Vorbește Doamne!

Vorbește Doamne! Acum!
Că robul tău ascultă,
Spune-mi Tu ce-i rău și bun,
Cu voia Ta mă confruntă.

Vorbește Doamne! Te ascult!
Îmi plac a Tale povețe,
Vreau să Te slujesc mai mult
Și Duhul Tău vreau să mă învețe.

Vorbește Doamne! Că eu tac,
Doar te ascult ca să înțeleg,
Ce vrei Tu ca eu sa fac
Și unde trebuie sa merg.

Vorbește Doamne! Nu tăcea!
Vreau sa aud șoptirea,
Atunci când îți aud vorbirea,
Nu mă mai atrage firea.

Vorbește Doamne! Noaptea-n somn,
Ca la Samuel odată,
Eu te ascult, Stăpâne, Domn
Și o să împlinesc îndată.

Bujorean Victor.

Nu știm

Nu știm de ce Tu ne-ai creat, Părinte,
Și ce ciudat să Te numim așa,
Dar din prisosul inimii ne vin cuvinte,
Și ea cunoaște c-a țesut-o mâna Ta…

Nu știm de ce Tu ne-ai dorit în lume
Și nici cum lumea ai creat-o pentru noi,
Dar știm că fiecare-atom ne spune
Că Tu-n detaliu știi a lui nevoi…

Nu știm de ce Tu ne mai lași în viață
Și nici cum nu ne-oprești când Ți-am greșit,
Dar știm c-odată Tu Te-ai dat povață
Om Tu ai fost să ne-arăți cum trebuie trăit…

Nu știm atâtea câte-am vrea noi, Tată,
Și nici de ce noi Te numim așa,
Dar dacă-ai vrut Iubirea ca să fie arătată
Îți mulțumesc ca Te-ai gândit la existența mea…

Nu știm, atâtea întrebări avem, Părinte,
Și ce ciudat e totuși că Te știm,
Dar deslușit noi vom lua aminte
Când fără de cuvinte o să Te privim. .

Tabita Oprea 

,,Cel ce șade în ceruri râde”

ReferințePsalmii 2 | Psalmii 2
Cel ce șade în ceruri râde
( PS. 2)


Luminat de Duhul Sfânt, David vede peste veacuri
Națiunile-adunate, cu săgețile în arcuri
Și Împăratul în primejdia învăpăiatelor atacuri…
Speriat atuncea David, de pe sfintele cerdacuri

Către cer ridică ochii, cu făptura înlăcrimată,
Din adâncul ființei sale și din inima-i curată:
-, , De ce? !’’ strigă, , , Cum se poate, Sfinte Tată,
Neamurile să se-adune împotriva Ta, deodată? !’’

N-ai spus Tu că Va trona, pe-acest scaun de domnie
Fiul Tău și Domnul meu, în deplină bucurie
După ce cu mână tare neamurile-o să-Și supuie
Și întreaga Împărăție, Ție are să Ți-o închine? !

Cum se face că deodată, așa oaste se ridică…
Ce dorință-așa nebună pe toți poate să-i cuprindă
Și de unde-atâta ură în ființa cea plăpândă…
Ce duh poate să-i revolte și așa un foc să-aprindă? !

Cum se poate să urască Națiunile într-atât
Pe Stăpânul, Creatorul, Dumnezeul Bun și Sfânt
Ce în locul lor pe Cruce, suferind i-a mântuit…
De ce Doamne, cu-așa ură neamurile Te resping? !’

Și ce se va întâmpla cu Tronul și cu această Împărăție,
Și cu Domnul meu, cu Unsul Care-L așteptăm să vie
Când împotrivă-I se ridică cu-așa arme și mânie
Toată lumea înverșunată… Cuprinsă de nebunie? !’’

„Ce absurdă întrebare!”, , Cel ce șade-n ceruri râde!”
-„Răzvrătirea e absurdă și ridicolă, Davide!
Toate oștile-n ‘narmate ce se fudulesc sub soare
Le va nimici chiar Unsul, cu suflarea gurii Sale!’’


