Ps.139 (reflectie)

Dumnezeul mantuirii mele
Glasul mi se-ndreapta iar spre Tine
Spre Locasul dincolo de stele
Inspre Tronul Dragostei Divine

Preamarit sa fii in veci Parinte!
Pururi se sfinteasca  al Tau nume!
Legea-Imparatiei Tale sfinte
Sa-mi ghideze umbletul prin lume

Intr-o lume tot mai ticaloasa
Cand Cel Rau  cu-atatea ma incearca
Chiar de nu-nteleg tot ce m-apasa
Voia Ta in toate sa se faca!

Tu , ce ma cunosti in de aproape
Si-mi patrunzi neincatat gandirea
Chiar de merg la marginea de ape
Dreapta Ta i-mi da calauzirea

Nu-mi ajung cuvintele pe limba
Ca Le si cunosti atat de bine
Duhul Tau deasupra mea se plimba
Cand i-ti pui Tu mana peste mine

N-am nimic ascuns fata de Tine
M-ai tesut cu-atata pasiune
Doar un plod, dar Tu priveai la mine
Mi-ai dat chip si-am devenit minune

Orice suflet viu ce-apare ‘n lume
E minunea Dragostei Divine
E stiinta Sfantului Tau Nume
Ochii mei observa-aceasta bine

Domnul meu te rog i-mi cerceteaza
Gandurile…  pasii pribegiei…
Da-mi lumina… tine-mi mintea treaza,
Du-ma Tu pe Calea Vesniciei.

Daniel Hozan

Anunțuri

A Lui credinciosie

Sunt pe de-a–ntregul pregatita asteptand,
Sa-si duca la-mplinire lucrarea venind.
Cu scopul maret ca ne-a rascumparat,
Si sus in vesnicie, un loc ne-a aranjat.

In bratele Lui tari, am gasit pacea Sa,
Si-n fraiele iubirii, El duce viata mea.
Alaturea de El fac pasi spre nemurire,
Pe drumul ce ma duce la Domnul din marire.

Ca sa ajung la tinta am dat deoparte multe
Ca un alergator, sa fiu mereu in frunte.
Si am jurat iubire, lui Dumnezeu prea sfantul,
Si prin Isus  mi-a dat, pacea Sa citind Cuvantul.

Eu nu stiam prea multe, atunci cand m-a gasit,
Dar de atunci intruna Il vad necontenit,
In orice-nprejurare ca se iveste-n cale,
Si-mi da prilej sa-I fac, largi gesturi de-adorare.

Caci Il zaresc pe Isus si jos printre perdele,
De raze de lumina, sau printre-nalte stele.
Si-n glasul delicat, ce ma trezeste-n zori,
Dorind neaparat, s-ascult si sa cobor,

In minunate clipe ce-arata ca privirea
S-a oprit deasupra si-mi incalzeste firea.
Si-atunci, cum vreau departe sa fiu de-mprejurimi,
Sa nu mai vad pe nimeni, sa urc pe inaltimi,

Ca Moise sa-ntind mana, spre Domnul Dumnezeu
Ce-n orisice moment m-ajuta cand mi-e greu.
El a pornit-nainte si sa-L urmez imi spuse,
Si-ades ma urmarea, si mana ma tinuse,

Ca sa ma linisteasca, din strangerea grabita,
A inimii fragile ce se-ndoia strivita.
Pe coaste adancite, cum eu treceam privind,
El ma tinea aproape sa nu cad murmurand,

Si nu m-a parasit si n-a dat inapoi,
Cand am alunecat m-a luat ca din noroi
Si El ma ridicase, cand nu vedeam salvarea,
Si ma roteam mereu cuprinsa-n disperarea,

Ce vruse sa distruga a inimii bataie.
Dar a venit Isus la mine in odaie,
Si a-nteles ca-i timpul si din cuptor m-a luat
Inconjurat de ingeri ce slava Lui i-au dat.

