Un gând de sus din slăvile divine

Un gând de sus din slâvile divine
S-a coborât in inimă la mine
Si m-a mustrat de felul cum gândesc
Că nu mai sunt așa cum mă dorești.

Că inima mi-e rece și intărită
Că nu o mai simt pe cea ce e rănită
Că stau deoparte, nu mai implinesc
Ceea ce Tu dorești să indeplinesc.

Că sunt mulți frați de-ai mei in incercare
Și pentru ei, inima mea nu doare
Că sunt în duh cam căldicică
Așa mi-ai spus Isus, si imi este frică.

Te rog să-mi dai iar dragostea dintâi
Să mă ridici și in inimă să-mi pui
Dorința de a te sluji cu râvnă
Că-i timpul cel mai de pe urmă.

Iți mulțumesc Isus de cercetare
Și că imi dai timp de îndreptare
Mă inchin si-ti mulțumesc frumos
In via Ta vreau să fiu de folos.

Te rog să-mi spui unde să mă implic
La cine mă trimiți să îl ridic?
Să-mi spui te rog ce trebuie să fac
Doar Ție Domnul meu să-Ti fiu pe plac.

Ajută-mă să fiu așa cum mă dorești
Să iți fac cinste de felul cum trăiesc
Pe tin Isus te vreau în viața mea mereu
Si să îmlinesc Cuvântul Tău.

De Tine Doamne vreau să nu mă las
In viața mea să merg cu Tine pas la pas
Eu te iubesc și vreau ca viața mea să fie
Aicea jos cu Tine și sus o veșnicie.

cornelia moldoveanu 

31 Decembrie

„Secerişul a trecut, vara s-a isprăvit, şi noi tot nu suntem mântuiţi.” Ieremia 8:20

„Nu suntem mântuiţi!” Dragă cititorule, aceasta este şi plângerea ta? Ai fost avertizat de judecata viitoare, încurajat să-ţi scapi viaţa, dar, chiar în momentul acesta, nu eşti mântuit! Cunoşti calea mântuirii. Ai citit despre ea în Biblie, ai auzit de la amvon, şi ţi-a fost explicată de prieteni; dar ai neglijat-o, şi de aceea nu eşti mântuit. Nu vei avea nici o scuză atunci când Domnul va veni „să judece vii şi morţii” (2 Timotei 4:1). Duhul Sfânt ţi-a dăruit mai multe binecuvântări prin Cuvântul care a fost predicat în auzul tău. Timpurile de înviorare au venit din prezenţa divină, dar tu eşti tot fără Christos. Toate vremurile acestea de speranţă au venit şi s-au dus – vara şi secerişul au trecut – dar tu nu eşti încă mântuit. Anii au trecut unul după altul în veşnicie, şi ultimul tău an va veni curând. Tinereţea s-a dus, şi maturitatea se duce şi ea, iar tu nu eşti mântuit. Ingăduie-mi să te întreb: vei fi mântuit vreodată? Există vreo speranţă? Cele mai promiţătoare ocazii te-au lăsat tot nemântuit. Iţi vor îmbunătăţi oare alte ocazii condiţia? Mijloacele – cele mai bune mijloace, folosite permanent şi iubitor – nu au dat nici un rezultat. Ce se poate face în plus pentru tine?

Nenorocirea şi bunăstarea te-au lăsat la fel de indiferent. Lacrimile şi rugăciunile şi predicile s-au irosit pe inima ta stearpă. Nu s-au irosit toate probabilităţile mântuirii tale? Nu este mai mult decât sigur că vei rămâne aşa cum eşti până când moartea va închide uşile speranţei? Te fereşti de această presupunere? Totuşi, este foarte rezonabilă. Cel care nu este spălat în apele de curăţire va fi necurat la sfârşit, după toate probabilităţile. Timpul hotărât nu a venit încă. De ce ar veni vreodată? Este logic să te temi că nu va sosi niciodată, şi că, asemeni lui Felix (vezi Fapte 24:24-25), nu vei găsi nici un timp potrivit să fii mântuit – până nu ajungi în iad! O, gândeşte-te la ce înseamnă iadul, şi la posibilitatea de a fi curând aruncat în el! Cititorule, presupune că vei muri nemântuit. Nici un cuvânt nu-ţi poate descrie pieirea.