Toate oștirile din ceruri slăvesc pe Sfânta Treime
Universu întreg se-apleacă sub privirile-I acviline…
Și izbucnesc în osanale toate oștirile Angeline;
Domnul râde de a lumii blestemată răzvrătire!

-, , Împăratul, Eu L-am uns și L-am pus peste Sion
Și la picioare Îi voi pune orice domnie și domn!”
Domnul va chema pe nume pe cei ce de veacuri dorm
Va chema la Judecată mic și mare, orice om!

Ah, în sfintele-I Cuvinte vezi dispreț, nemulțumire…
Și Universul amuțește îngrozit de-a Sa urgie!
Numai Cel ce-I plin de glorie, Fiul Sfânt și Preaiubit
Este vrednic să vorbească și să spună vreun cuvânt!

Și Cuvântul Lui proclamă însăși calitatea Lui:
Din vecie El e Fiul, Preaiubit al Tatălui,
E,”Cuvântul” care-a pus temelia Cerului,
Chiar de El au fost întinse bolțile Universului…

El a fost prezent când Tatăl în înțelepciunea Lui
A suflat un duh de viață în nările omului…
El a învins cumplita moarte, zdrobind capul, , șarpelui”…
El e Domn și Mare Preot până în vecii vecilor!

Și El vine și vestește hotărârea și verdictul
Celui Care Stăpânește Cerurile și Pământul
Și confirmă că întocmai se va împlini Cuvântul:
Tatăl Sfânt Îi va supune toate, toate pe de-a întregul!

(Lucifer credea că totul, numai lui i se cuvine
Și că veșnic lumea fi-va sub cumplita-i stăpânire
Și i-a cerut lui Hristos, doar o dată să-i se închine
Și-I va da a lumii slavă și întreaga împărăție…

Dar Hristos Și-a demonstrat pe deplin a Lui Sfințire
Proclamându-L pe Stăpânul, Sfânt și drept, din veșnicie
Arătând cine e Domnul și cui trebuie să se închine
Fiindcă El e Creatorul și totul Îi aparține!)


Se oprește orice freamăt și suflare pe pământ;
Universu încremenește când vorbește Duhul Sfânt!
Deși glasul Lui e dulce… Iubitor și-atât de blând
Proclamând iubire sfântă, cu drag la pace chemând…

El îndeamnă omenirea la purtare înțeleaptă
În smerenie și iubire, toți pe Hristos să-L cinstească.
Toți aceia care vor Viața să o moștenească,
Căci mânia va fi cruntă și nimic n-o s-o oprească!

-, , Slujiți Domnului cu frică” glăsuiește Duhul Sfânt
„Căci aproape este ziua în care Domnu-a hotărât
Să adune Universul ca pe-un sul prea învechit…
Prin Cuvânt să facă altul, nou și veșnic preamărit”.

Este vremea pocăinței și-a spălării-n Sânge Sfânt,
Este vremea să dăm cinste, , în bucurie, tremurând”
Celui Care este gata să reverse pe Pământ
Paharul mâniei Sale, cu-urgii de neînchipuit!

O, treziți-vă Popoare la al Duhului îndemn!
Apucați de grabă Viața și-n sfințenie trăiți, demn,
Curățiți deplin prin jertfa și sângele Sfântului Miel
Căci fericiți vor fi aceia, care se încred în El!

Ioan Hapca

Constatare

Ne-am obișnuit să dăm cu biciul
În tot ce-i bun și ce-i frumos.
Avem atâtea reguli sumbre
Dar nu-s venite din Hristos.

Legați de multele condiții,
În rugă n-avem libertate,
Suntem cuprinși doar de ambiții
Ce ne aruncă-n hău și moarte.

Bisericiile-s tot mai goale
Închinarea-i tot mai rece
Predicile-s tot mai seci
Iar somnul nu mai vrea să plece.