Si de atunci privirea, imi este indreptata,
Dorind ca sa revina cum a promis odata.
Iubirea-mi pentru El, nu va scadea din piept,
Si strig: – „e pentru Isus” si mai departe-astept,

La-ncrucisari de vise si-al meu este din nou
Adus in rugaciune spre Domnul Dumnezeu.
Dorind sa-l  implineasca cum a facut cu toate,
C-a Lui credinciosie, o am pana la moarte.

Maria Rad

Te văd in orice copilaș

Te văd în tot ce ai creat
Flori şi copaci, câmpia
Munții și marea, cerul ‘nalt
Ce-Ți cântă bucuria.

In ape line sau repezi
Ce curg îmbelșugate
Pe vai, pe dealuri, prin livezi
Te văd in bunătate.

Te văd și-n soarele pe cer
Ce-mi dă lumină-n suflet
Si-n luna tainic stând pe cer
Ce mă face să cuget.

Când seara stelele se-aprind
Pe bolta minunată
Eu mă aud singur rostind:
Ce mare ești scump Tată!

Dar mai presus de ce-ai creat
La inceputul lumii
Te văd în ceea ce-ai chemat
Coroana creațiunii.

Te văd în orice copilaș
Iubitule Părinte
În zâmbetu-i mic, drăgălaş
Și-n primele-i cuvinte.

Te văd și spun: ce mare eşti
Tu, Creatorul veșnic
Care din slăvile cerești
Aprinzi lumina-n sfeșnic.

Ce minunat ai intocmit
Micuța inimioară
Să bată ea, ai rînduit
Să nu o lași să moară.

Să Te cuprind? să-Ți multumesc?
Cum pot? nu am cuvinte…
Sunt copleșit și Te slăvesc:
Ce mare ești Părinte!

Emanuel Hasan

Dă-mi pacea Ta…

Dă-mi pacea Ta Isuse Drag
Un cer senin în clipe grele,
Să pot păşi despovărat,
Spre cerul Tău cel minunat,
Şi-oricât aş fi de încercat
Să pot privi spre stele…

Dă-mi pace Ta Isus iubit,
Un strop de har pe cale,
Să pot lupta oricând cu zel
Prin Tine scump Emanuel
Şi chiar de-s valuri fel de fel
Să pot privi spre zare…

Dă-mi pacea Ta Isuse scump
Un zâmbet în suspine
Să pot lupta pe-acest pământ
Cum mă îndeamnă al Tău Cuvânt
Şi chiar lovit de frig şi vânt
Să pot privi spre Tine…

Timotei Lucuş 

Scrie-ţi dorinta pe-o petală

Scrie-ţi dorinta pe-o petală
De trandafir sau altă floare
Crede făr umbră de-ndoială
Şi las-o către cer să zboare.

Scrie-ţi nevoia pe o piatră
Din drum sau pe un zid străvechi
Priveşte-n zare apoi iartă
Si fă din porumbei perechi.

Scrie-ţi durerea chiar cu lacrimi
Pe-o plajă plină de nisip
Imprimă inimi lânga inimi
Si fă din ele-un dulce chip.

Scrie-ţi necazul sus în stele
Cu raze şi scântei de foc
Fă-l mii si mii de bucățele
Şi-adună-l într-un ghemotoc.

Scrie-ţi pe inimă iubire
Cu sângele-ţi de muritor
Alungă orişice mâhnire
Şi-aleargă la-al vieţii izvor.

În cer e Unul care ştie
Tot ce te doare şi nu spui
Acolo sus totul se scrie
Caci totu-i sub privirea Lui.

