Impărăția

Spre Împărăţia care El a pregătit-o
În anii care vor urma să vină
Eu merg voios, purtând în suflet dorul
De paradis, de ţara cea divină.

Înspre cetatea cea nemuritoare
Spre care toţi creştinii au pornit
Alerg şi eu lăsând în urmă valea
În care atât de mult am suferit.

Am fost batjocorit pentru credinţa
În Dumnezeul cel adevărat
Care a ţinut în mână toată fiinţa
Şi universul acesta minunat.

Dar vine o zi când dincolo de stele
În slava cerului de mult visat
Îl vom vedea pe Împăratul slavei
Pe cel-ce în viaţa aceasta am urmat.

Şi vom trăi cu El o veşnicie
Lăsând în urmă lacrimi şi dureri
Iar chipul lui pe veci o să ne fie
Izvor de nesfârşite mângâieri.

Ion Popescu 

Reclame

Aş vrea…

Aş vrea să scriu de bucurie
În orice zi pe drum cu flori
Căci ştiu că sus in veşnicie
Exist-o Tară fără nori,

Aş vrea să scriu de veselie,
De zări albastre, de splendori
Când se înaltă cu furie
Apele ‘nvolburate-n mări.

Aş vrea să scriu… însă furtuna
Se-abate parcă tot mai des
Ca să-mi incerce iar tărâna
Cu lucruri de ne-înțeles.

Aşa năvalnică se-avântă
Orice să-ndoaie-n al ei drum
Şi-adesea parcă mă-nspăimântă
Când se preface totul scrum

Se-nalță valul cu putere,
Se clatină al meu catarg
În noaptea plină de mistere
Atâtea vase când se sparg,

Atâți corăbieri când lasă
Luntrea să cadă-n apă jos,
Cum să vâslesc s-ajung acasă
În Țara Marelui Hristos?

De nu se află El la cârmă,
De nu-L am pe El Căpitan
Dispare barca fără urmă
Scufundată de satan…

Dar vino Tu, Domn al Dreptății
Să mustri valuri şi furtuni
Să potolesti marea vieții
Şi-n jurul Tău să ne aduni,

Să strige astăzi fiecare
Cum altădată s-a strigat:
Ce fel de Om e-Acesta oare?
Căci, iată că L-a ascultat

Furtuna grea, ne-nduplecată
Şi vântul cel infricoşat
Când marea era inspumată,
Dar cu putere le-a certat!

Ce fel de Om e-Acesta oare
De Il ascultă negreşit
Cancerul şi-orice tumoare
Când cu putere-a poruncit?

La El se vindecă leprosul
Şi orbii-şi capătă vederea,
El le dă surzilor auzul,
Iar morților dă învierea!

El este Cel născut în iesle,
Lăstar dintr-un pământ uscat,
El este-a lui Isai Odraslă,
E Cel ce crucea ne-a purtat!

Prin a Lui răni avem iertare
Şi vindecare în dureri,
El este Medic sfânt şi mare,
El poartă a noastre poveri!

El este Calea şi Viața,
E Adevărul întrupat,
Doar El aduce dimineața
Poporului răscumpărat,

Acelora ce dorm sub glie
Tot aşteptând cerescul glas
Să-i transforme ca pe Ilie
Când vine-al întâlnirii ceas!

Atunci, nu va mai fi durere,
Nici plâns, căci toate-au luat sfârsit,
Ci Duhul Sfânt cu-a Sa putere
Va fi cu-acei ce-au biruit!

Atunci şi Unsul, Împăratul
Îşi va lua partea cu cei mari
Şi va domni, căci nimeni altul
Nu are brațe aşa tari

Prin care să salveze-o lume
De iad, de veşnica pierzare
Şi să Îşi facă un renume
Cu o oştire-n sărbătoare!

Aşa va fi când fericirea
Va triumfa in necuprins
Unde domni-va doar iubirea
Acelui ce e neînvins!

Aşa ne spune sfânta carte,
Aşa de mult noi aşteptăm,
Un loc, o Veşnică Cetate
Spre care să ne înăltăm!

Valentin Ilisoi 

ISUS, Prinţul mântuirii

Din adâncul veșniciei, peste timpuri stăpânește
Domnul, Prințul Mântuirii – Ce păcatele plătește…
Drept întâi peste zidirea, ce noi doar o bâjbâim,
Miliardele de stele, le privim și ne uimim !!!

Prin cuvânt dădu ființă, la tot ce e în mișcare,
La planete, sori , comete, galaxii cu mic cu mare…
Și făcu și omenirea prin strămoșul meu Adam,
Ca să știu ce e iubirea, eu ce-n praf mă ascundeam.

Coborî din cer în iesle, lângă miei blânzi și păstori,
Ca s-arate omenirii: Cum e Tatăl cel din Slăvi…
Pe Golgota-n suferință, pe cel rău l-a biruit,
Să mă ia cu El în ceruri, deși eu L-am răstignit !

O, adâncă e iubirea, ce-am găsit-o în Isus,
Duhul Sfânt și azi mă-ndeamnă, să-L aștept, să-I fiu supus;
Și privind cu dor spre ceruri, ruga mea vine și ea:
Vin degrab’, Doamne Isuse, Vie-Mpărăția Ta !