Scrie-ţi teribila stare în lacrimi şi sânge, vorbeşte despre ea cu vaiete şi scrâşniri de dinţi. Vei fi pedepsit cu distrugerea veşnică de către slava Domnului, şi din slava puterii Lui. Poate că vocea unui frate te va trezi din amorţeală. Fii înţelept. Fii înţelept la vreme, înainte de începerea unui alt an. Crede în Isus, care este în stare să mântuiască „în chip desăvârşit” (Evrei 7:25). Consacră aceste ultime ore ale anului meditaţiei solitare, şi, dacă te căieşti, este bine; dacă eşti condus la o credinţa umilă în Isus, este cel mai bine. Ai grijă ca anul acesta să nu treacă şi tu să rămâi cu acelaşi suflet neiertat. Nu lăsa ca strigătele de veselie de la miezul nopţii să răsune într-un suflet lipsit de bucurie! Crede acum şi trăieşte. „Scapă-ţi viaţa; să nu te uiţi înapoi, şi să nu te opreşti în vreun loc din Câmpie; scapă la munte, ca să nu pieri” (Genesa 19:17).

C.H. Spurgeon

Faclia mantuirii

Culcat in ieslea rece, in straiele-Ti umile,
Tacut si fara fala in lume ai intrat,
Se oglindea tot cerul in ochii Tai, Copile,
Dar cati au fost aceia care au observat

Pe capul Tau coroana de Print al vesniciei,
De Imparat al slavei, cati Te-au recunoscut?
Putini, caci ambalajul precar al saraciei
I-a-mpiedicat sa vada ca n-aveai inceput.

La fel, cu nepasare multi astazi Te ignora,
Si darul mantuirii e-asa dispretuit,
Caci isi doresc sa vada o scena mai sonora;
Intriga simplitatea cu care ai venit.

Nu suntem noi mai vrednici ca restul omenirii,
Dar multumim, Isuse, ca ochii ne-ai deschis
Ca sa vedem in Tine faclia mantuirii
Ce arde-n vesnicie, asa cum a fost scris.

„Astazi in cetatea lui David, vi s-a nascut un Mantuitor, care este Hristos, Domnul. Iata semnul dupa care-L veti cunoaste: veti gasi un prunc infasat in scutece si culcat intr-o iesle.” Luca 2:11,12.

Anca Winter 

A mai trecut un an…

A mai trecut un an, Isus,
Un an de îndurare…
Un an, în care Tu ne-ai dat,
Nădejde, bucurie, pace…

Chiar de valul a bătut,
Și lovit-a în corăbii,
Tu Isuse drag ai fost,
La cârma salvării!

Ne-ai ocrotit, ne-ai îngrijit,
Păzit-ai viața noastră,
Și n-ai îngăduit nicicând,
Valul să ne zdrobească!

Chiar de noi am ațipit,
La veghe Tu-ai rămas,
Și n-ai lăsat Isuse drag,
De val să fim luați…

Ne-ai fost ancoră și scut,
Ne-ai fost cetățuie,
Ne-ai fost sfântul adăpost,
În orișice urgie!

Îți mulțumesc, o Tată scump,
Îți mulțumesc Isuse,
Că prin Duhul Tău cel Sfânt,
Mereu ne vei conduce!

Îți mulțumesc că ne-ai fost far,
Și oricând vei rămâne,
Cu Tine noi înaintăm,
Spre țărm, spre veșnicie!

Margit Biro 

Recunostinta

Doresc sa-mi fie viata o cantare
De multumire pentru Dumnezeu,
O preacurata jertfa de-nchinare
Adusa ca-ntr-o zi de sarbatoare,
Caci n-are-n univers asemanare,
Nu-i nimeni mai frumos ca Domnul meu.