Puiu Chibici 

 

Printre luceferi

Luceferii și sorii se dau de-oparte când
Renaște din cenușă , al Vieții dulce cânt .
Și negura și frigul și ceața și-nnoptarea
În aburi de grăunte aprinde-nfiorarea …

În negura pustie , în neagra depărtare
Pe bolta infinită o nouă Stea răsare …
Iar raza ei curată , cu scânteiri fierbinți
Ne mângâie și dorul și dulcile dorinți …

Sub oaza de Lumină , atât de pură – n toate
Cuprins de-nfiorare , a mea inimă se zbate …
Privesc spre cerul palid c-o umbră de mister ,
Și-nfiorat de doruri , doresc s-ajung în Cer …

Să fiu printre luceferi , să luminez pe Cale
În Țara Minunată , cu mii de Osanale !
În bucurii eterne , plăceri necunoscute ,
În desfătări sublime , trăiri desăvârșite …

Son of man

Balada dorurilor

Târzie, adâncă noapte, cu luna cenușie,
Dar inima-mi veghează zorii, ce stau să-nvie.
Nu, să nu credeți că am băut prea târziu cafeaua!
Nu sunt nici gândurile, cele care-mi întunecă steaua
Ci sunt DORURILE, neînduplecatele,
Aprinsele, ascuțitele, încăpățânatele…
Doruri după ucise izvoare,
Dor după frântele raze de soare,
Dor dupa El-dorul plecării
Dorul de îngeri-dorul cântării.
Piroane abstracte care, scrijelind fără milă,
Pereții odăilor mele interioare de-argilă,
(Precum odinioară sub umbra de șarpe
Toiagul lui Moise, stânca doritelor ape)
Fac să țâșnească râuri neprihănite,
Cu valuri mari, cristaline, sfințite,
Ce se revarsă mereu ca o cascadă
Fără ca altcineva din jur să o vadă.
Pe obrajii arzând în jăratecul aprinselor necuvinte,
Mereu, și niciodată deplin mistuite
Cât timp se vor numi DORURI,
Cât timp vom avea ca decoruri
Aceste mizere alei de cetate,
Aceste bucăți de Gomora în spate!!!

Dar acum știu ce voi face, iată,
Le voi lua bucată cu bucată,
Le voi uni într-un mănunchi de nefericire,
Îl voi înveli într-o coală de iubire
Și cu el la piept, voi porni pe urmele Lui, crezând,
Călător spre creasta muntelui sfânt
Preda-l-voi pământului îmbibat cu Slavă și Viață,
Și dintr-odată, totul, totul, se va schimba la față!

Iar zorii ce-așteaptă să vină, mă vor găsi ferice, chiar dacă în tină,
La coliba clădită pe munte, aproape de cruce,
Unde noaptea-i cu stele, iar plânsul e dulce.

Preschimba-se-vor dorurile-n crampeie de Rai
Si-auzi-voi un inger, cantandu-mi din nai!!!

Rodica Cacuci Simionas

Se duce viaţa mea

Se duce viaţa mea că sunt ţărână
şi-nspre pământ m-atrage neputinţa.
În lutul găunos e numai vină
că limitată îmi este fiinţa.

Şi zboară filele vieţii mele
urmând în dans al veşniciei drum
până dincolo de bolta de stele
spre a se aşeza în alt album.

E cartea mea şi-i drept că-i mâzgălită
de-atâtea fapte ale firii pământeşti
dar pentru Tine e imaculată
căci prin jetfirea Ta o curăţeşti.

Pui sânge sfânt pe filele vieţii
să curgă şi să spele de păcat
al meu trecut ascuns în vraja ceţii
iar eu devin prin harul Tău curat.

Cum pot să strig? Cum pot să spun la oameni
că am primit o nouă viaţă-n dar?
O pun în slujbă, Doamne, pentru semeni
şi-am să-i îndemn să intre-n al Tău har.

Cristina Magdalena Francu

Armonia

Armonie, armonie,
Totul e desăvârșit.
Frunze, flori peste câmpie,
Totu-i verde, înflorit.

Armonie, armonie,
Toți te vor și te doresc.
Chiar și pasărea din glie,
Cântă cântul tău ceresc.

