28 Mai

„Iată ce mai gândesc în inima mea, şi iată ce mă mai face să trag nădejde.” Plângerile lui Ieremia 3:21

Amintirile sunt adesea slujitoarele disperării. Minţile pesimiste îşi amintesc fiecare prezicere neagră a trecutului, şi se aţintesc asupra fiecărui aspect întunecat din prezent; pentru acestea, memoria, îmbrăcată în sac şi cenuşă, serveşte o cupă de fiere şi pelin amestecate. Totuşi, nu avem nevoie de aşa ceva. Înţelepciunea poate transforma memoria într-un înger al mângâierii. Amintirea care poartă amărăciunea în mâna stângă, poate avea în dreapta un mănunchi de speranţă. Nu are nevoie de o coroană de fier. Poate să-şi încununeze fruntea cu o cunună de aur, împodobită cu stele. Aşa s-a întâmplat în experienţa lui Ieremia. In versetul precedent, amintirile rechemaseră o mare umilinţă – „când îşi aduce aminte sufletul meu de ele, este mâhnit în mine” (vers. 20).

Aceeasi amintire îi aduce însă viaţă şi mângâiere. „Iată ce gândesc în inima mea, şi iată ce mă mai face să trag nădejde”. Ca o sabie cu două tăişuri, amintirea îi ucide mândria cu o lovitură, apoi îi alungă disperarea cu o alta. Ca principiu general, dacă dorim să ne stăpânim amintirile în mod înţelept, putem, în mijlocul celei mai negre disperări, să aprindem un chibrit care va lumina pe loc lampa mângâierii. Nu este nevoie ca Dumnezeu să creeze ceva nou pe pământ pentru ca cei credincioşi să se bucure din nou.

Dacă vor răscoli cu credincioşie cenuşa trecutului, vor găsi lumină pentru prezent; şi dacă se vor întoarce spre Cartea Adevărului şi spre tronul harului, candela lor va străluci ca înainte. O, dacă ne-am aminti de bunătatea Domnului şi de îndurările harului Său! Să deschidem cartea amintirii, atât de luminată de strălucirea milei, şi vom fi fericiţi. Atunci amintirile vor fi „izvorul adânc al bucuriei”, cum le numea Coleridge. Când sunt în slujba Mângâietorului Divin, amintirile se transformă într-o mângâiere de mare preţ.

C.H. Spurgeon

Izvor de Har

Mi-am pus nădejdea-n Tine și Te-am chemat prin plâns,
Prin trup zdrobit și singur, prin lacrimi ce am strâns.
Tu Te-ai plecat spre mine, din rău m-ai izbăvit,
Mi-ai dat cântare nouă, deși eram rănit.

Ferice este omul ce umblă cu Isus;
Se-adapta la izvoare și merge doar în sus!
Nu-i iubitor de vorbe aiurea, de prisos,
Și singura Lui țintă este doar spre Hristos.

Tu, nu dorești nici jertfe, nici daruri, pe altar.
Ci inima zdrobită, ce nu e în zadar!
Un suflet ce se frânge sub greu și în dureri,
Tu-l faci să înflorească în dalbe primăveri.

Și, azi, ridic spre Ceruri, privirea mea de zori,
Și cânt cu bucurie, prin ploaie și prin nori!
Tu nu-ți întorci privirea și lași să curgă-n dar
Pe inima-mi zdrobită, izvoarele-Ți de Har.