Părtășia-i de fațadă
Și iubirea-i tot la fel
Unitatea nu există
Iar mila nu mai e un țel.

Bărfa este un exempu,
E la modă viclenia,
Teatrul ieftin e puternic
Și pe mulți i-a prins mândria.

Este timpul să lăsăm
Tot ce-i rău, tot ce-i murdar
Să ne-ntoarcem iar jertfa
De la crucea din Calvar.

Să-nțelegem compasiunea
Să trăim în unitate,
Să ne bucurăm în Domnul,
Care ne-a scăpat de moarte.

Să nu mai trăim legați
De pământ și bogăție
Inima și sufletul
Să-și dorească-n veșnicie.

Nichifor Nicu 

De cine depindem?

Nu ne definesc circumstanțele
Ci crezul că le putem depăși
Nu ne afectează substanțele
Ci doar ce în Fiul putem găsi.

Nu depindem de-mprejurare
Nici de dificultățile ce vin
Al nostru Stăpân e cel mai tare
E și Tatăl nostru, nu-i un străin.

Pe precare opinii nu ne bazăm
Avem la-ndemână Scriptura
Pe Stânca eternă, credincioși, stăm
Apa vie ne e băutura.

În vremuri grele găsim adăpost
Nu în ce-a omului braț zidește
Ci în Cel ce a dat supremul cost,
Și care, necurmat, ne păzește.

Nu din efort personal vin victorii
Nici din strădanii lipsite de har
Ci-așa cum au scris, inspirați, autorii
Primim biruințe din eternul Hotar.

De unde primim, oricând, ajutorul?
La cine-apelăm în greul impas?
Cu noi e oricând Creatorul
De El depindem la orice pas.

George Cornici

Apocalipsa 5

Și-apoi eu am văzut o carte-n mâna dreaptă
A Celui ce ședea pe scaun de domnie
Având lăuntru ei o scriere-nțeleaptă
Și chiar pe dinafară continua să scrie.

Iar cartea însă-avea șapte peceți solide
Și-un înger a strigat cu-n glas ce totu-astupă:
”Cine-i acela vrednic să poată a deschide
Acestă carte Sfântă, pecețile să-i rupă”?

Și nu se găsea nimeni în cerul cel slăvit
Nici pe pământ și nici sub să poată și să vrea
Ca să deschidă cartea, chiar nimeni n-a îndrăznit
Pecețile să-i rupă și să privească-n ea.

Și plâns-am mult căci nimeni nu se găsise vrednic
Din miile de sfinți și ființe preacurate
Să ia în mână cartea din mâna Celui Veșnic
Pecețile să-i rupă și să se uite-n carte.

Iar unul din bătrâni îmi spuse ” Nu mai plânge ”
Căci Leul din sămânța lui Iuda ce-a ieșit,
Eterna Rădăcină, pecețile va frânge
Și cartea va deschide fiindcă-a biruit.

Și cum priveam, la mijloc, între-al domniei tron
Și cele patru sfinte făpturi vii minunate
Și între toți bătrânii afați la unison
Stătea-n picioare-un Miel c-o-nfățișare-aparte.

Părea înjunghiat, cu șapte coarne-n față
La fel și șapte ochi ce au vederi precise
Acestea-s șapte Duhuri a Domnului de viață
Ce pe întreg pământul de El au fost trimise.

El a venit și cartea luă din mâna dreaptă
Din mâna Celui care stătea pe-al slavei tron
Când a luat El cartea s-au aruncat deodată
Făpturi vii și bătrănii cu toți la unison.

Bătrânii, doășpatru, aveau deci fiecare
Meșteșugit lucrate, frumoase alăute
Și pline de tămâie potire lucitoare
Ce-s rugăciuni de sfinți cu care sunt umplute.