Armonie, armonie,
Peștii mării te cunosc.
Pân’ și viermele te știe,
Toate se-mpletesc frumos.

Armonie, armonie,
Mare dar și minunat,
Însă omul nu te știe,
Se complace în păcat.

Armonie, armonie,
Chiar de-i viu e trecător.
Însă Cel ce va să vină,
Te așteaptă cu mult dor.

Armonie, armonie,
Soare, stele, galaxii,
Tot se mișcă-n armonie,
Numai tu, de ce nu vii?

Armonie, armonie,
Tot la tine mă gândesc,
Până când va sta orbirea,
Peste neamul omenesc?

Armonie, armonie,
Dulce cântec și duios.
Scapă-ne de-a Ta mânie,
Doamne bun, Tu ești milos.

Raneta Alexandru

Devreme dimineața, când zorii se aprind, Domnul mi-a arătat cum a creat totul într-o armonie perfectă, dar omul- coroana creațiunii… atunci m-am întrebat?

Străin pe pământ

Gândul care se frământă prin lunga nopţilor tăcere
Aduce-n mine strălucirea ce este dincolo de stele.
Când aripile nopţii negre se-ntind încet în zori să zboare
În mine apare lin lumina ce este dincolo de soare.
Din razele ce vin cu slavă dorinţa-şi face a ei casă
Şi pune-n unghiul temeliei piatra-ncercată şi aleasă.
Când mintea care se supune credinţei ce îi e stăpână,
Privind la viaţa fără timp şi-a ei speranţă o adună,
Atunci simt firul strâns al lumii care mă ţine,aproape rupt
Iar pe lungi drumuri fără capăt,străin şi singur pe pământ.

Ochii deschid a lor fereastră privind a crucii înălţime,
Văzând durerea lui Hristos vărsată-n lacrimi pentru mine,
Iar sângele curs peste albul divinei Lui neprihăniri
Îmi dăruieşte o iubire prinsă-n eterne rădăcini.
Şi astfel ea îmi luminează cărarea-n noaptea grea a firii
Să pună-n mine şi să ude seminţele neprihănirii.
Când prin fereastră năvăleşte multă lumină,ce mă umple,
Încep să înţeleg esenţa şi din cuprinsul marii lupte.
Atunci sunt slab şi fără arme,în multe bătălii înfrânt,
Cu ale mele răni în suflet,străin şi singur pe pământ.

Gându-ndrăzneşte prin Cuvânt s-ajungă la chivot în slavă,
Ultima slujbă a-mpăcării să o-nţeleagă, să o vadă,
Urmând chemarea lui Hristos la judecata cea din urmă,
Tânjind să fie scris în carte şi să primească o cunună.
Dar vede focul încercării şi slăbiciunea e prea mare,
În fapte,gânduri şi cuvinte ce n-au putere nici răbdare,
Iar sufletul adună-n el atât de multe neputinţe
Plângând că nu poate avea atât de-nalte biruinţe.
Primesc apoi pe drumul meu al desnădejdei greu sărut
Care mă-ngheaţă şi mă ţine străin şi singur pe pământ.

Când gândul e neputincios, să prindă viaţa ce-i promisă,
Flacăra ei fiind în scrum şi în cenuşă aproape stinsă,
Când sunt învins în bătălii şi-atât de slab în marea luptă
Apropierea de chivot fiind prea-naltă şi prea sfântă,
Atunci pe drumul de pământ văd paşii lui Hristos în faţă
Cu trup firesc şi gândul sfânt prinse-n aceeaşi scurtă viaţă,
Şi pasul meu îl pun pe-al Lui, chiar dacă nu văd urma toată,
Apoi şi gândul Îl urmează,cu El victoriile poartă.
Şi-n bucurie cu speranţă în faţă la chivot le strâng
Să nu mai fiu în marea luptă străin şi singur pe pământ.

Stanculescu M.