 Florina Emilia Pîncotan 

4 Mai

„Fiindcă aţi fost născuţi din nou, nu dintr-o sămânţă care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi.” 1 Petru 1:23

Petru îi îndeamnă pe credincioşi să se iubească unul pe altul „cu căldură, din toată inima” (1 Petru 1:22). El nu îşi bazează îndemnul pe legile omeneşti sau pe filosofie, ci pe natura înaltă şi divină pe care a sădit-o Dumnezeu în poporul Său. Asemeni tutorilor unui prinţ, care lucrează din toate puterile pentru a-i insufla demnitatea şi măreţia cuvenite unui rege, Petru priveşte asupra moştenitorilor Regelui Regilor, prinţi de viţă nobilă, descendenţi ai celei mai vechi aristocraţii de pe pământ, şi le spune: „iubiţi-vă unii pe alţii, fiindcă aşa se cuvine celor născuţi dintr-o sămânţă care nu poate putrezi; din cauza descendenţei voastre, fiindcă aţi fost născuţi din Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor; şi din cauza moştenirii care vă aşteaptă, fiindcă voi nu veţi pieri niciodată, deşi strălucirea trupului va păli, şi existenţa ei va înceta” (vezi 1 Petru 2:22-25).

Ar fi bine dacă, în spiritul umilinţei, am recunoaşte adevărata demnitate a naturii noastre renăscute şi ne-am ridica la înălţimea ei. Ce este un creştin? Dacă îl compari cu un rege, are în plus sfinţenia preoţească. Regalitatea regelui se limitează adesea la coroana lui, dar un creştin este măreţ prin însăşi natura sa Prin naşterea sa din nou, el se ridică deasupra semenilor săi, ca un om deasupra fiarelor pădurii.

Cu siguranţă că ar trebui să se poarte, în toate lucrurile, nu ca unul care face parte din mulţime, ci ca unul dintre cei aleşi din lume» răscumpăraţi prin har divin, descrişi ca o „seminţie aleasă” (1 Petru 2:9)» De aceea, creştinul nu se poate târî în noroi şi nu poate trăi în felul lumii. Fie ca demnitatea firii voastre şi strălucirea planurilor pe care voi, credincioşi în Christos, le faceţi, să vă conducă la sfinţenie şi „feriţi-vă de orice vi se pare rău” (1 Tesaloniceni 5:22).

C.H. Spurgeon

Pe cărarea de lumină

Sângele-mi s-ar face râu
Suferința m-ar răpune
Totul mi-ar părea pustiu
Dacă Tu n-ai fi cu mine!

Ce m-aș face, de-ai uita
De supusul Tău creștin?
Grija lui, n-ai mai avea
Viața toată ar fi chin,

Dar Te am și Te păstrez
Mereu în inima mea
În Tine e al meu crez
Ție, ți-am dat inima.

Lumea este doar un vis
Care la moarte mă duce
Mă îndreaptă spre abis
Și credința îmi distruge.

Dar mă îndrept spre mântuire
Pe cărarea de lumină
Căci doresc în fericire
Să văd fața Ta senină.

Ca soarele strălucește
Fața Ta cea minunată,
Inima mea Te dorește
Tu-mi ești frate, Tu-mi ești Tată,

Tu, ești totul pentru mine
Aerul ce-mi dă suflare
Tu ești hrana ce mă ține
Mila Ta și a Ta îndurare.

Să mă duci spre căi de vis
Spre a Ta Împărăție
În frumosul Paradis
Slava Ta, în veci să fie!

Ești atât de minunat
Doamne sfânt, ocrotitor
A mea viață ai schimbat
Numai Ție-Ți sunt dator.

A Ta jertfă m-a salvat
Sus la ceruri voi trăi,
A mea inimă Ți-am dat
Veci de veci Te voi slăvi!

 Florența Sărmășan

28 Aprilie

„Toată casa lui Israel are fruntea încruntată şi inima împietrită.” Ezechiel 3:7

Există vreo excepţie? Nu, nici una. Chiar seminţia aleasă este descrisă ca având , fruntea încruntată şi inima împietrită”. Dacă cei mai buni sunt aşa, cum trebuie să fie cei răi? Gândeşte-te, inimă, care este partea ta din această acuzaţie universală, şi fii gata să-ţi accepţi partea de inimă. Prima vină priveşte neruşinarea, spiritul arogant, lipsa de sfială şi pornirea spre rău. Înainte de convertire, puteam să păcătuiesc şi să nu simt nici o mustrare, să ştiu că sunt vinovat şi să nu mă umilesc, să-mi mărturisesc păcatul fără nici o remuşcare. Să mergi în casa lui Dumnezeu, să pretinzi că te rogi şi că II lauzi, fără să-ţi pese că eşti păcătos, este o nemaipomenită lipsă de respect!

