Atata cale

E-atata cale intre om si Dumnezeu
Si-atata bezna peste nepasare,
Ca uneori lumina dinspre zare
Se poticneste-n somnul greu.

Adoarme fiecare somnul lui,
Visand minunatii si seriale,
Iar intre noi si cer e-atata cale,
Ca nu mai vrea sa treaca dorul nimanui.

E-atata cale intre gandul bun si ispitire
Si-atat de scurt e timpul de ales,
E doar un semanat si un cules,
O zi de lacrimi sau de multumire.

Cand te gandesti ca esti sarac de toate
Si-atat de mult putin e-n vise,
Descoperi intre soaptele ucise
Un verb al rugii rasarite-n soapte.

E-atata greu intre pamant si stele,
Atat de-abrupt urcus,cumplit de greu,
Devine tot mai limpede mereu
Ca biruinta nu sta-n gestur’le rebele.

E-atata cale intre om si Dumnezeu
Si-atat de aproape-i de la El la mine,
Ca tot ce pot in semn de bine
E numai sa ma-nchid in pumnul Sau.

Daniel Chirileanu  

Ploi de cuvinte divine

E rece ploaia și cristalină
Ușor ne coboară pe față.
Desene ce par din mulțime
Se unesc în șiroaie divine.

În soare par foc de diamante
Iar noaptea devin mii de stele.
Frumoase izvoare ce dau viață
Hrănind pe pământ orice plantă.

Așa-i ploaia de sfinte cuvinte
Ușor ne coboară prin minte.
Slove ce sunt din altă lume
Vin în inimă s-o transforme.

În stropul de ploaie e Viață
Primește-o azi cu credință.
Lumina ce pătrunde în minte
Scriptura ce face inimile sfinte.

Izvor de viață, comoară divină
În noapte devine far de lumină.
Cuvântul din Cer ce dă viață
Hrănind pe oameni prin credință.

Simion Ioanăș

Întuneric și lumină

Cerul strălucește cu stele
Strigă toate cuvântul iubire.
Aș naviga printre ele încet
Nu pot, mai trebuie s-aștept.

Și luna semeață ca și-o regină
Mă încântă zâmbind în lumină.
Aș merge degrabă până la ea
Nu pot, o îmbrățișez cu privirea.

Noaptea inspiră durere și moarte
Întunericul aduce frică și-i rece.
Dar acolo în noapte este o șansă
Privind cerul, ce-i plin de lumină.

Durerea naște în noi o speranță
Atunci când sufletu-i plin de lumină.
Necazul e dalta lovind fără milă
Ne-apropie însă de lumea divină.

Toate, să știi, lucrează împreună
Într-o zi, tu să poți trăi în lumină.
Crede, după noapte vine iar soare
Lumina va fi pe veci biruitoare.
Simion Ioanăș

Sunt doar un om…

Sunt doar un om
cu bune și rele
cu zâmbet și lacrimi
dar chiar și-n durere
mi-e gândul la stele…
mi-e gândul la EL…

Sunt doar un om…
un strop de lumină sub soare…
lovit de ‘ntuneric, dar nu doborât.
Eu am apărare, și atunci când sunt slab
mă simt tare. In El…

Sunt doar un om…
un pumn de țărână…
ce caută pacea chiar și-n furtună,
„Taci fără gură”.
Pacea e EL.

Sunt doar un om…
un „pom” în pustiu…
care tânjește după izvor;
izvorul cel viu, ce nu seacă…
Izvorul e El…

Sunt doar un om…
un aburel ce se arată puțin și apoi piere.
Dar nu-i nimic, eu cred în înviere,
și uitând de durere voi zbura spre stele…
voi zbura spre EL.

Timotei Lucus

Oprește-te din când în când

Oprește-te din când în când și uită-te la lună,
Și-ascultă trecerile ei ce multe au să-ți spună.

Oprește-te din când în când și uită-te la soare,
Căci nu ști ziua aceea când nu-ți va mai răsare.

Oprește-te din când în când lângă-un mormânt și-o cruce,
Și-aduți aminte că-ntr-o zi aici te vor aduce.

