Cerul din Noi

În liniștea tăcerilor fecunde
Aevea ca prin vis ni se arată
Tărâmul luminărilor profunde
Ce n-am călcat cu pasul niciodată.

Cu umbra de sub norii de pe cer
Se vede în oglinda sa rotundă
Pământu-ntr-o hlamidă de mister
Plutind prin aer pe pârtii de undă.

Magii ne-au căutat trecutu-n stele
Savanții de la Cern în izotopi
Poeții-n vers și-n visele rebele
Și multe-s scrise și-n ceaslov la popi.

Am vrea s-ajungem la-nceput de lume
Să luăm dumnezeirea cu asalt
Dar când ne-apropiem de-un orizont anume
Se-ntrezăreşte țărmul celălalt.

De coborâm în noi ca-ntr-o fântână
I-acolo un izvor cu apă vie
Iar cel ce bea nu are să rămână
Un călător pierdut prin veșnicie.

Marin Mihalache 

 

Credința timpurilor noastre

Credința e credință
Așa ar trebui să fie,
Să-ți treacă prin ființă
De la extaz la agonie.

Credința te trimite
Ca să privești spre cer,
Să vezi cu ochii tăi
Stelele până pier,

Să știi că-s tot acolo,
Ascunse, dar privesc,
Cumva tot universul
Și spre pământ firesc.

Credința îți dă aripi,
Te scoli de dimineață,
Punând genunchii jos,
Mulțumești pentru viață.

Credința este aceea
Când visele îți sunt,
Adesea cu cântări
Ce nu le-ai auzit nicicând.

Credința te deșteaptă
În miezul nopții ades,
Să te rogi făr’ de grabă
La Tatăl cel ceresc,

Să ceri iertare îndată,
Să spui unde-ai greșit,
Să-ți recunoști păcatul,
Celui” Desăvârșit”.

Când crezi că ai credință,
Așa crezi tu, de fel,
Chemă pe Dumnezeu
În ajutor mereu,

Să-ți întărească credința,
Adesea ne-o pierdem,
În faptul că suntem,
Niște pocăiți, rebeli.
… . .

Credința timpurilor noastre,
Parcă nu e la fel,
Pe placul Domnului,
Credinței celei de ieri,

Ne-am modernizat,
Credința ne înconjoară,
După timpul de azi
Cu vremea milenară.
… . .

Credința e aceeași,
E HAR nemeritat,
Ce ne trezim cu ea,
Cu iertarea de păcat,

Când primim pe Hristos,
În inimă- L lăsăm,
Toată viața I-o dedicăm,
Fără să ne plângem,

Credința e aceeași,
De-atunci când ați primit,
Pe „Darul”cel mai mare,
Atunci când v-ați pocăit.

Trăiți creștini „Credința”
Așa cum ți-a fost dat,
Cu flacăra iubirii
Ce în suflet ți-a intrat.

Crede orice ar fi,
În fiul Lui Dumnezeu,
C-a murit pentru tine,
Pentru păcatul tău.

Ține-te legat mereu
De credința lăsată,
În suflet de Dumnezeu
Ca Darul fără plată,

Crede și nu cârti,
Deșteaptă-te odată,
Credința e aceași,
Cum a fost altădată.

Iubește pe Isus,
Cu toată ființa ta,
În dar ai să primești,
Viață veșnică,”Nemurirea”.

Anișoara Sirbu 

Zbucium…

Mă întreb adesea în zbucium și vâltoare:
Oare îmi vei alina și azi, rana ce doare?
Căci buzele îmi freamătă și nu pot nici un geamăt să rostesc
Simt cum rând pe rând puterile-mi slăbesc
Poate doar ochii înlăcrimați din zori
Vor vindeca cu lacrimi atâtea răni ce dor…
Sau totuși cred că simpla Ta prezență
Îmi conferă în sine dependența
De cer, de dor, de Tine…
Acela ce s-a dat pe Sine
Ca să renască noi puteri în mine
Ca să te ierte și pe tine!
Ca să ridice jugul greu și anevoios
Știind că la Golgota muri chiar, Hristos!
Dar care azi e viu în veci
Nu aștepta să pleci din lume cu ochii reci
Și goi, flămând și pribeag, împovărat și întristat
Adu-ți aminte de tot ce ai adunat
Pe -acest pământ!
Aș vrea să-ți mai împărtășesc un gând:
În cerul sfânt, cu stele mii
Tu ai un Tată Atotputernic, și tu știi…
Te mai așteaptă-n taină
Ca să îmbraci o haină
Albă de iertare
Să știi că pentru împărăția Sa, tu ești cel ce are valoare!
Te mai așteaptă plin de dragoste și bunătate
Vino azi la El, cu sinceritate!
Pune-ți în rânduială  casa!
Invită-L chiar acum la masă!
Și El nu va zăbovi să îți răspundă:
Va poposi numaidecât aproape de inima frântă!
Va șterge tot amarul tău,
Te vei putea în tihnă odihni pe brațul Său!
În cerul sfânt cu stele mii
Te mai așteaptă plin de dragoste și azi, să știi!