Cristinel Agape 

Dumnezeu – tăria noastră

Prin atâtea-mprejurări
Și furtuni ce-ades izbesc,
Noi eram pe nicăieri
Fără har dumnezeiesc.

Numai Dumnezeu Slăvitul
În eterna-i bunătate
Care atât de mult iubit-a omul,
Ne-a salvat prin Isus, prin a Lui moarte.

Ce-a avut mai scump în ceruri,
Singurul născut din Tatăl,
L-a trimis să moară-n chinuri
Pe Calvar purtând păcatul,

Pentru-ntreaga omenire
Ce zăcea în întuneric,
Pentru noi care din fire
Eram doar un lut netrebnic.

Dar Domnul e tăria noastră! Slavă Lui!
El izbăvitorul din necaz și apăsare,
El măreața stâncă a veacului,
El Mântuitorul prin a Sa-ndurare.

Plin de bucurie dacă strig:
Lăudat să fie Domnul!
Biruința eu câștig.
Ce-mi mai poate face omul?

Boldul morți-i biruit.
Ea nu-l mai îngrozește
Pe acel ce-i mântuit,
Că el o privește

Ca un drum spre veșnicie
Care duce-n ceruri sus,
În eterna bucurie
Și împreună cu Isus.

Când am fost în strâmtorare,
Am strigat la Domnul.
El bogat în îndurare
Peste noi și-a întins brațul.

Ne-a vindecat de multe boale
Ne-a iertat păcatul.
Dar când nu aveam răbdare
Iar ne-a-nconjurat necazul.

Ca să rămânem în Domnul,
În Cuvântul Lui cel sfânt,
Să putem răbda ispita,
Să fim sare pe pământ.

Nu întărâtați pe Domnul!
Nu la gelozie!
Că ce poate face omul,
Când s-aprinde-a Lui mânie.

Că se zguduie și munții,
Se cutremură pământul
Iar cei ce-l locuiesc, sărmanii,
Ei se clatină ca vântul.

Nori El are sub picioare
Călărind pe heruvim,
Întunericul învelitoare
Și venea plutind.

Și zburând pe-aripi de vânt,
Cortu-i împrejur era,
Dumnezeu etern și sfânt,
Împrejur tot strălucea.

Nori chiar ies din strălucirea-I
Ce aruncă grindină, cărbuni de foc.
Nu pot înțelege slava-I
Numa-n parte, nu de tot.

Domnul a tunat în ceruri,
Glasul celui Preaînalt răsună,
Împrăștiatu-s-au vrăjmașii,
Pusu-i-a Domnul pe fugă.

Deci să-l binecuvântăm pe Domnul
Pentru tot ce e și face.
În adunare și-n tot locul
Singur El dă har aducător de pace.

Tecar Augustin 

Raiul copilăriei

Am fost în rai pentru o vreme,
Lipsit de grijuri, teamă sau nevoi.
Raiul copilăriilor eterne
Cu vise, jocuri, soare și zăvoi.

Eram la casa parintească
Copil iubit, plin de speranțe,
Gata mereu să se însuflețească
Oricând, și-n orice circumstanțe.

Era frumos totul în jur,
Toate-aveau gust și împlinire,
Și aerul era mai pur,
Și ceru-avea mai multă strălucire.

Și diminețile erau
Mai pline parcă de lumină,
Iar ploile parcă cădeau
În cântece de mandolină.

Rai minunat cu rouă și iubire,
Cu flori și cu miros de fân,
Cu liniște și stropi de fericire
În vechiul și umilul nost’ cămin.

Odată-n cer pe sfinte plaiuri
Eu cred că te voi reîntâlni,
Dar nu vremelnic, ci o veșnicie
Unde cu toți vom fi pe veci copii…

Puiu Chibici 

„Al cui esti?”

Andreea Avădanei

A coborât ca Jertfă vie

Pe drumul crucii înlăcrimat,
Păşesc şi astăzi cu durere.
Aud vacarmul de altădat’,
Strigătul inimii în tăcere.

Ca om sărman şi-al nimănui,
La moarte L-a trimis poporul.
N-au crezut că-I Fiul cerului,
Şi Domn al Domnilor, El, Mielul.

El, Fiul Lui Dumnezeu Cel sfânt,
A coborât ca Jertfă vie,
Ne-a lăsat Noul Legământ
Şi o Cale spre veşnicie.

Te cheamă azi din căi bizare,
Isus, Cel jertfit, Emanuel,
Să vii la El pe sfânta Cale,
Că mult ne-a iubit Tatăl din cer!

Maria Șopț 

De ce te zbați atât de mult?

De ce te zbați atât de mult
În lumea-aceasta, fire?
Doar ştii că în al ei tumult
Nu afli fericire.

De ce te lupți si te trudeşti
Din zori şi până seară?
Căci tot neîmplinită eşti,
Purtând o grea povară.

