Turnarea apelor satisfacţiei

.. .dar el n-a vrut s-o bea. ci a turnat-o înaintea Domnului. 2 Samuel 23:16

Ce a fost pentru tine în ultimul timp ca apa din fântâna Betleemului, dragostea, prietenia, binecuvântarea spirituală? Atunci tu îţi periclitezi sufletul bând din această apă ca să te satisfaci. Dacă bei din ea, n-o poţi turna înaintea Domnului. Nu poţi dedica Domnului lucrul pe care-l doreşti pentru propria ta satisfacţie. Dacă încerci să te satisfaci cu o binecuvântare de la Dumnezeu, ea te va corupe: trebuie să o jertfeşti, să o torni, să faci cu ea ceea ce raţiunea îţi spune că e o risipă absurdă.

Cum pot eu să torn înaintea Domnului dragostea naturală sau binecuvântările spirituale? Numai într-un singur fel – printr-o hotărâre lăuntrică. Există anumite fapte ale unor oameni pe care nu le-am putea accepta niciodată, dacă nu L-am cunoaşte pe Dumnezeu, pentru că nu stă în puterea umană să le răsplătim. Dar, de îndată ce spun: “Acest lucru este prea minunat şi preţios pentru mine, nu este făcut pentru o fiinţă umană, trebuie să-l torn înaintea Domnului”, lucrul respectiv se revarsă sub formă de râuri de apă vie în jurul meu. Până când nu ajung să torn astfel de lucruri înaintea Domnului, ele sunt un pericol atât pentru cei pe care-i iubesc, cât şi pentru mine, deoarece se vor transforma în pofte. Noi putem pofti şi lucruri care nu sunt murdare sau josnice. Dragostea trebuie să fie astfel curăţită, încât să poată fi turnată înaintea Domnului.

Dacă ai ajuns plin de amărăciune şi supărare, aceasta este din cauză că Dumnezeu ţi-a dat o binecuvântare pe care ai ţinut-o pentru tine; dacă ai fi turnat-o înaintea Domnului, ai fi devenit cea mai plăcută persoană de pe pământ. Dacă ţii întotdeauna binecuvântările pentru tine şi nu înveţi niciodată să le torni înaintea Domnului, ceilalţi oameni nu-şi vor putea lărgi prin tine viziunea lor despre Dumnezeu.

Oswald CHAMBERS

Anunțuri

Unde-i biruința?

Cât să fie de departe
Biruința ce-o aștept,
Căci in fiecare noapte
Inima îmi plânge-n piept!

Până când vor curge oare,
Lacrimi pline de dorință
Cât să stau în așteptare,
Până vei da biruință?

Sufletul mi se zdrobește
Uneori parcă-i nedrept.
Puterea îmi tot slăbește
Și eu tot aștept, aștept!

Privește spre mine, Doamne,
Deznădejdea m-a răpus
Au trecut atâtea toamne
De mi-ai fi dat un răspuns!

De ce plângi copile-n zori?
De ce te îngrijorezi?
Nu ți-am spus de-atâtea ori,
Crede numai, și-ai să vezi!

Ti-ai dorit o casă nouă
Să nu te mai simți stingher
Dar am vrut ca mai întâi,
Să ți-o pregătesc în cer!

Ai vrut bogății deșarte
Deși ești foarte bogat,
Însă te-ar fi dus la moarte
Și-atunci n-am acceptat!

Vindecarea ce mi-o ceri,
Ți-o pot da foarte ușor
Dar tu, nu ai să fii aur
Dacă te scot din cuptor!

Mi-ai spus că între străini
Te-am adus și te-am uitat…
De-ai știi tu, copilul Meu,
Câte suflete-ai salvat!

Îți știu inima de-aproape
Eu îți văd marea dorință
Și când te-aștepți mai puțin,
Am să-ți aduc biruință!

Dar, dacă îți pierzi credința
Ce-odinioară ai avut,
Îndepărtezi biruință
Și-o luăm iar de la ‘nceput!