Oprește-te din când în când în drum numai cu tine,
Și vezi cu ce te duci de-aici în viața care vine.

Oprește-te… și până poți spre Dumnezeu te-ndreaptă,
Căci nu ști după care pas sfârșitul te așeapta.

Căci în zadar te vei opri când moartea te culege
Atunci, pe veci de veci va fi târziu a mai alege…

Traian Dorz

Cerul din Noi

În liniștea tăcerilor fecunde
Aevea ca prin vis ni se arată
Tărâmul luminărilor profunde
Ce n-am călcat cu pasul niciodată.

Cu umbra de sub norii de pe cer
Se vede în oglinda sa rotundă
Pământu-ntr-o hlamidă de mister
Plutind prin aer pe pârtii de undă.

Magii ne-au căutat trecutu-n stele
Savanții de la Cern în izotopi
Poeții-n vers și-n visele rebele
Și multe-s scrise și-n ceaslov la popi.

Am vrea s-ajungem la-nceput de lume
Să luăm dumnezeirea cu asalt
Dar când ne-apropiem de-un orizont anume
Se-ntrezăreşte țărmul celălalt.

De coborâm în noi ca-ntr-o fântână
I-acolo un izvor cu apă vie
Iar cel ce bea nu are să rămână
Un călător pierdut prin veșnicie.

Marin Mihalache 

 

Credința timpurilor noastre

Credința e credință
Așa ar trebui să fie,
Să-ți treacă prin ființă
De la extaz la agonie.

Credința te trimite
Ca să privești spre cer,
Să vezi cu ochii tăi
Stelele până pier,

Să știi că-s tot acolo,
Ascunse, dar privesc,
Cumva tot universul
Și spre pământ firesc.

Credința îți dă aripi,
Te scoli de dimineață,
Punând genunchii jos,
Mulțumești pentru viață.

Credința este aceea
Când visele îți sunt,
Adesea cu cântări
Ce nu le-ai auzit nicicând.

Credința te deșteaptă
În miezul nopții ades,
Să te rogi făr’ de grabă
La Tatăl cel ceresc,

Să ceri iertare îndată,
Să spui unde-ai greșit,
Să-ți recunoști păcatul,
Celui” Desăvârșit”.

Când crezi că ai credință,
Așa crezi tu, de fel,
Chemă pe Dumnezeu
În ajutor mereu,

Să-ți întărească credința,
Adesea ne-o pierdem,
În faptul că suntem,
Niște pocăiți, rebeli.
… . .

Credința timpurilor noastre,
Parcă nu e la fel,
Pe placul Domnului,
Credinței celei de ieri,

Ne-am modernizat,
Credința ne înconjoară,
După timpul de azi
Cu vremea milenară.
… . .

Credința e aceeași,
E HAR nemeritat,
Ce ne trezim cu ea,
Cu iertarea de păcat,

Când primim pe Hristos,
În inimă- L lăsăm,
Toată viața I-o dedicăm,
Fără să ne plângem,

Credința e aceeași,
De-atunci când ați primit,
Pe „Darul”cel mai mare,
Atunci când v-ați pocăit.

Trăiți creștini „Credința”
Așa cum ți-a fost dat,
Cu flacăra iubirii
Ce în suflet ți-a intrat.

Crede orice ar fi,
În fiul Lui Dumnezeu,
C-a murit pentru tine,
Pentru păcatul tău.

Ține-te legat mereu
De credința lăsată,
În suflet de Dumnezeu
Ca Darul fără plată,

Crede și nu cârti,
Deșteaptă-te odată,
Credința e aceași,
Cum a fost altădată.

Iubește pe Isus,
Cu toată ființa ta,
În dar ai să primești,
Viață veșnică,”Nemurirea”.