Și o cântare nouă cu toții au cântat:
”Tu poți deschide cartea, doar Tu ai vrednicie
Cu-a-njughierii sânge Tu ai răscumpărat
Oameni din orice limbă, norod și seminție.

Căci Tu din ei făcut-ai o mare-Împărăție
Și preoți pentru Domnul și Dumnezeul Sfânt
Ca ei să-mpărățescă cu multă bucurie
Când le vei da domnia s-o aibă pe pământ”.

Văzut-am împrejur la Tron o mare gloată
Înconjurând bătrânii și-acele făpturi vii
Și glasul multor îngeri ce-n număr n-au socoată
Erau mii zece-ori zece de mii și mii de mii.

Ziceau cu glasul tare: ” E vrednic să domnească!
El singurul, el Mielul ce fost-a-njunghiat!
Înțelepciunea, cinstea, puterea să primească
Să fie cu tărie și slavă lăudat!”

Și-atunci pe-orice făptură din ceruri și pe toate
De pe pământ și cele ce sunt pe sub pământ
Ce locuiesc pe mare ca într-un cor grupate
Cu un fior aparte le-am auzit zicând:

”A Celui care șade pe Tronul de domnie
Și-a Mielului să fie cinstirea neîncetat
Și stăpânirea toată să fie pe vecie
Cu slavă totdeauna să fie lăudat!”

”Amin!” Ziceau acele făpturi preaminunate
Bătrânii, douășpatru, cu fața pe covor
S-au aruncat cinstindu-l cu închinări curate
Pe-Acel ce-I viu de-a pururi, în vecii vecilor.

Daniel Hozan

Cat de mult ma iubeste Dumnezeu

Stau, si privesc la ce El a creat. .
La natură, ape, mări, la cerul înstelat. .
Și un gând in minte imi răsună mereu. .
Oh. . Cat de mult ma iubeste Dumnezeu!

Stau acum, si la mine eu privesc. .
Si-mi dau seama ca am chip dumnezeiesc. .
Și nu pot opri gândul ce răsună mereu. .
Cat de mult ma iubeste Dumnezeu!

Stau si privesc la cate calauziri. .
În rătăcire sumbra de la El primi
Si un gând răsună, răsună mereu. .
Cat de mult ma iubeste Dumnezeu!

Dar, mai presus de toate astea, de parcă n-ar fi fost deajuns
Dumnezeu L-a trimis să moară pe Fiul Său Isus,
Pe dealul Golgota, pe-o cruce-nsganerata,
Adevarata Lui iubire a fost arătată. .

Si ce-am facut eu sa merit asa ceva? …
Prin moartea Sa eu am primit viața. .
Dragostea Lui în inima mea a fost turnată,
Prin Duhul Sfânt, eu am viața schimbată. .

Dar oare ce facut-am eu sa primesc eu atât? . .
Prin sângele Lui sa fiu considerat un sfânt? . .
Eu n-am facut nimic, nu e deloc meritul meu,
Ci în toate, s-a văzut că mă iubește Dumnezeu.

Si, ca un răspuns la ale mele cugetări,
Apar in inimia mea gânduri cu mari însemnări,
Si, gândurile aceste sunt de la Dumnezeu
Si El spune: „Uite cat de mult te iubesc Eu!”

 Marius Tarcău

Cum as putea sa-I descriu iubirea?

Am vrut să Îi descriu iubirea pe hârtie,
Dar, scriind, apoi am realizat,
Că toate cărțile din aceasta lume,
N-ar cuprinde și nici n-ar putea spune
De iubirea-I fara de hotar.

Am vrut să Îi descriu iubirea prin cuvinte,
Și obosit parcă de atât grăit,
Am realizat că nici predici amănunțite,
Nici discursuri frumoase, prelungite,
Nu pot cuprinde dragostea-I din infinit.

