19 Noiembrie

De întrebările nebune.. fereşte-te.” Tit 3:9

Zilele noastre sunt puţine la număr, şi este preferabil să le petrecem făcând binele, decât certându-ne asupra unor chestiuni care sunt, în cel mai bun caz, de importanţă minoră. În trecut, oamenii au stârnit o lume de răutate prin nesfârşitele lor discuţii asupra unor subiecte fără importanţă practică. Bisericile noastre suferă încă din cauza necontenitelor războaie stârnite de puncte obscure şi întrebări lipsite de importanţă. După ce s-a spus tot ce se putea spune, nici o parte nu este mai înţeleaptă; de aceea, discuţia nu promovează nici cunoaşterea, nici iubirea, şi este o nebunie să semeni într-un asemenea ogor buruienos.

Întrebările despre punctele în care Scriptura păstrează tăcerea, despre tainele care îi aparţin numai lui Dumnezeu, despre profeţiile cu interpretare îndoielnică şi despre modurile de păstrare a ceremoniilor omeneşti sunt întrebări nebune, şi oamenii înţelepţi se feresc de ele. Treaba noastră nu este să punem întrebări nebune sau să răspundem la ele, ci să evităm şi una şi alta. Dacă ţinem preceptul apostolului, căutând „să fim cei dintâi în fapte bune” (Tit 3:8), vom fi prea ocupaţi cu treburi folositoare, ca să ne mai interesăm de disputele nevrednice, mărunte şi lipsite de importanţă. Există, totuşi, unele întrebări care sunt reversul întrebărilor nebune, întrebări pe care nu trebuie să le evităm, ci să le răspundem sincer şi frumos, cum ar fi acestea: cred eu în Domnul Isus? Sunt reînnoit în duhul mintii mele? Umblu pe calea duhului, nu a cărnii? Cresc mereu în har?

Este conversaţia mea împodobită cu învăţăturile Dumnezeului mântuitor? Aştept venirea Domnului ca un slujitor care îşi aşteaptă stăpânul? Ce pot să fac mai mult pentru Isus? Asemenea întrebări necesită un răspuns urgent. Dacă până acum ne-am dedat jocurilor de cuvinte, să ne punem abilităţile critice într-un serviciu mai profitabil. Să fim făcători de pace şi doritori să-i conducem pe alţii, prin preceptele şi exemplul nostru, ca să ne ferim „de întrebările nebune”.

Meditaţii C. H. Spurgeon

Sa ne numaram bine zilele

Text: Psalmul 90

„…învaţă-ne să ne numărăm bine zilele ca să căpătăm o inimă înţeleaptă.” Psalmul 90:12

Cand suntem tineri şi privim în viitor, viaţa ne pare atît de lungă. Iţi vine greu să-ţi imaginezi că-i adevărat ceea ce spun adesea cei mai în vîrstă – timpul a trecut atît de repede încît ei se întreabă unde s-a dus. Dar pe măsură ce înaintăm în varstă, anii prezentei existenţe par mai scurţi, în special comparaţi cu eternitatea.
În cartea sa: „Cînd rad nu fac decît să sufăr”, Ethel Barrett relatează o povestire despre o profesoară de liceu din Los Angeles care avea o metodă unică prin care îşi stimula elevii să gandească.
Din cînd în cînd, scria pe tablă scurte mesaje care nu aveau nici o legătură cu lecţia în care elevii erau implicaţi. Într-o dimineaţă, cînd elevii au intrat în clasă, au văzut scris pe tablă numărul: 25.550. In final, un elev a ridicat mîna sus şi a întrebat ce reprezintă numărul scris pe tablă. Ea le-a explicat astfel: cifra de 25.550 reprezintă numărul de zile din viaţa unui om care trăieşte 70 de ani. Profesoara voia să-şi impresioneze elevii în legătură cu scurtimea vieţii. Redusă la numărul zilelor şi nu al anilor, viaţa pe care ne-o petrecem pe pămînt nu mai suna atît de lungă pentru ei.


Acest fapt subliniază ceea ce spunea lacov despre viaţă: „Nu este decît un abur, care se arată puţintel şi apoi piere” (lacov 4:14). De aceea, este important să folosim toate ocaziile ca să-L slăvim pe Dumnezeu, să slujim altora şi să-L proclamăm pe Cristos. Timpul nostru pe pămînt este limitat. Să-1 folosim cu înţelepciune! – R.W.D.