Szabo Mihaela Dorina 

Ape și ape

Cu aripi învolburate marea se ridică,
Gata să zboare până la cerul cu stele,
Dar se prăbușește și malul îl strică,
Sub puhoiul de apă cu aripile grele.

Și susurul blând al zărilor albastre,
Se oglindește în oceanul de lumină.
Aripile le destramă în spuma de astre,
Și spală apa de tină ca pe omul de vină.

La Apele Sfinte tot încearcă s-ajungă,
Și marea și oceanul și omul păcătos.
Ispita tot timpul ascultarea o alungă,
Cu viclenie pângărește tot ce-i frumos.

Păstorul cel Bun coboară pe o rază,
Pune stavilă apelor și păcatele șterge,
Spune un cuvânt și tot timpul e pe fază,
Să vindece suflete cu picătura de sânge.

De sub Tronul iubirii curge râul vieții,
Croind albia spre a nemuririi cărare.
Rupe de pe ochii păcătoși voalul ceții,
Cu flacăra Vie, slăvind eternul Soare.

Ape și ape, diferite, cu gusturi felurite,
Te spală, te hrănesc și chiar te sfințesc.
Fiecare își face rostul pentru ce sunt menite.
Prin ceea ce fac toate se deosebesc.

Apa purificatoare din Sânge sfânt scurs,
Sfințește omul ce e gata să-și vadă starea.
Potolește setea pe al nemuririi parcurs.
Și nu pierde din vedere că Isus e cărarea.

Dan Viorica

De ce oare…

Plină-i lumea… De ce oare?
De „stele rătăcitoare”,
Pentru care-i pregătită,
De Cel  făr` de-asemănare,
„Negura” cea mai cumplită
Și grozav de usturătoare,
O durere infinită
Unde „viermele nu moare”…
De ce oare? De ce oare? !

Când din Slava Minunată,
Cel ce veșnic E lumină
Și Viață adevărată,
Cu Dragostea Lui divină
La Golgota demonstrată,
A șters lumii orice vină
Și-A deschis spre Tatăl poartă
Sufletului să devină
Viu în Slava-I Minunată!

De ce oare-s nori uscați
Ce nici umbră nu mai au,
De ce oare atâția frați
Fără lucru-n „piață” stau,
De ce-s „dezrădăcinați”
Care nici un rod nu dau,
De ce-s toți de „val” purtați
Și de Duhul Sfânt nu vreau
Să se lase înduplecați… ? !

De ce-s turme și nu-i „Turmă”
Iubind glasul Domnului… ?
O fi vremea cea din urmă
Și sfârșitul Harului… ? !

Ioan Hapca

Cerul din Noi

În liniștea tăcerilor fecunde
Aevea ca prin vis ni se arată
Tărâmul luminărilor profunde
Ce n-am călcat cu pasul niciodată.

Cu umbra de sub norii de pe cer
Se vede în oglinda sa rotundă
Pământu-ntr-o hlamidă de mister
Plutind prin aer pe pârtii de undă.

Magii ne-au căutat trecutu-n stele
Savanții de la Cern în izotopi
Poeții-n vers și-n visele rebele
Și multe-s scrise și-n ceaslov la popi.

Am vrea s-ajungem la-nceput de lume
Să luăm dumnezeirea cu asalt
Dar când ne-apropiem de-un orizont anume
Se-ntrezăreşte țărmul celălalt.

De coborâm în noi ca-ntr-o fântână
I-acolo un izvor cu apă vie
Iar cel ce bea nu are să rămână
Un călător pierdut prin veșnicie.

Marin Mihalache 

Cu preţul vieţii

Zidiri de stele ca la-nceput
Făclii stălucitoare s-au făcut,
În luceferi vii, pe căi de unde,
Cu ochi de foc cerul să inunde.