Ai încredere în Mine
Chiar și-atunci când pare greu
Fiindcă orice ar zice omul
Verdictul îl voi da Eu!

Mirela Olteanu 

Apucat de Dumnezeu

“Căutând să-l apuc, întrucât şi eu am fost apucat de Cristos.” Filipeni 3:12

Nu alege niciodată să fii un lucrător pentru Dumnezeu; dar o dată ce Dumnezeu te-a chemat, vai de tine dacă te abaţi la dreapta sau la stânga! Noi nu suntem aici să lucrăm pentru Dumnezeu pentru că aşa am ales noi, ci pentru că Dumnezeu ne-a apucat. Nu se pune niciodată problema în felul următor: “O eu nu sunt potrivit pentru asta”.

Ceea ce trebuie să predici este hotărât de Dumnezeu, nu de înclinaţiile tale naturale. Păstrează-ţi sufletul într-o relaţie strânsă cu Dumnezeu şi aminteşte-ţi că eşti chemat nu doar să depui o mărturie, ci să predici Evanghelia. Fiecare creştin trebuie să mărturisească adevărul lui Dumnezeu; dar când este vorba despre chemarea de a predica, trebuie să simţi strânsoarea dureroasă a mâinii lui Dumnezeu. Viaţa ta este în strânsoarea mâinii lui Dumnezeu exact pentru acest lucru.

Câţi dintre noi suntem ţinuţi în felul acesta? Nu dilua niciodată Cuvântul lui Dumnezeu; predică-l aşa cum este, în toată asprimea lui. Trebuie să dovedeşti o credincioşie neclintită faţă de Cuvântul lui Dumnezeu; dar când e vorba de relaţiile personale cu semenii tăi, aminteşte-ţi cine eşti: nu o fiinţă specială, creată în ceruri, ci un păcătos salvat prin har. “Eu nu cred că l-am apucat încă; dar fac un singur lucru…”

Oswald CHAMBERS

 

Ruga mea

Doamne ascuta ruga mea
Caci in veci o voi ‘nalta
Catre tine Domnul meu
Scump si vesnic Dumnezeu.

Cand sufletul imi e mahnit
Si trupul firav mi-e trudit
Tu Doamne imi dai alin
Pace si ma scapi de chin.

Doamne cand nu voi putea
Catre tine a striga
Sufletul si inima
Catre Tine vor zbura.

Catre Tine inspre cer
Unde necazurile pier
Unde toate s’or uita
Si cu tine vor canta
Sufletul si inima
Caci eu Doamne sunt a Ta.

Canta draga inima
Striga azi de bucurie
Striga cat esti inca vie!
Striga rugaciunea ta
Caci Domnul o va asculta
El va fi scaparea ta!

Dan Oana

Mi-e sufletul un cuib

Motto: „”Astfel, credința vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos.””
Romani 10-17.

Mi-e sufletul un cuib săpat în stâncă,
Să nu îl bată ploaia, și nici vântul;
Și-n suflet am o pace atât de-adâncă
De când în cuib a poposit Cuvântul.

Aveam în el nenumărate griji mărunte
Și frământări de pofte neîmplinite
Ce izgoneau seninătatea de pe frunte
Mereu umbrită de gânduri otrăvite.

Îmi lipsea odihna și mult lipsita pace
Că-n cuibul meu au poposit pe rând
Și zgripțorul cel mare, lacom și rapace
Și albul porumbel gingaș și blând.

Dar cele vechi s-au dus odată cu durerea,
De când în cuib a poposit Cuvântul;
Și sufletul a vrut să-i curăț încăperea –
Și mi-a cerut să-i primenesc veșmântul.

Așa am scuturat atunci, acele urâciuni
Care îngăduite-n suflet îl întină…
I-am așternut cu drag covor de rugăciuni
Și în ferestre am pus perdele de lumină.

