Zbucium…

Mă întreb adesea în zbucium și vâltoare:
Oare îmi vei alina și azi, rana ce doare?
Căci buzele îmi freamătă și nu pot nici un geamăt să rostesc
Simt cum rând pe rând puterile-mi slăbesc
Poate doar ochii înlăcrimați din zori
Vor vindeca cu lacrimi atâtea răni ce dor…
Sau totuși cred că simpla Ta prezență
Îmi conferă în sine dependența
De cer, de dor, de Tine…
Acela ce s-a dat pe Sine
Ca să renască noi puteri în mine
Ca să te ierte și pe tine!
Ca să ridice jugul greu și anevoios
Știind că la Golgota muri chiar, Hristos!
Dar care azi e viu în veci
Nu aștepta să pleci din lume cu ochii reci
Și goi, flămând și pribeag, împovărat și întristat
Adu-ți aminte de tot ce ai adunat
Pe -acest pământ!
Aș vrea să-ți mai împărtășesc un gând:
În cerul sfânt, cu stele mii
Tu ai un Tată Atotputernic, și tu știi…
Te mai așteaptă-n taină
Ca să îmbraci o haină
Albă de iertare
Să știi că pentru împărăția Sa, tu ești cel ce are valoare!
Te mai așteaptă plin de dragoste și bunătate
Vino azi la El, cu sinceritate!
Pune-ți în rânduială  casa!
Invită-L chiar acum la masă!
Și El nu va zăbovi să îți răspundă:
Va poposi numaidecât aproape de inima frântă!
Va șterge tot amarul tău,
Te vei putea în tihnă odihni pe brațul Său!
În cerul sfânt cu stele mii
Te mai așteaptă plin de dragoste și azi, să știi!

Szabo Mihaela Dorina 

Reclame

Ape și ape

Cu aripi învolburate marea se ridică,
Gata să zboare până la cerul cu stele,
Dar se prăbușește și malul îl strică,
Sub puhoiul de apă cu aripile grele.

Și susurul blând al zărilor albastre,
Se oglindește în oceanul de lumină.
Aripile le destramă în spuma de astre,
Și spală apa de tină ca pe omul de vină.

La Apele Sfinte tot încearcă s-ajungă,
Și marea și oceanul și omul păcătos.
Ispita tot timpul ascultarea o alungă,
Cu viclenie pângărește tot ce-i frumos.

Păstorul cel Bun coboară pe o rază,
Pune stavilă apelor și păcatele șterge,
Spune un cuvânt și tot timpul e pe fază,
Să vindece suflete cu picătura de sânge.

De sub Tronul iubirii curge râul vieții,
Croind albia spre a nemuririi cărare.
Rupe de pe ochii păcătoși voalul ceții,
Cu flacăra Vie, slăvind eternul Soare.

Ape și ape, diferite, cu gusturi felurite,
Te spală, te hrănesc și chiar te sfințesc.
Fiecare își face rostul pentru ce sunt menite.
Prin ceea ce fac toate se deosebesc.

Apa purificatoare din Sânge sfânt scurs,
Sfințește omul ce e gata să-și vadă starea.
Potolește setea pe al nemuririi parcurs.
Și nu pierde din vedere că Isus e cărarea.

Dan Viorica

De ce oare…

Plină-i lumea… De ce oare?
De „stele rătăcitoare”,
Pentru care-i pregătită,
De Cel  făr` de-asemănare,
„Negura” cea mai cumplită
Și grozav de usturătoare,
O durere infinită
Unde „viermele nu moare”…
De ce oare? De ce oare? !

Când din Slava Minunată,
Cel ce veșnic E lumină
Și Viață adevărată,
Cu Dragostea Lui divină
La Golgota demonstrată,
A șters lumii orice vină
Și-A deschis spre Tatăl poartă
Sufletului să devină
Viu în Slava-I Minunată!

De ce oare-s nori uscați
Ce nici umbră nu mai au,
De ce oare atâția frați
Fără lucru-n „piață” stau,
De ce-s „dezrădăcinați”
Care nici un rod nu dau,
De ce-s toți de „val” purtați
Și de Duhul Sfânt nu vreau
Să se lase înduplecați… ? !

De ce-s turme și nu-i „Turmă”
Iubind glasul Domnului… ?
O fi vremea cea din urmă
Și sfârșitul Harului… ? !

Ioan Hapca

Cerul din Noi

În liniștea tăcerilor fecunde
Aevea ca prin vis ni se arată
Tărâmul luminărilor profunde
Ce n-am călcat cu pasul niciodată.

