părăsit dar Tu ești Cel ce poate.

Neliniștea din inimă îmi crește
O scapă-mi din necaz întreaga soartă
La truda mea de ticălos privește
Păcatele pe toate mi le iartă.

Sunt mulți vrășmasii mei, Îi știi prea bine
Mă urmăresc cu ură și mă sapă
Nu mă lăsa să fiu dat de rușine
Păzește-mi Doamne sufletul, mă scapă!

Mă ocrotească nevinovăția,
Și-a Ta neprihănire am nădejde
Ești Dumnezeu, a Ta-i Împărăția
Pe Israel din toate-l izbăvește

Daniel Hozan

Disciplina descurajării

„Noi trăgeam nădejde… dar cu toate acestea, iată că astăzi este a treia zi…” (Luca 24:21)

Fiecare fapt pe care l-au prezentat ucenicii era adevărat, dar concluziile pe care le-au tras din aceste fapte erau greşite. Orice lucru care are o tentă de descurajare spirituală este întotdeauna rău. Dacă sunt apăsat sau deprimat, eu sunt vinovatul, nu Dumnezeu şi nici altcineva. Descurajarea izvorăşte din una dintre aceste două surse: ori mi-am satisfăcut o poftă, ori nu mi-am satisfâcut-o.

Pofta înseamnă: „Trebuie să am acest lucru imediat”. Pofta spirituală mă face să cer un răspuns de la Dumnezeu, în loc să-L caut pe Dumnezeul care dă răspunsul. Ce am sperat că va face Dumnezeu? Astăzi este a treia zi şi El n-a făcut ceea ce am aşteptat; de aceea, îmi imaginez că am dreptate să fiu descurajat şi să-L acuz pe Dumnezeu. Ori de câte ori insistăm ca Dumnezeu să ne răspundă la rugăciuni, ne-am pierdut direcţia. Scopul rugăciunii este să-L apucăm pe Dumnezeu, nu răspunsul. Este imposibil să fii într-o stare fizică bună şi să fii descurajat. Descurajarea este un semn de boală şi lucrul acesta este adevărat şi pe plan spiritual. Descurajarea pe plan spiritual este un lucru rău şi întotdeauna noi suntem vinovaţi pentru ea.

Noi aşteptăm vedenii din ceruri, cutremure şi trăsnete care să arate puterea lui Dumnezeu (faptul că suntem descurajaţi dovedeşte că aceasta aşteptăm) şi nici nu visăm că, în tot acest timp, Dumnezeu este de găsit în lucrurile obişnuite şi în oamenii obişnuiţi din jurul nostru. Dacă ne vom îndeplini datoria ce ne stă în faţă, îl vom vedea pe El. Una dintre revelaţiile cele mai uimitoare ale lui Dumnezeu este atunci când învăţăm că divinitatea Iui Isus Cristos se manifestă tocmai în lucrurile obişnuite.

Oswald Chambers

Toamnă, ce-ai să faci cu noi?

Lasă-ne Toamnă inima să fie caldă, neschimbată
Și chiar dacă afară plouă, în ea să plouă niciodată.
Lasă-ne Toamnă sufletul de rugină neatins
Nu ne schimba zâmbetul într-un rânjet flas și stins.

Lasă-ne Toamnă dragostea să fie mereu în floare
Și dacă păsările pleacă, lasă-ne visele să zboare.
Lasă-ne Toamnă bucuria să rodească-n continuare,
Nu vezi bine cum furia vrea să ne-o ardă în cuptoare! ?

Lasă-ne Toamnă prietenia, că tu nu ai nici-un câștig
Dacă distanța dintre noi o umpli cu atâta frig.
Lasă-ne Toamna în copac, măcar o frunză de iertare
Căci fără ea ca și creștini, suntem niște forme goale.

Toamna mă privi curioasă și apoi m-a întrebat:
Am eu vină că voi vara, dragoste n-ați semănat?
Am eu vină că duc frunza care se cheamă iertare
Dacă voi vă înfuriați și când vin brize ușoare?
Și apoi această frunză, o, și asta uită mulți,
Va rămâne în copac dacă ierți și apoi uiți.

Am eu vină că-ntre voi ați zâmbit să păreți bine?
Ați fost falși de-atâtea ori și-acum dați vina pe mine?
Am eu vină că-aduc norul și ascund soarele-n el?
Dacă voi nu aveți soare pe al sufletului cer?

Iar pentru visele stinse, iar cautați vinovați?
Voi nu ați avut curaj când zburau să le urmați!

Am lasat capul plecat, ce-aș putea să îi mai zic?
Nu e vinovata Toamna, întradevăr, cu nimic.
Am lăsat prin suflete judecăți aspre să crească
Și-o sută de primăveri n-o să ne mai înflorească.

Însă dragostea mai poate să ne schimbe povestirea
De aceea Doamne Tu, revasră-Ți în noi iubirea!
Iar dacă te-avem pe Tine, nădejdea cum să ne piară?
Nu-i așa că știi un loc, unde-i veșnic primăvară!

Mirela Olteanu

Să nu ai un spirit critic

“Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi.” Matei 7:1

În privinţa judecării altora, Isus spune: “Nu faceţi asta”. Creştinul obişnuit este cel mai sever critic. Critica face parte din facultăţile obişnuite ale omului, dar în domeniul spiritual nu se câştigă nimic prin spirit critic. Efectul criticii este slăbirea puterilor celui care este criticat. Duhul Sfânt este singurul în măsură să critice, El este singurul în măsură să arate ce este rău, fără să producă dureri sau să rănească. Este imposibil să fii în părtăşie cu Dumnezeu când ai un spirit critic care te face dur, răzbunător şi crud şi te lasă cu ideea măgulitoare că eşti o persoană superioară.

Isus îţi spune că tu, ca ucenic, trebuie să cultivi o atitudine necritică. Aceasta nu se poate face o dată pentru totdeauna. Fereşte-te de orice te pune în poziţia de a te crede o persoană superioara. Nu pot scăpa de privirea pătrunzătoare a lui Isus. Dacă văd aşchia în ochiul tău, înseamnă că eu am o bârnă în al meu. Dumnezeu observă în mine orice lucru rău pe care-l văd eu în tine. De fiecare dată când judec, mă condamn pe mine însumi (vezi Romani 2:17-20). Încetează să mai măsori oamenii după măsura ta. Există întotdeauna încă un lucru în situaţia celuilalt pe care tu nu-l ştii.

Primul lucru pe care-l face Dumnezeu este să ne cureţe spiritual; după aceea, nu mai rămâne în om nici o posibilitate de mândrie. După ce am înţeles ce zace în mine fără harul lui Dumnezeu, nu mai pot să-mi pierd nădejdea cu privire la nici un om.

Oswald CHAMBERS