De ce alergi la oameni, dar,
Cerşind a lor iubire?
Când vezi că te trădează iar;
Din nou dezamăgire…

De ce tot vrei să demonstrezi
Ce poți, ce ai? Nu-i bine.
Oricât te străduieşti, nu vezi?
Nu le pasă de tine.

Opreşte-te din goana ta,
Ridică-ți sus privirea,
Isus ți-întinde mâna Sa
Şi îți dă fericirea.

La Domnul linişte găseşti
Şi-o pace minunată,
Nimic din tot ce îți doreşti
Nu-ți va lipsi vreodată.

Putere, sănătate, har,
Curaj şi mângâiere,
O dragoste fără hotar,
Sens şi apreciere.

Lipeşte-ți inima de cer
Şi viața ta pustie
Va căpăta un alt aer:
Parfum de veşnicie.

Paula D 

Ai mila de România

Doamne eu te rog ai grija
De poporul românesc,
Si priveste tu cu mila,
Tatal nostru cel Ceresc.

Iarta-ne când iti gresim,
Spala-ne de tot c e-i rau,
Fa -ne-o cercetare Sfânta,
Umple-ne cu Duhul Tau.

Ai mila de România,
Ai mila de-acest pamânt,
Lasa cercetare Sfânta,
Lasa Duhul Tau cel Sfânt.

Sa il simta fiecare,
om de pe acest pamânt,
Si sa spuna-n gura mare,
Tu esti Creatorul Sfânt!

Tu esti medicul suprem,
Minunatul Salvator,
Care-ai venit in lume,
Sa aduni al Tau popor.

Pentru-a -l duce-n vesnicie,
Unde moarte n-o mai fi,
Unde-i dragoste si pace,
Si eterne bucurii.

Nichifor Nicu 

Doar creştini de suprafață…

Şi ne numim creştini. Chiar suntem? …
Sau doar creştini de suprafață
Iar în acuns, nutrind în cuget
Firea, purtăm mască pe față? …
Fățarnicii spălau paharul
Pe dinafară doar, să-i vadă
Admiratorii şi de-ndată
Jos la picioare să le cadă.
Piesa de teatru se  repetă
Şi-n timpurile noastre. Cum?
Dar nimenea nu mai regretă
Fapte ce pot duce spre scrum? . .
Tot mai puțini, căci el, duşmanul,
Le-a pus căpăstru de la sine
Ca să le fure Canaanul,
Splendorile sale divine!
Şi-n reguli mult exagerate
Actorii joacă piesa  lui,
Uitând cuvintele sărate
Prin Sfântul Duh al Domnului:
„Să nu vă credeți niciodată

Prea sfinți voi înşivă, n-aveți
Părere despre  voi prea ‘naltă
Cum că voi cineva sunteți!
Căci doar prin harul jertfei sfinte
Sunteți în cer moştenitori
Cu Dumnezeu, sfântul Părinte
Şi cu-al Său Fiu, sus în splendori!”
Însă mândria când apare
(Mândria  celui pocăit)
Naşte chiar gânduri: cine oare
Mai e ca mine-aşa smerit?
Eu nu port nici măcar cravată
Că-i o săgeată înspre iad!
Cu untdelemn? nu, niciodatã
Nu mă pot unge, cum să cad?
Eh, dincolo de-aşa smerenie
Se-ascunde multă răutate,
Nici vorbă de gram de sfințenie:
Mai bine treizeci de cravate,
Dar cu blândețe, cu iubire
Şi cu răbdarea lui Isus!
Credeți că lista-i spre sfârşite? …
Câte exemple-ar fi de spus:
Sau: cu batic legat în față
Şi-n spate îndeajuns de lung,
Că-i noapte-amiaz sau dimineață
Mult prea smerit mereu mi-l strâng.
Ei, frații mei, baticul mare
Poate sub el ascunde multe:
Mândrie, ură, clevetire,
Şi lucruri care par mărunte.
Însă chiar vulpile micuțe
Pot păgubi viile mari,
În pofta lor cum să le cruțe?
Rup tot ce prind pe-ntreg hotar!
Nu totu-i aur ce luceşte… .
Nici un veşmânt până-n pământ,
Nu-nseamnă că adăposteşte
Un suflet cald, nobil şi sfânt.
Ci dimpotrivă poate-ascunde
O viclenie din cel rău
O fire care să-şi  răzbune
Ce nu-i place în jurul său.
E bine doar ca-n toate cele
Să fii umil şi cumpătat
Ştiind că ai dincol’ de stele
Pe Cel ce merită ‘nălțat.
O mască nu-i pentru vecie
Căci întro zi jos va cădea
Iar sus acasă-n veşnicie
Doar cei din Domnul vor intra!
*
Ne-am construit poveri prea grele,
Ni le-am legat peste picioare
Să nu putem zbura cu ele
Spre țara ce apus nu are.
La ce folos de-acestea toate?
Mă-ntreb ades: la ce folos?
Să fii-nțesat de răutate
Pe sub o mască de frumos?
Cu-adevărat, spune Cuvântul
Că cine nu va fi umil
Nu-l va vedea-n cer pe Preasfântul
De nu va fi ca un copil.

Emanuel Hasan