Cu umbra de sub norii de pe cer
Se vede în oglinda sa rotundă
Pământu-ntr-o hlamidă de mister
Plutind prin aer pe pârtii de undă.

Magii ne-au căutat trecutu-n stele
Savanții de la Cern în izotopi
Poeții-n vers și-n visele rebele
Și multe-s scrise și-n ceaslov la popi.

Am vrea s-ajungem la-nceput de lume
Să luăm dumnezeirea cu asalt
Dar când ne-apropiem de-un orizont anume
Se-ntrezăreşte țărmul celălalt.

De coborâm în noi ca-ntr-o fântână
I-acolo un izvor cu apă vie
Iar cel ce bea nu are să rămână
Un călător pierdut prin veșnicie.

Marin Mihalache 

Cu preţul vieţii

Zidiri de stele ca la-nceput
Făclii stălucitoare s-au făcut,
În luceferi vii, pe căi de unde,
Cu ochi de foc cerul să inunde.

Prin ea, traiectoria divină,
A coborât Lujer de Lumină,
În paşii durerii, a nimănui,
Fiul cerului sfânt şi-al omului.

Dar cine să-L asculte oare,
Când făţărnicia era-n floare,
În nimicnicia veacului rău
Morţi în păcate, fără Dumnezeu?

Dumnezeu întrupat, El răstignit,
Cu preţul vieţii a rămas neclintit!
Prin Jertfa Golgotei minunată
A dus la sfârşit lucrarea dată!

Să învăţăm din trăirea Lui Isus!
Legaţi cu firul Dragostei de Sus,
Neâncetat Cuvântul să vestim,
Ca Isus, noi toţi să slujim!

Maria Șopț 

E Stapanul Dumnezeu

Priveste azi catre soare
Si pune-ti o intrebare,
Cine oare l-a creat
Cu lumina imbracat?

Cine-a pus in el caldura,
S-o imprastie in natura,
Zi de zi sa nu se stingă
Si cu raze sa ne-atinga?

Iti raspund acuma eu,
Este Tatal Dumnezeu!
El e Creatorul mare
Ce ridica-al nostru soare.
***
Sau priveste catre lună
Stele-n jurul ei adună,
Si intreab-o dar, pe ea
Cine a creat-o-asa?

Cine-i spune sa se-arate
Ca o regina in noapte,
Cu lumina si splendoare
Parca e al noptii soare.

Iti raspund acuma eu,
E Stapanul Dumnezeu
Ce-a creat tot universul
Si le da la toate sensul.

Iurescu Iulian 

Rugăciunea în Duhul

1 Corinteni 14/2

„În adevăr, cine vorbeşte  în altă limbă nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu, căci nimeni nu-l înţelege şi, cu duhul, el spune taine.”

Haina nopții e  presărată cu stele,
Licurici argintii, minunate mărgele,
În noaptea adâncă, suspină și un nai,
Un cântec tainic, duios, înalță spre rai.

Deschid fereastra sufletului în noapte,
Îmi ridic ochii spre înălțimi albastre,
Ce zice naiul, fără cuvinte, duios,
În ceruri, va înțelege Domnul Cristos!

Și  cântecul meu se înalță ca un fum,
Duhuri leșină pe al rugăciunii drum,
Nimeni nu înțelege acest cânt senin,
Decât Domnul ce șede pe tronul divin.

Legat sunt de ceruri  cu fire de aur,
Legat sunt pe veci  de al Cerului Faur,
Eu nu am cuvinte și nu știu să cânt,
Dar cântă, la nai, Porumbelul cel Sfânt.

Se crapă de ziuă, grădina -i  în floare,
De iubire, cântă o privighetoare,
Ploaie târzie și flacără de foc sfânt;
Domnul a răspuns la al duhului meu cânt!

Arancutean Eliza 

Existența strigă, spune…

Cântaţi lui Dumnezeu, împărăţiile pământului, şi lăudaţi pe Domnul! Ps. 68:32

Unic Dumnezeu Preasfânt –
Domn Etern pe galaxii
Cel, ce ții în mâni pământ –
Soare, stele mii de mii…

Cel, ce dai lumină, viață
Și-ntărești cu a Ta prezență,
Prin Tine-i noua dimineață!
Prin Tine este chintesență!