În cuibul meu Cuvântu’ a pus credință
Și l-a-ntărit pe stânca de bazalt
Cu un duh de dragoste și chibzuință,
Și stă sub ocrotirea Celui Preaînalt.
Amin!

Ioan Vasiu

Păziţi prin Duhul

Şi întreg duhul vostru, sufletul şi trupul să fie păstrate fără vină. 1 Tesaloniceni 5:23.Bucureşti 2001

„Întreg duhul vostru…” Duhul Sfânt Îşi face marea lucrare misterioasă în zonele adânci ale personalităţii noastre, la care noi nu putem ajunge. Citiţi Psalmul 139; vorbele psalmistului vor să spună: „Tu eşti Dumnezeul zorilor. Dumnezeul nopţilor adânci, Dumnezeul vârfurilor munţilor şi Dumnezeul mării; dar, Dumnezeule, sufletul meu are orizonturi mai îndepărtate decât zorile, întunecimi mai adânci decât nopţile pământului, vârfuri mai înalte decât orice culme, adâncimi mai mari decât orice mare. Tu, care eşti Dumnezeul tuturor acestora, fii Dumnezeul meu. Eu nu pot ajunge la aceste înălţimi sau adâncimi; există motive pe care nu mi le pot explica, visuri la care nu pot ajunge. Dumnezeul meu. cercetează-mă!”

Credem noi că Dumnezeu ne poate păzi gândirea mult mai mult decât am putea s-o facem noi? Sângele lui Isus Cristos ne curăţă de orice păcat” Dacă acest verset se referă doar la păcatele de care suntem conştienţi, Dumnezeu să aibă milă de noi! Omul care a fost orbit de păcat va spune că el nu este conştient de păcat. Curăţirea de păcat ajunge până la cele mai mari înălţimi şi adâncimi ale duhului nostru dacă vom rămâne în lumină, aşa cum Dumnezeu este în lumină, şi însuşi Duhul care a hrănit viaţa lui Isus Cristos va hrăni şi viaţa duhului nostru. Numai atunci când suntem păziţi de Dumnezeu, prin sfinţenia uimitoare a Duhului Sfânt, duhul, sufletul şi trupul nostru sunt păstrate fără vină în ochii lui Dumnezeu, într-o integritate nepătată, până Ia venirea lui Isus.Noi nu lăsăm mintea noastră să stăruie aşa cum ar trebui asupra acestor adevăruri mari ale lui Dumnezeu.

TOTUL PENTRU GLORIA LUI

OSWALD CHAMBERS

Vorbește-mi, Părinte!

“Vorbește, Doamne, căci robul Tău ascultă.”  (1Samuel 3:9)

Stăruitor mă privește un gând
Și blând și duios îmi șoptește:
-Asculți tu al vieții Cuvânt?
-Dar…cine, dar cine-mi vorbește?
…Tăcere! Și gândul din nou
De suflet gingaș se anină.
Și pare c-a fost un ecou
Din ceruri, din zarea senină.

Și iarăși…mă prinde uimirea:
-Ah, Doamne! eu nu am cuvinte.
Tu îmi vorbești? Tu, Iubirea?
Vorbește-mi! Vorbește-mi, Părinte!
Și-n gând, și în sufletul meu,
Și-n zi, și în noaptea căruntă.
Vorbește-mi Preasfânt Dumnezeu,
Căci robul Tău, Doamne, ascultă!

Mai spune-mi de Jertfa sublimă,
De harul iertării divine,
De Tine, de Fiul, de Duhul,
De tot ce-ai făcut pentru mine;
De ceruri, de Raiul dorit,
De ceea ce Tu prețuiești
Și felul cum Tu m-ai iubit,
Și felul cum Tu mă iubești!

Vorbește-mi, te rog, cum vrei Tu,
Descopere-mi noile taine,
Cuvântul Tău, veșnic, să-mi fie
Și apă, și pâine, și haine!
Chiar dacă mustrarea mă doare
Și dacă în susurul blând
E raza de foc arzătoare,
Primesc și nuiaua, plângând!