Vai, de când m-am născut din nou, m-am îndoit de Domnul pe faţă, am murmurat nemulţumit în prezenţa Sa, L-am slujit cu josnicie, şi am păcătuit fără să-mi pese de urmări! Dacă nu aş fi avut o minte încăpăţânată şi o frunte încruntată, aş fi simţit o teamă sfântă şi m-aş fi căit de tot răul făcut. Vai mie! Fac parte din casa lui Israel. A doua acuzaţie este cea a inimii de piatră, şi nu risc să pledez nevinovat nici aici. Odinioară aveam inima împietrită, şi chiar dacă acum am o inimă de carne, mult din vechea nepăsare a rămas.

Moartea lui Isus nu mă afectează cât ar trebui; nu sunt mişcat de ruina semenilor mei, de vremurile tulburi, de supărarea Tatălui ceresc şi de propriile greşeli. O, dacă inima mea s-ar cufunda în durerile morţii Mântuitorului! Dacă m-ar scăpa Dumnezeu de această piatră de moară, de acest trup de moarte! Binecuvântat să fie numele Domnului! Boala nu este incurabilă! Sângele preţios al Mântuitorului este un dizolvant universal, şi mă va înmuia până când inima mea se va topi ca ceara pusă pe foc.

C.H. Spurgeon

Cântarea Anei

Acuma cânt, căci inima mea toată
În Domnul mi se bucură deplin
Fiindcă puterea mi-a fost înălțată
De Domnul, Dumnezeul meu divin.

Și larg mi s-a deschis gura-împotrivă
La toți vrăjmașii ce m-au prigonit
De-aceea Doamne sfinte, deopotrivă
Mă bucur de-ajutorul Tău primit.

Căci nimeni nu e sfânt și nu-i cucernic
Ca Domnul, nici un om și nici un zeu
Nu-i altul ca și Tine de puternic
Nici Stâncă nu-i ca-al nostru Dumnezeu.

Nu mai vorbiți cu-atâta îngâmfare
Nu mai rostiți cuvinte de mândrie
Căci Domnul Dumnezeu e-Acela care
Ne cântărește fapta, totul știe.

Arcul vestit, a celora puternici
S-a sfărâmat și-acum ei sunt învinși
Și-aceia slabi, cei socotiți nevrednici
De Domnul cu putere sunt încinși.

Cei ce erau sătui se-nchiriază
Și pentr-o pâine foarte greu muncesc
Iar cei ce-au fost flămânzi se ospătează
Și-n liniște acum se odihnesc.

Aceea ce-a fost stearpă-i fericită
De șapte ori a zămislit copii
Iar cea cu mulți copii stă lâncezită
Și nu mai poate ca să aibă fii.

Da, Dumnezeu omoară și învie
În Locuința morților coboară
De neasemuit e-a Lui tărie
Chiar și de-acolo Domnul scoate iară.

Da, Domnul e Acel ce sărăcește
Tot El îmbogățește-n tainic fel
Căci Dumnezeu e-Acel care smerește
Și-Acel care înalță e tot El.

Din pulbere pe cel sărac ridică
Și din gunoi pe-acela ce-i lipsit
Și-i pune ca să șadă fără frică
Cu cei mai mari alături neclintit.

Ca moștenire, lor le dă Preasfântul
Un tron domnesc, cu slavă și cu vază
C-a Lui sunt stâlpii care țin pământul
Pe care lumea-ntreagă o așează.

