A frăgezit mlădiţa – a câta oară…?
Şi florile s-au prins în crengi, noian.
Dar cine să ia seama iar şi iară
La legea învierii, an de an?
Din nou, prin parcuri, se răsfaţa-n aer
Noi ramuri, cu povara lor de flori.
Şi toarce primăvara iar, din caer
Noi forme şi parfumuri şi culori.
Cum să-nţelegi minunea înfloririi,
Când nu ştii c-ai ajuns un pom uscat,
Când, tot rostind cuvintele iubirii,
Tu nu ştii că izvorul le-a secat…?
O, Domnul Dumnezeu a tras hotare
Ce până azi ţinute-s cu-orice chip:
Mândria valurilor, mândra mare
O-nchină la hotarul de nisip;
Când trece-o zi, e sigur: vine-o noapte
Şi ziua se întoarce iar în zori,
Şi-aceasta fără zgomot, fără şoapte,
Dar ce puternic e ecoul lor;
Şi astrele îşi ţin pe cer cărarea
Şi calea anotimpurile-şi ţin
Şi îşi cunoaşte limitele marea
Izvoarele la vale-ntruna vin;
Şi pasarea aripile-şi întinde –
Sfidând înaltul, se avântă-n zbor;
Şi peştele înotul îl deprinde
Şi-aceasta fără de învăţător.
Şi totuşi… Domnul n-a vorbit la stele,
La flori, la animale ori la lut.
El nu L-a dat pe Fiul pentru ele,
Deşi-L ascultă de la început!
A frăgezit rnlădiţa după lege
Şi florile s-au prins din nou pe pom.
Dai” tu, al tuturor acestor – rege?
Supremul dor al Domnului, tu, om?
îţi simţi credinţa iarăşi frăgezită?
Simţi tu că în curând vei da în flori?
Te simţi făptură nouă, primenită,
Ca pomul proaspăt înflorit, în zori?
Dumnezeu e în control 