Nu-mi pare rău, Isus, de anii
Jertfiţi pentru calvarul Tău,
Dar şi de-o clipă ce-mi ia lumea
Din inimă îmi pare rău.  ”    Traian Dorz.

Nu cheltui timpul, investeste-L!”

Marea trecere

ReferințeEclesiastul 3:11

Mi se scurg zilele în clepsidra nemiloasă a timpului,
Adie puțin clipele şi apoi, purtate pe aripa vântului,
Plutesc înspre zări depărtate şi fără întoarcere,
Astăzi e ieri şi mine e azi – o tăcută, implacabilă trecere.

Multe s-au dus, mai puține sunt cele rămase
Au zburat iute clipe de vis efemere pe pagini întoarse
Tablouri dragi cu chipuri, cu zâmbet neşters
Trudesc să m-oprească puțin din grabnicul mers.

M-am intrebat: cine sunt, ce am fost, ce voi fi?
La ce bun, o viață aici cineva şi-ar dori?
Doar asta să fie? Un cânt, un fior, un cuvânt?
Un abur ce se-arată puțin, între cer şi pământ?

Credința, Nădejdea, Iubirea, chiar gândul înalt,
La ce-ar folosi să le ai, dacă totu-i în van, e neant?
Totul să fie, doar zbatere-ntre leagăn şi cruce?
Marea mea trecere, spre ce liman mă va duce?

Doresc mai mult decât o viață şi-o plecare senină,
Doresc nemurirea, râvnesc să trăiesc în lumină!
Însetat de Cuvânt, caut izvorul cu apa cea vie,
Fiindcă-n mine Dumnezeu a înscris: „Veşnicie”!

Olivia Pocol

Trenul vieții

Trec zilele-n zbor, trec și anii
Iar timpul e tot mai grăbit
Sunt tot mai nostalgici castanii
Cînd ramu-i de frunze golit.

Iar noi calatorii de-o viață
Blocați în al timpului tren
Gonim înspre gara măreață
Gonim spre destinul etern.

Sunt stații în care oprirea
Se pare că n-are sfârșit
Răbdarea-ți încearcă simțirea
Durerea îți dă bun venit.

Când trenul vieții se-oprește
Acel loc dă buzna în tren
Cu greu cineva biruește
Să nu fie-atins de infern.

Sunt halte prin valea de plângeri
Ce nu-s anunțate de loc
Aici te confrunți cu înfrângeri
Cu pierderi și jale și foc.

Sunt și gări ce-s pline de pace
De-un farmec plăcut, de parfum
Ce ființa intreagă-ți reface
Și-ți dă iar avânt pentru drum.

E una ce-ți dă bucuria
Ce n-ai mai avut pân’ atunci
Aceasta e căsătoria
Urmată apoi și de prunci.

Familie mică sau mare
Dar locul se dă separat
Același destin are-oricare
Odată în tren instalat.

Biletul se ia la urcare
Dar plata se dă la sfârșit
În orice vagon e-un semn mare
Să nu uiți că ai de plătit.

Dar unii luând-o în joacă
Biletele le-au aruncat
Crezând că degrab-o să treacă
Dar prins ești odată intrat.

Și nu este chip de ieșire
Din trenul de farmec și vis
Decât la finala oprire
La portul final: Paradis.

Căci orișice fi-va s-apară
Oricât discomfort e intern
Oricui interzis e să sară
Afară e iad și infern.

Conductorul cere biletul
Și-apoi e cu roșu marcat
Ștampila deține secretul
În scrisul mărunt: achitat!

C-o pașnică voce salută
Din mână îmi face un semn
Având cicatricea făcută
De cui țintuind-o de-un lemn.

Eu dau să-l întreb: câtă vreme?
Ce gări și opriri tot mai vin?
Dar El mi-a răspuns: Nu te teme
Mai rabdă și-așteptă puțin!

Nostalgic devine prezentul
Gândind la orașul de vis
Trăiesc contemplând sentimentul
Ajuns-am aici. Paradis.

Adio pe veci nostalgie
Adio necaz și dureri
De-acum am pe veci bucurie
Și sfinte, cerști mângăieri.

Întreb pe cei dragi ce m-așteaptă
Conductorul unde sa dus?
Și-un Înger îmi spune în șoaptă:
Conductoru-i Domnul Isus!