Prin ea, traiectoria divină,
A coborât Lujer de Lumină,
În paşii durerii, a nimănui,
Fiul cerului sfânt şi-al omului.

Dar cine să-L asculte oare,
Când făţărnicia era-n floare,
În nimicnicia veacului rău
Morţi în păcate, fără Dumnezeu?

Dumnezeu întrupat, El răstignit,
Cu preţul vieţii a rămas neclintit!
Prin Jertfa Golgotei minunată
A dus la sfârşit lucrarea dată!

Să învăţăm din trăirea Lui Isus!
Legaţi cu firul Dragostei de Sus,
Neâncetat Cuvântul să vestim,
Ca Isus, noi toţi să slujim!

Maria Șopț 

E Stapanul Dumnezeu

Priveste azi catre soare
Si pune-ti o intrebare,
Cine oare l-a creat
Cu lumina imbracat?

Cine-a pus in el caldura,
S-o imprastie in natura,
Zi de zi sa nu se stingă
Si cu raze sa ne-atinga?

Iti raspund acuma eu,
Este Tatal Dumnezeu!
El e Creatorul mare
Ce ridica-al nostru soare.
***
Sau priveste catre lună
Stele-n jurul ei adună,
Si intreab-o dar, pe ea
Cine a creat-o-asa?

Cine-i spune sa se-arate
Ca o regina in noapte,
Cu lumina si splendoare
Parca e al noptii soare.

Iti raspund acuma eu,
E Stapanul Dumnezeu
Ce-a creat tot universul
Si le da la toate sensul.

Iurescu Iulian 

Rugăciunea în Duhul

1 Corinteni 14/2

„În adevăr, cine vorbeşte  în altă limbă nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu, căci nimeni nu-l înţelege şi, cu duhul, el spune taine.”

Haina nopții e  presărată cu stele,
Licurici argintii, minunate mărgele,
În noaptea adâncă, suspină și un nai,
Un cântec tainic, duios, înalță spre rai.

Deschid fereastra sufletului în noapte,
Îmi ridic ochii spre înălțimi albastre,
Ce zice naiul, fără cuvinte, duios,
În ceruri, va înțelege Domnul Cristos!

Și  cântecul meu se înalță ca un fum,
Duhuri leșină pe al rugăciunii drum,
Nimeni nu înțelege acest cânt senin,
Decât Domnul ce șede pe tronul divin.

Legat sunt de ceruri  cu fire de aur,
Legat sunt pe veci  de al Cerului Faur,
Eu nu am cuvinte și nu știu să cânt,
Dar cântă, la nai, Porumbelul cel Sfânt.

Se crapă de ziuă, grădina -i  în floare,
De iubire, cântă o privighetoare,
Ploaie târzie și flacără de foc sfânt;
Domnul a răspuns la al duhului meu cânt!

Arancutean Eliza 

Existența strigă, spune…

Cântaţi lui Dumnezeu, împărăţiile pământului, şi lăudaţi pe Domnul! Ps. 68:32

Unic Dumnezeu Preasfânt –
Domn Etern pe galaxii
Cel, ce ții în mâni pământ –
Soare, stele mii de mii…

Cel, ce dai lumină, viață
Și-ntărești cu a Ta prezență,
Prin Tine-i noua dimineață!
Prin Tine este chintesență!

Prin Tine-i ziua ce-o trăim
Și ziua ce sperăm că vine!
Prin Tine-s Doamne, mulțumim
De-un azi frumos și de un mâine…

De tot ce faci, de tot ce dai,
De tot ce ești, de tot ce spui –
Aș vrea Doamne întreg plai,
Să vadă cui dator îi e, cui?

Cine-I Creator a toate?
De la Cine toate vin?
Cum poate omul, o cum poate
Să nu-ți înalțe-n chip senin –

Slavă, glorii și onoare
Când existența strigă, spune:
O lume, lume… De ce oare
Nici vremea zilei ce apune,

Nu îndreaptă spre căință
În Braț plin de îndurare?
Scăldați în Har și prisosință…
Prin Cine-i Bunătatea Mare?

Ai stat s-asculți, s-asculți ce spune
O inimă, ce îți mai bate?
Și ea-i a Cerului minune,
În clipele de El purtate!

Prin Cine zorii cristalini
Seninul cerului arată,
Și ochii mamei dulci, senini,
Și masa doldora bogată?

Nu prin Cel ce te-a creat?
Nu prin Cel ce totul ține?
Recunoaște pe Împărat !!!
Fugi de chinul cel ce vine !!!

Lidia Cojocaru