Ca pana unui scriitor sa-mi fie
De iscusinta plina limba mea,
Intr-o desavarsita armonie
Sa-I cant mereu o noua melodie
Celui ce m-a ales din vesnicie
Si mantuire-a hotarat sa-mi dea.

O lume-ntreaga n-are sa-mi ofere
Ce are El, atat e de slavit;
Eu n-am nevoie pe pamant de-avere,
Nu-mi trebuie nici faima, nici putere,
Mi-a daruit cereasca-I infiere
Si sunt de Imparatul meu iubit.

Doresc sa Ii aduc recunostinta
Ca un prinos pe-al inimii altar,
Cu-adanca si eterna umilinta
Vreau sa-I inchin intreaga mea fiinta,
Caci s-a invesmantat in suferinta,
Iar eu am fost rascumparat prin har.

„Lucrarea mea de lauda este pentru Imparatul!” Psalm 45:1b.

Anca Winter 

Chiar daca…

Pana cand voi striga catre Tine plangand
Fara sa ma asculti, o, Doamne, pana cand?
Pentru ce ma lasi nelegiuirea s-o vad,
Asuprire, si certuri, si-atata prapad?
Cel rau biruieste pe cel neprihanit,
Pentru ce taci, Doamne, cand e nedreptatit?

Nu esti Tu din vesnicie, Sfant Dumnezeu,
Adapostul si Stanca si sprijinul meu?
Tu ai ochi prea curati raul ca sa-l privesti,
Nelegiuirea nu poti sa n-o pedepsesti;
Cum poti, Doamne, privi pe cei rai si misei
Mancand pe cei mai neprihaniti decat ei?

Doamne, Tu mi-ai dat raspuns la plangerea mea,
Ce-ai hotarat, negresit se va intampla;
Tu-mparatesti pe tronul Tau din vesnicii,
Se ingrozeste lumea de-a Tale urgii,
Dar, in oricare imprejurare ar fi,
Cel neprihanit prin credinta va trai.

Caci chiar daca smochinul nu va inflori,
Vita si maslinul daca nu vor rodi,
Chiar daca in staule nu vor mai fi oi
Si chiar daca in grajduri nu vor mai fi boi,
In Tine totdeauna ma voi bucura,
Caci esti taria si esti mantuirea mea.

Anca Winter 

Se aude de departe o chemare

Se aude de departe o chemare
Un gând curat de sus din Empireu
Veniți voi fiii mei acum la mine
Și toți să știți că Eu sunt Dumnezeu.

Veniti, lăsați azi lumea de păcate
Tot ce-i vremelnic, tot ce-i efemer
Vă cheamă Dumnezeu și vă asteaptă
Pe calea mântuirii către cer.

Nu amânați, e așa de scurtă vremea
Curând am sa m-ăntorc ca să îmi iau
Pe acei ce hainele în sfantu-mi sânge
Și le-au spălat și in veghere stau.

Pe acei care-n iubire și ascultare
Fiind de focul Duhului cuprinși
În încercări și-un lupte niciodată
Nu au cedat, nu s-au lăsat învinși.

Pe acei ce în lucrarea mea cea bună
N-au renunțat și nici n-au obosit
Ii voi lua cu mine sus in glorii
În locul sfânt ce vi l-am pregătit.

Mai e puțin, mai sunt câteva clipe
Și s-a sfârși tot zbuciumul de jos
Iar sus în cer pe plaiul veșniciei
Vom fi cu toți, de-a pururi cu Cristos.

Dinu Ciolte

Calea

Calea spre neprihănire
Care o căutam cu toții
De prin frageda pruncie
Până la sfârșitul vieții,

Este calea cea trasată
Însuși de Domnul Isus;
Ea e strâmtă, nu e lată
Și-n final, sfârșește sus.

Calea aceasta e stropită
Adesea, cu multe lacrimi,
Căci pe ea merg pocăiții,
Cei scăpați de chin și patimi.