Anișoara Sirbu 

Zbucium…

Mă întreb adesea în zbucium și vâltoare:
Oare îmi vei alina și azi, rana ce doare?
Căci buzele îmi freamătă și nu pot nici un geamăt să rostesc
Simt cum rând pe rând puterile-mi slăbesc
Poate doar ochii înlăcrimați din zori
Vor vindeca cu lacrimi atâtea răni ce dor…
Sau totuși cred că simpla Ta prezență
Îmi conferă în sine dependența
De cer, de dor, de Tine…
Acela ce s-a dat pe Sine
Ca să renască noi puteri în mine
Ca să te ierte și pe tine!
Ca să ridice jugul greu și anevoios
Știind că la Golgota muri chiar, Hristos!
Dar care azi e viu în veci
Nu aștepta să pleci din lume cu ochii reci
Și goi, flămând și pribeag, împovărat și întristat
Adu-ți aminte de tot ce ai adunat
Pe -acest pământ!
Aș vrea să-ți mai împărtășesc un gând:
În cerul sfânt, cu stele mii
Tu ai un Tată Atotputernic, și tu știi…
Te mai așteaptă-n taină
Ca să îmbraci o haină
Albă de iertare
Să știi că pentru împărăția Sa, tu ești cel ce are valoare!
Te mai așteaptă plin de dragoste și bunătate
Vino azi la El, cu sinceritate!
Pune-ți în rânduială  casa!
Invită-L chiar acum la masă!
Și El nu va zăbovi să îți răspundă:
Va poposi numaidecât aproape de inima frântă!
Va șterge tot amarul tău,
Te vei putea în tihnă odihni pe brațul Său!
În cerul sfânt cu stele mii
Te mai așteaptă plin de dragoste și azi, să știi!

Szabo Mihaela Dorina 

Ape și ape

Cu aripi învolburate marea se ridică,
Gata să zboare până la cerul cu stele,
Dar se prăbușește și malul îl strică,
Sub puhoiul de apă cu aripile grele.

Și susurul blând al zărilor albastre,
Se oglindește în oceanul de lumină.
Aripile le destramă în spuma de astre,
Și spală apa de tină ca pe omul de vină.

La Apele Sfinte tot încearcă s-ajungă,
Și marea și oceanul și omul păcătos.
Ispita tot timpul ascultarea o alungă,
Cu viclenie pângărește tot ce-i frumos.

Păstorul cel Bun coboară pe o rază,
Pune stavilă apelor și păcatele șterge,
Spune un cuvânt și tot timpul e pe fază,
Să vindece suflete cu picătura de sânge.

De sub Tronul iubirii curge râul vieții,
Croind albia spre a nemuririi cărare.
Rupe de pe ochii păcătoși voalul ceții,
Cu flacăra Vie, slăvind eternul Soare.

Ape și ape, diferite, cu gusturi felurite,
Te spală, te hrănesc și chiar te sfințesc.
Fiecare își face rostul pentru ce sunt menite.
Prin ceea ce fac toate se deosebesc.

Apa purificatoare din Sânge sfânt scurs,
Sfințește omul ce e gata să-și vadă starea.
Potolește setea pe al nemuririi parcurs.
Și nu pierde din vedere că Isus e cărarea.

Dan Viorica

De ce oare…

Plină-i lumea… De ce oare?
De „stele rătăcitoare”,
Pentru care-i pregătită,
De Cel  făr` de-asemănare,
„Negura” cea mai cumplită
Și grozav de usturătoare,
O durere infinită
Unde „viermele nu moare”…
De ce oare? De ce oare? !

Când din Slava Minunată,
Cel ce veșnic E lumină
Și Viață adevărată,
Cu Dragostea Lui divină
La Golgota demonstrată,
A șters lumii orice vină
Și-A deschis spre Tatăl poartă
Sufletului să devină
Viu în Slava-I Minunată!

De ce oare-s nori uscați
Ce nici umbră nu mai au,
De ce oare atâția frați
Fără lucru-n „piață” stau,
De ce-s „dezrădăcinați”
Care nici un rod nu dau,
De ce-s toți de „val” purtați
Și de Duhul Sfânt nu vreau
Să se lase înduplecați… ? !

De ce-s turme și nu-i „Turmă”
Iubind glasul Domnului… ?
O fi vremea cea din urmă
Și sfârșitul Harului… ? !

Ioan Hapca