Am vrut să Îi descriu iubirea, dar n-am putut,
Ea este de nepătruns și ne-nțeles:
Cum El, Dumnezeu din nevăzut,
A vrut să ni se facă cunoscut,
Nouă, oamenilor răi, ba chiar sa ne dea un preț,

Să-și părăsească slava Sa și sfinții îngeri,
Să vină pe acest Pământ așa umil,
Să Se dea pe cruce ca jertfă de ispășire,
Ca noi să primim mântuire,
Și să scăpăm astfel de un veșnic chin?

De-acum, când iubirea vreau să-I descriu,
Privesc la Golgota, la sfântul Miel,
Și chiar de nu înțeleg toate și toate nu le știu,
Chiar de n-aș putea sa spun sau n-aș putea sa scriu,
Iubirea Lui e-aceeasi: și ieri, și azi și-n veci.

Marius Tarcău  

In fiecare dimineata cu Isus

In fiecare dimineață cu Isus
Să incepem ziua noastră fiecare
Căci doar cu El vom birui
Și vom fi sus pe stânca cea ocrotitoare.

Să nu lăsăm o clipă garda jos
Căci si cel rău, e tot mereu în gardă
Să fim așa cum ne-a învățat Isus Hristos
Să nu găsească in noi vreo clipă oarbă.

Noi, cu Isus mereu vom birui
Căci El este inainte mergătorul
Pe unde noi vom trece ca să știi
A fost Isus Hristos biruitorul.

Doar El te înțelege prin ce treci
Și atunci când ești căzut, El te ridică
Să nu te temi că fi-vei biruit
Căci Domnul nu te lasă nici o clipă.

Acolo jos, in vale se coboară
Te ia pe brațul Său, te întărește
Tu ești copilul Lui și tu ai preț
Căci pentru tine are un viitor măreț
Căci Dumnezeu chiar te iubește.
Pe însuși Fiul Său a dat să moară
Pe cruce pentru tin, copil iubit
Si nu stiu pentru a câta oară
Să-ți spună cât ești tu de prețuit?

Ascultă a Lui șoaptă ce te indeamnă
Să vii la El cu viața ta așa cum ești
Căci doar așa El poate să lucreze
Și să te îmbrace cu puteri Dumnezeești.

Cornelia Moldoveanu

Avertismente peste timp

”Miroase-a carantină peste veac„
Spunea cândva, de mult, poetul.
Dar nimeni nu l-a ascultat
Și mulți spre moarte-au luat biletul.

A fost strigare-atunci în lume
Avertisment pentru popor.
Dar lumea nu a luat de bine,
Uitându-se-n televizor.

Spălați pe creier mulți au fost
Și-au aruncat cu vorbe grele
Numindu-l pe poet ”un prost„
Un comunist cu gânduri rele.

Și anii au trecut în grabă
Iar vorbele-i s-au împlinit.
Pe mulți azi în spital îi bagă
Și carantina-i de dorit.

Târziul astăzi se zărește
Și adevărul e văzut
Dar nimeni nu se pocăiește
Și toți o iau de la-nceput.

La fel va fi și-n ziua mare
Când Mirele va reveni
Acei care n-au dat crezare,
Amarnic ei vor suferi.

Căci au fost ani și ani de zile
Când ei au fost avertizați
Că-n rai nu poți intra cu pile,
Nici cu toți banii adunați.

Vor plânge, se vor tângui,
Vor căuta atunci salvare.
Dar pentru ei, târziu va fi,
Căci Mireasa-i sus, în zare.

Atunci o groază-i va cuprinde
Pe toți acei ce n-au crezut
Și un necaz se va aprinde
Va zgudui micul pământ.

Atunci, apare el, „pierdutul”
Să facă zarvă, destrămare
Și mulți vor cere ca pământul,
Să-i înghită, să-i omoare.

Părerile de rău târzii
Nu vor avea deloc efect.
Dar Domnul le va oferi
O șansă nouă, un bilet.

O cale totuși va mai fi
Spre Dumnezeul Sfânt și viu
Acei care se vor căi,
Vor fi salvați prin martiriu.

Nichifor Nicu