Calea aceasta magistrală
Nu se oprește la sicriu,
Ci urcă-n sus pe verticală
Pân’ la Dumnezeul viu.

Calea aceasta a pocăinței
Cine vrea să o urmeze,
Trebuie să-și sfințească viata
Și mai mult ca să vegheze.

Căci ispite-s la tot pasul
Cel rău vrea să ne doboare,
Dar tăria noastră-I Isus
Şi-a Lui jertfă salvatoare.

O, Părinte al veșniciei
Azi revarsă a Ta îndurare,
Fii iar, nor și stâlp de foc
Când trecem prin pustiu și mare.

Să nu cădem de oboseală,
Nici în cursa celui rău,
Să ținem calea înainte
Până sus, în cerul Tău.

Dinu Ciolte

Te uiți cam trist la frunzele îngălbenite

…Te uiți cam trist la frunzele îngălbenite
Ce cad domol din ramuri… în tăcere jos
Și în culori de nedescris… de pași strivite
Doar amintiri îți lasă covorul preafrumos.
Azi privești în urmă… la anii vieții tale…
Cu o durere tristă-n suflet și îți pare rău
De amprenta pașilor lăsați pe a ta cale
Și recunoști că se va sfârși și drumul tău.

Uimit, te întrebi cum au zburat așa ușor
Și îngândurat prinzi frunzele în palma-ți caldă
Căci anii tăi s-au scurs… ca apa din izvor
Și în suflet ți-au lăsat un dor aprins să ardă.
Tu singur stai aici… în prag de veșnicie…
Și te gândești la zilele fără folos trăite
Când nu mai simți în viață nici o bucurie
Fără speranță… și cu puterile slăbite…

Ești copleșit de-un dor cu o liniște adâncă
Și inundat de cuget cu atâtea întrebări…
Nu găsești răspuns căci gânduri te frământă
Iar toamnele vieții îți rup frunzele de ieri.
Simți o tristețe în suflet că este un sfârșit
Căci zilele se scurg… și totul este trecător
Iar perii albi îți dau de știre că ai îmbătrânit
Și că orice om pe acest pământ e muritor.

Trec iute anii tăi… se duc, nu-i mai oprești
Și azi… stai trist și singur la răscruci de drum
Te copleșește amintirea unde-ai fost și unde ești
Îți pare rău… și plângi nemângâiat acum…
…Tu azi privești mai trist la frunzele strivite
Ce se rup… din calendarul vieții tale…
Cu ochii plini de lacrimi și visuri neîmplinite
Spre nicăieri te uiți în ceas de disperare…

Dar totuși simți un dor… un dor de veșnicie
Și ai vrea să te avânți spre culmile divine
Căci un sfânt fior îți aduce o dulce bucurie
Ce spre ceruri te atrage, spre zările senine.
Azi Hristos te cheamă să vii așa cum ești
Spune-i tot și plânge-ți vina ta la pieptul Său
El a murit pe cruce ca tu veșnic să trăiești
Prin jertfa Lui pe Golgota în rai cu Dumnezeu.

 Mihail Cebotarev 

Toamnă târzie

Se scutură pe alei a toamnei frunze
Pe întortocheate-le vieții cărări
A ruginit din nou pădurea toată
Cât vezi cu ochii până-n depărtări

Si cade iarăși bruma peste sat
Cu haina ei cea rece, argintie
Trec primăveri, și veri, și toamne reci
Și încet ne apropiem de veșnicie

Se aud în noapte fâlfâiri de aripă
În stoluri, și cu țipete prelungi
Întârziate cârduri se îndreaptă
Spre alte zări după cerești porunci.

La fel și noi când vine toamna vieții
Ne-om scutura de traiul efemer
Și la sfârșit cu fâlfâiri de aripe
Ne-om îndrepta spre locul sfânt din cer.

Și vom uita atunci pe totdeauna
Trecutul cel încătușat în timp
Când primavara sfântă și eternă
Va fi pe veci cerescul anotimp.

Dinu Ciolte