În fața Ta, Sfinte Părinte,
Mă-nchin, și aștept să-mi vorbești,
Să-mi dai mângâierea iertării
Cu glasul  iubirii cerești!
Mărește-mi credința, te rog,
Să fiu și lumină și sare,
Să duc Vestea Bună-a iertării
În lumea ce plânge și moare!

Trimite-mi, te rog, și în vis,
Și-n rugă, și-n predici, sau cânt,
Lumina din Cerul frumos
Și duh înțelept, și cuvânt!
Să am candela vieții aprinsă
Și-n toate să fiu pregătit;
Când Tu îmi vorbești să ascult,
Să știu, să-nțeleg ce-ai vorbit!

Și, zilnic, prin viața curată
Să laud a Ta îndurare
Căci slujba în haina Dreptății
E cea mai frumoasă onoare!
Te rog, fii cu mine, oricând,
Smerit, să ascult, să fiu gata;
Prin Duhul, prin Sfântul Cuvânt,
Să spun tuturor: “Maranata!”*
Gelu Ciobanu

Când sufletu-ți se tânguia

Ref.1Împ.19,3-17

Când sufletu-ți se tânguia zdrobit de val și încercare
Și căutai un braț întins…o îmbrățișare pe pământ,
Nu s-a găsit vreo slugă sfântă ce să-ți adie o îmbărbătare.
Dar te-a cuprins din necuprins tot Focul sacrului Cuvânt
Încredințându-ți taine noi și har mirific în lucrare…

Când te înghițea cu lăcomie amaru-adânc al întristării
Aproape, nimeni nu ți-a fost spre-a-ți răcori mâhnirea.
Un Vânt cutremura suspinul,  `nălțat la Tronul îndurării
Și despica și munți și stânci pentru-a-ți trezi uimirea,
Să-apuci din nou, încrezător, pe calea aspră a lucrării…

Când disperarea te frângea-n pustiu, cu cleștele în sine,
Sperai un gest subtil suflat din purtătorii de lumină
Dar toți aceștia erau seci de-avânt și calități divine…
Dar Dumnezeul tău iubit n-a întârziat deloc să vină
Cu „susur blând, subțire”… în suflet viață să-ți lumine.

Nu-i nimenea nicicând aproape, așa cum este El de tine,
Și nimeni nu-i să cerceteze, ca El, nevoia ta adâncă
Și-apoi la inimă-ți să vină, cumplita sete să-ți aline,
Să te atingă și să-ți zică: „Te scoală-acum, ia și mănâncă…”
Doar Domnul te ridică… acum, aici, și mâine-n slăvi divine!

Ioan Hapca

Covor de frunze pe alei

E toamnă iar,
Covor de frunze zac tăcute pe alei,
Iar gândul meu
Se-adună-ntro speranță
Ce n-are margini,
Că-n veacul ce va fi
Voi fi trezit,
Să dau suflarea ,,florilor de gheață”
Iar sufletul, va fi chemat-napoi.

E toamnă,
Iar firea zgribulită
Lovește-ncet la ușa iernii.
Văd ,,flori de gheață”
Privind prin gaura cheii;
Primit voi fi fără averi?

Eu, am comori ce-s adunate,
Dar nu se văd, căci sunt supuse
Și nu se-aud căci nu sunt spuse,
Nu strălucesc,
Căci stau în umbră…
Doar heruvimi ce stau de pază
Le văd prin iarna cea confuză
Și dând de-o parte ,,florile de gheață”
Îmi scot din poleita iarnă
Comoara ce n-a fost pătată
Și nici n-a înghețat vreodată…

E sufletul, primit acasă
Ce-a fost plecat fără diurnă,
Lăsând în urmă amintirea
Ce-a fost:
A blândei primăveri,
Amurgul zilelor de vară
Și-acum,
Covor de frunze pe alei.

Gigi Stanciu