Pe preaiubiții Lui îi ocrotește
Chiar pașii le păzește de cădere
În negură pe răi îi nimicește
Căci nu pot birui cu-a lor putere.

Din înălțimi, mai sus de ceruri încă
Domnul, pământu-ntreg va judeca
El, tunetul asupra lui aruncă
Vrăjmașii Lui atunci vor tremura.

La Împăratul Său, ce îl iubește
Va da putere-n toată-Împărăția
Căci Unsului iubirea-i dovedește
Și îi va înălța nespus tăria.

/

Daniel Hozan

Doar Tu

Sunny Trancă

1 Aprilie

„Este vremea să căutaţi pe Domnul.” Osea 10:12

Numele lunii aprilie este un derivat al verbului latin aperio, care înseamnă a deschide. Toţi mugurii şi bobocii se deschid acum, şi am ajuns la porţile anotimpului florilor. Cititorule, dacă eşti încă nemântuit, fie ca inima ta, în acord cu trezirea universală a naturii, să se deschidă să-L primească pe Domnul. Fiecare floare îmbobocită îţi spune „este vremea să căutaţi pe Domnul”. Nu dezacorda armonia naturii, lasă-ţi inima să îmbobocească şi să înflorească dorinţe sfinte. Vrei să spui că sângele fierbinte al tinereţii îţi curge năvalnic în vene? Atunci te îndemn să-i aduce Domnului tinereţea ta. Pentru mine a fost o fericire negrăită să fiu chemat din tinereţe, şi II laud pe Domnul în fiecare zi pentru acest lucru.

Mântuirea este nepreţuită; este binevenită oricând, dar mântuirea timpurie are o dublă valoare. Tineri şi tinere, fiindcă puteţi pieri înainte să apucaţi să înfloriţi, căutaţi-L pe Domnul acum. Iar voi, care experimentaţi primele semne ale bătrâneţii, grăbiţi pasul. Junghiurile şi tusea sunt semne pe care trebuie să le luaţi în seamă. Este într-adevăr „vremea să căutaţi pe Domnul”. Nu cumva văd câteva fire argintii amestecate în şuviţele odinioară negre şi lucioase? Anii trec pe nesimţite, şi moartea este mai aproape decât credeţi. Fiecare întoarcere a primăverii ar trebui să vă inspire să vă rânduiţi casa.

Dragă cititorule, dacă eşti înaintat în vârstă, îngăduiemi să te implor să nu mai zăboveşti. Astăzi este un timp de har — fii recunoscător, fiindcă timpul este puţin şi se scurtează cu fiecare ticăit al ceasului. În camera ta tăcută, în prima seară a noii luni, îţi vorbesc cât pot de bine prin hârtie şi cerneală. Din adâncul sufletului meu, ca slujitor al Domnului, te avertizez că „este vremea să cauţi pe Domnul”. Nu neglija avertismentul. S-ar putea să fie ultima chemare înainte de distrugere, ultima silabă de pe buzele harului.

C.H. Spurgeon

17 Martie

„Ferice de cei împăciuitori, căci ei vorfi chemaţi fii ai lui Dumnezeu.” Matei 5:9

Aceasta este cea de-a şaptea fericire, şi şapte, este numărul desăvârşirii la evrei. S-ar putea ca Mântuitorul să fi plasat împăciuitorii pe locul şapte fiindcă sunt persoanele cele mai apropiate de omul desăvârşit în Christos Isus. Cel care vrea să aibă parte de fericire, atât cât este posibil pe pământ, trebuie să ia seama la a şaptea fericire şi să devină un împăciuitor. Mai există o semnificaţie, în poziţia textului. Versetul precedent vorbeşte despre fericirea celor „cu inima curată, căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5:8). Este important că trebuie să fim întâi curaţi, şi apoi împăciuitori. Firea noastră împăciuitoare nu va accepta niciodată păcatul sau îngăduirea răului. Trebuie să ne întoarcem faţa de la tot ce e contrar lui Dumnezeu şi sfinţeniei Sale.