Dar până in ziua slăvită
Te rog Tată dragă frumos
Dă-mi har și credință-ndoită
Mereu să-Ți rămân credincios.

Daniel Hozan

Tu-mi numeri pașii

Tu-mi numeri pașii vieții mele
Și clipele ce le trăiesc,
Zilele bune, dar și cele rele
Și anii ce aici îi împlinesc.

În bunatatea-Ți foarte mare
Atâta har mi-ai oferit,
Atâta binecuvântare
Și-atâtea vise mi-ai îndeplinit.

Avut-am parte lângă Tine
De soare cald și de splendori,
De ploi dar și de zări senine,
De spini, dar și de multe flori.

Tu-mi numeri înca răsuflarea
Și ale inimii bătăi.
Îmi urmărești și-acum umblarea
Și mă ferești de toți cei răi.

Tu, Domn bogat în bunătate,
Milos și drept, și-ndurător,
Tu, meriți slava, cinstea-n toate,
Preasfânt și veșnic Ziditor.

Puiu Chibici 

Prea repede murim

Prea repede murim şi ne căim
Că zilele nu ştim să ne trăim,
Prea iute trece timpul peste noi,
E frig în suflet şi-s prea multe ploi.

Prea repede murim, târziu aflăm
C-atunci, când c-uşurare răsuflăm,
Ne-aşteaptă alte lacrimi, alt necaz,
Nu ne e dat s-avem aici răgaz.

Prea repede murim şi nu-nvățăm
Că în zadar de lume ne-agățăm,
Că-n trenul vieții suntem călători,
Că trecem noi, nu anii-s trecători!

Prea repede murim să nu iubim,
Să nu iertăm şi să ne învrăjbim,
Nu-i nimeni printre noi fără vreo „rană”,
De ce lăsăm să ne despart-o toană?

Prea repede murim şi ne trezim
Că-i prea târziu ce-i strâmb să netezim
Am vrea la urmă drum drept să croim,
C-un petec nou un sac vechi să-nnoim…

Prea repede murim, dar nu vedem
Că, ori urcăm, ori mai adânc cădem,
Nimeni nu poate ţine timpu-n frâu
În holda Lui eşti neghină sau grâu!

Prea repede murim, de ce atunci
Ne înrobim şi ne căznim la „munci”?
De ce cărăm „poveri” fără vreun rost?
Plăti-vom scump cu-al veşniciei cost!

Olivia Pocol

Veşnicia

Vedem cum zilele se duc în goană
Aleargă una după alta-n infinit.
Și viața ni se duce, ba chiar zboară
Azi e-n apus și ieri era la răsărit.

Cu pumnii goi venim în lumea noastră
Și tot cu pumnii goi plecăm în zbor ușor.
Tot ce-am trăit privim ca prin fereastră
Dar gândul nostru e-ndreptat spre viitor.

Unde vom fi în veșnicii știm oare?
Știm drumul să ajungem sigur colo sus?
Acolo unde rana nu mai doare,
Nu e suspin, nici lacrimă și nici apus.

Acolo-i pururi dulce sărbătoare,
Acolo Mielul e pe tron încoronat.
Acolo e lumină, e cântare.
Acolo-i Raiul Sfânt. Acolo ești chemat.

ISUS e Calea către veșnicie,
El Singur este drumul cel adevărat.
Jerfirea Sa pe cruce mi-a dat mie
Dreptul să fiu al Său, să fiu pe veci salvat.

Ascultă vocea care blând te cheamă,
Privește rănile de cui din palma Sa,
Răspunde-i astăzi fără nici-o teamă,
Și vei obține sigur mântuirea ta.

Și ție poate să-ți aducă-ndată,
O pace-adânc-o siguranță vie,
Că veșnicia ți-e asigurată,
Al tău e locul plin de măreție.

Anonim

,,Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!”

Referințe
Cred, privind la Dumnezeu
Căci inima-mi se aprinde
De Lumina ce-i în El…
Dar privirea ades mă vinde
Căci se-ndreaptă către ,,eu’’!
Nu mai pot atunci a crede,
Devin ca un fariseu;
Arăt doar spre ce se vede
Nu ce-i în sufletul meu!

Cred, privind la Dumnezeu
Dar eu, n-am nici o putere…
O, depind de harul Tău
Doamne, și de-a Ta-ndurare!
Cred! Însă Te rog mereu
Ajută necredinței mele!
De cred, nu-i meritul meu,
E doar iubirea Ta, Stăpâne!