Prin Tine-i ziua ce-o trăim
Și ziua ce sperăm că vine!
Prin Tine-s Doamne, mulțumim
De-un azi frumos și de un mâine…

De tot ce faci, de tot ce dai,
De tot ce ești, de tot ce spui –
Aș vrea Doamne întreg plai,
Să vadă cui dator îi e, cui?

Cine-I Creator a toate?
De la Cine toate vin?
Cum poate omul, o cum poate
Să nu-ți înalțe-n chip senin –

Slavă, glorii și onoare
Când existența strigă, spune:
O lume, lume… De ce oare
Nici vremea zilei ce apune,

Nu îndreaptă spre căință
În Braț plin de îndurare?
Scăldați în Har și prisosință…
Prin Cine-i Bunătatea Mare?

Ai stat s-asculți, s-asculți ce spune
O inimă, ce îți mai bate?
Și ea-i a Cerului minune,
În clipele de El purtate!

Prin Cine zorii cristalini
Seninul cerului arată,
Și ochii mamei dulci, senini,
Și masa doldora bogată?

Nu prin Cel ce te-a creat?
Nu prin Cel ce totul ține?
Recunoaște pe Împărat !!!
Fugi de chinul cel ce vine !!!

Lidia Cojocaru

Cântul bușteanului*

Să cânt când în cuptor mă arde focul,
Așa cum cântă bușteanu-n șemineu,
Un cânt învățat când era în locul
Unde sta drept și falnic, ferit de greu.

Un cânt auzit la păsări și la flori,
Un cânt șoptit în nopți de priveghere,
Când adieri de vânt îi trezeau fiori
Și luna lumina orice unghere.

Un cânt venit când încă era senin,
Când sta cerul pironit cu stele,
Când pacea serilor domnea pe deplin,
Când se-mbrățișau frunzele-ntre ele.

Un cânt lin ce stă ascuns în el demult,
Un cânt ce nu mai are niciun nume,
Un cânt ‘năbușit de-al apelor tumult,
Acoperit de viituri și spume. . .

Un cânt ce iese când focul arde greu,
Cântecul acel ce stă pitit în noi,
Și care, Doamne, vreau să Ți-l cânt și eu,
Cu iubire, chiar când lacrimi curg șuvoi.

(*după o relatare de Spurgeon)

Maria Trifan 

Ştiu o noapte sfântă

Efeseni 2/14

”El este Pacea noastră, care din doi a făcut unul şi a surpat zidul de la mijloc care îi despărţea. ”

Cerul a îmbrăcat haina sa de noapte,
Aşteaptă să vină  şi cereasca oaste;
Diamante şi perle din visterie.
-Ce noapte frumoasă! zice cu mândrie.

-Noapte albastră, eşti foarte frumoasă!
Dar eu ştiu o noapte şi mai glorioasă,
Este noaptea când ninge cu Pace şi dor;
Şi se naşte Isus, al meu Mântuitor!

Ştiu o noapte când stelele răsar zâmbind,
Din Tara Zorilor, aud îngeri cântând,
Şi pe o rază, un mesaj de iubire;
”Un Fulg de Pace aduce mântuire! ”

Ştiu  o noapte sfântă când stelele vorbesc,
Şi tainele, din ceruri, ele  dezvelesc;
Şi Poarta cerului se deschide usor;
-”Dă-mi un strop de pace, Măreţ Mântuitor! ”

Ştiu o noapte când şi fulgii de nea vorbesc,
Fluturi-mesageri, de la Regele ceresc,
Dansând pe cer, ei cântă un cântec sublim;
-”Am nevoie de Domnul, de Domnul divin! ”

Ştiu o noapte  sfântă când  Ieslea vorbeşte;
In ea, cerul şi pământul locuieste,
Ştiu o noapte când inima strigă de dor;
”-Fii o Iesle pentru al tău Mântuitor! ”

Şi  noaptea cerească, plină de magie,
M-a legat  de Isus pentru veşnicie,
Este noaptea când ninge cu Pace şi dor;
-Ai  milă de mine, Isus  Mântuitor!

Noaptea sfântă, nu ochii, înveseleşte,
Inima zdrobită, ea o cucereşte,
In noapte, pe cerul inimii mele, scriu;
-Eu am pe Mântuitorul, Domnul cel viu!

Fulg de Pace, Isuse, bine ai venit!
Cerul cu pământul, în noapte, le-ai unit,
Ai deschis Tu Poarta din cer cu un Cuvânt;
Să avem noi intrare la Tatăl cel sfânt!

Arancutean Eliza