Odată ce inimile noastre sunt pe deplin curate, putem să fim împăciuitori. Nu mai puţin decât precedentul, versetul următor pare să fie aşezat aici cu un scop. Oricât de împăciuitori am fi, lumea ne înţelege şi judecă greşit. Acest lucru nu ar trebui să ne surprindă, gândindu-ne că Prinţul Păcii, prin însăşi natura Sa, a adus focul asupra pământului. Deşi a iubit omenirea şi nu a făcut nimic rău, a fost „dispreţuit si părăsit de oameni; om al durerii și obişnuit cu suferinţa” (Isaia 53:3).

Pentru ca împăciuitorii să nu fie surprinşi când sunt întâmpinaţi cu duşmănie, versetul următor adaugă: , ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este împărăţia cerurilor” (Matei 5:10). De aceea, împăciuitorii sunt nu numai binecuvântaţi, ci înconjuraţi de binecuvântări. Doamne, dă-ne harul de a urca pe culmea celei de-a şaptea fericiri! Curăţeşte-ne minţile, ca să fim întâi curaţi, şi apoi împăciuitori. Intăreşte-ne sufletele pentru ca pacea noastră să nu se transforme în laşitate sau disperare atunci când, de dragul Tău, suntem prigoniţi!

C.H. Spurgeon

15 Martie

 „A lucrat cu toată inima, și a izbutit în tot ce a făcut.” 2 Cronici 31:21

Nu este ceva neobişnuit; este o regulă generală a universului ca oamenii care îşi fac lucrul cu toată inima să izbutească, în timp ce leneşii care merg la lucru cu inima îndoită eşuează. Dumnezeu nu le dă nici o recoltă leneşilor, în afară de recoltele de spini. El nu este mulţumit nici să le trimită bogăţie celor care nu sapă câmpul ca să-i găsească comorile. Este un adevăr general valabil că, dacă un om vrea să izbutească, trebuie să fie harnic în afaceri. In religie este la fel. Dacă vrei să izbuteşti în lucrul pentru Isus, lucrează cu toată inima şi pune-ţi tot sufletul. Pune la fel de multă forţă, energie, emoţie şi sinceritate în lucrarea lui Christos pe cât pui în afacerile tale, fiindcă cauza Lui merită mai mult.

Duhul Sfânt ne ajută când nu putem, dar nu ne încurajează lenea; El iubeşte credincioşii activi. Care sunt oamenii cei mai folositori din biserica creştină? Cei care fac totul pentru Dumnezeu, din toată inima. Care sunt instructorii cei mai ascultaţi la Şcoala Duminicală? Cei mai talentaţi? Nu, cei mai zeloşi; lucrătorii cu inimi arzând pentru lucrare, cei care ÎI văd pe Domnul strălucind în isprăvi minunate (vezi Psalmi 45:4). Puritatea inimii se vede în perseverenţă. Se poate să cazi la început, dar lucrătorul credincios va spune: „Este lucrarea Domnului şi trebuie făcută. Domnul mi-a poruncit s-o fac, şi prin puterea Lui o voi duce la capăt”.

Creştine, îţi slujeşti Stăpânul cu toată inima? Aminteşte-ţi credincioşia lui Isus! Gândeşte-te cât de însufleţită a fost lucrarea Lui! Ar fi putut spune „râvna pentru casa Ta mă mănâncă pe Mine” (Ioan 2:17). Când a transpirat stropi mari de sânge, povara de pe umerii Lui nu era uşoară; când şi-a vărsat inima, nu a făcut eforturi neînsemnate pentru mântuirea poporului Său. După ce Isus s-a dăruit pe Sine însuşi cu atâta patimă, ne putem permite să rămânem căldicei?

C.H. Spurgeon