Când credeam că sânt mai tare
Și capabil, și-am să-nving
S-a mai rupt ceva în mine
Și-am căzut din nou înfrânt…
Nici puterea de-nfrânare,
Nci de-a mă preda smerit
N-am găsit…Și-o disperare
M-a zdrobit, m-a umilit…
Mi-a făcut zilele amare!

Tu, întotdeauna, Doamne
Ai venit, m-ai sprijinit
Și mi-ai dat încredințare…
Doamne, cred! Dar e la Tine
Puterea și-nfăptuirea!
O, îndură-Te de mine,
Dă-mi credința și sfințirea…
Și în mâna Ta mă ține,
Să-mi pot duce mântuirea
Credincios și cu iubire!

Tu ești Doamne, fericirea
Și mă-nchin cu mulțumire.
Tu ești Doamne împlinirea
Și pe veci, a mea tărie!
Dă-mi puteri să-mi leapăd firea,
M-ai îndură-Te de mine
Și-ntărește-mi bucuria
Și credința, pe vecie! Amin!

Ioan Hapca

Încălţăminte deosebit de bună

“Încălţămintea ta să fie de fier şi de aramă şi puterea ta să tină cât zilele tale.” (Deuteronom 33.25)

Două lucruri sunt pregătite pentru călător: încălţămintea şi puterea.

Încălţămintea îi este necesară pentru a călători pe drumuri gloduroase şi rele şi pentru a-i călca în picioare pe vrăjmaşii de moarte. Noi nu mergem cu picioarele goale; nu ar fi potrivit pentru fii cu de sânge regesc. Încălţămintea noastră nu va fi deloc din materiale obişnuite, ci va avea tălpi durabile de metal, care nu se vor uza deloc, chiar dacă călătoria ar fi lungă şi grea. Noi vom fi apăraţi aşa cum cer nevoile drumului şi ale luptei. Să mergem deci vitejeşte şi să nu ne temem de nici un rău, chiar dacă ar trebui să punem piciorul pe şerpi veninoşi sau chiar pe balaur.

Puterea noastră de asemenea va ţine cât lungimea zilelor noastre şi ea va fi potrivită cu efortul care trebuie făcut şi după povara de purtat. Puterea noastră trebuie să fie după felul zilelor noastre, acesta este înţelesul din versetul de mai sus. Dacă astăzi ne vine o încercare grea sau o lucrare care cere toată energia noastră, ni se va da de asemenea o putere egală. Această făgăduinţă făcută lui Aşer este şi pentru toţi aceia care au destulă credinţă ca s-o ia ca pentru ei. Fie ca această făgăduinţă să ne dea îndrăzneala care trebuie să se nască în inima credincioasă.

Charles Spurgeon

El cu noi, noi cu el

“Frica de Domnul lungeşte zilele, dar anii celui rău sunt scurtaţi.” (Proverbe 10.27)

Fără îndoială; frica de Domnul dă obiceiuri sfinte care împiedică risipirea vieţii în păcat şi vicii. Pacea sfântă care vine din credinţa în Domnul Isus este un mare ajutor şi cel mai bun leac pentru cel bolnav. Doctorul se bucură totdeauna când găseşte un suflet liniştit printre pacienţii săi. Neliniştea omoară, dar încrederea în Dumnezeu este un leac care vindecă.

Noi avem în acest verset sfaturile care privesc o viaţă lungă şi, dacă le urmăm pentru binele nostru, vom vedea o bătrâneţe fericită şi nu vom ajunge la mormânt decât ca snopul strâns la vremea lui. Să nu fim deci frământaţi de teama unui sfârşit subit, îndată ce simţim cel mai mic rău la un deget, dar să avem această încredere că Dumnezeu vrea să ne dea viaţă lungă pentru lucrul Său.

Dacă totuşi planul Său ar fi să ne cheme mai devreme în locurile de sus, tot ar fi cazul să ne bucurăm de această izbăvire. Fie că trăim, fie că murim, noi suntem ai Domnului. Dacă trăim, Domnul Isus va fi cu noi; dacă murim, noi vom fi cu El.

Cel mai sigur mijloc de a ne prelungi viaţa, este ca să trăim fără să lenevim, să nu pierdem nicidecum timpul, ci să folosim fiecare oră urmărind scopul cel mai înalt. Aşa să fie ziua de azi.

Charles Spurgeon