Zidire și dărâmare

Peste locurile ce le vedem sub soare
Vine un timp foarte bun de prosperitate
Ce aduce pentru toți împlinire și culoare
Și putere înțeleaptă în responsabilitate.

Se spune că își are vremea ei și dărâmarea
Și falnicele palate cu zgomot se dărâmă
Atunci vine cu acțiune bruscă schimbarea
Tot ce timpul trecut a zidit acum se sfărâmă.

Și case și edificii impunătoare și comunități
Chiar țări întregi sunt dărâmate în cenușă
Alte vorbe se ridică descriind noile realități
Au fost spuse înainte și acum au intrat pe ușă.

Dărâmarea dărâmă forme și idei adiacente
Înțelepciuni trecute și învățături comunitare
Schimbă după plac șirurile de evenimente
Folosindu-se adeseori chiar de forțele militare.

În locul râsului jignitor se conturează plânsul
Și lipsa vine cu sărăcia printre dărâmături
Să te cuprindă pe tine cu tulburare și pe dânsul
Ca să rămână în urma lor atâtea rele încurcături

Dar vine și zidirea cu vremea ei sub soare
Cu temelii noi cu ziduri noi ce se ridică
Idei și învățături noi cu complexe superioare
Cu mașini și aparate ce vremi prospere ne indică.

Cel ce controlează toate vremurile este Dumnezeu
Este același în orice vreme El nu este schimbător
Cere-i ajutorul când ți-i ușor sau când ți-i greu
Și El Domnul Domnilor îți va veni în ajutor.

Constantin Sferciuc  

Dor de Nicolae Moldoveanu ( La centenarul nașterii)

Cânta privighetoarea pe Siret
În sălciile verzi și trestii frânte,
Și parcă lunca murmura încet
Când începea Culai și el să cânte.

Acest copil cu chipul luminos
A îndrăgit încă de mic cântarea,
Dar pentru că-L iubea mult pe Christos,
În cânt și-a pus si crezul și-nchinarea.

A dus în viață cântecul cu el
La cei spre care revărsa iubire,
Și lângă note-a pus în cânt și zel,
Știind că munca lui este zidire.

Dar a văzut, slujind neîncetat,
Că nu-i ușoară calea pocăinței,
Căci zbirii răi, cu chip întunecat,
I-au dat un… „Sfânt cuptor al suferinței”.

Cinci ani de închisoare, ani de chin,
Departe de cei dragi și de-nchinare,
Dar, întărit de Cer sub… „Cer senin”,
El a cântat și-a scris și-n închisoare.

Mii de cântări vibrează și acum
În inimi care pentru Domnul cântă,
Căci Niculiță ne-a lăsat un drum
Și prin cântare o lumină sfântă.

Prin tot ce-a scris el e prezență vie
Și ce-a cântat e Cerului prinos,
Câci viața lui a fost o simfonie
Și a fost dirijată de Christos!

Simion Felix Marțian

Măreața Lui zidire

Motto: „”În adevăr, însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui
veșnică și dumnezeirea Lui se văd lămurit de la facerea lumii,
când te uiți cu băgare de seamă la ele, în lucrurile făcute de El.””
Amin! Rom. 1/20.

Privind spre cer, spre norii ce plutesc
Și atâtea întrebări în minte se ivesc:
Cum poate soarele din beznă să răsară
Să lumineze lumea, apoi s-apună-n iară?
Nu-și lasă răsăritul și nu-și pierde apusul
Și fără să se-abată, el își urmează dusul…
La strălucirea lui, și stelele se-ascund
Iar razele lui calde ce printre nori pătrund
Îmbrățișând pământul cu căldură și lumină,
Natura o preschimbă în edenică grădină.

Cum pot oare norii înnegriți tăciune
Să ningă atât de alb? Și-i o minune
Că fulgii gingași ca floarea de cireș
La locul hărăzit să cadă fără greș
Și să aștearnă pe pământ un alb covor
Năvădit din aburi și țesut în nori –
Învelind pământul ce-atârnă pe nimic
Cu o mantie albă ca de borangic…

Cum pot oare norii să poarte atâta apă
Și de greutatea lor burduful nu le crapă?
Apoi, în stropi de rouă să o reverse-n zori
Și până la miezul zilei s-ajungă iar în nori…
Și cine este Acela care stârnește vântul
Ce, fără să ostenească, cutreieră pământul?
Și i-a dat puterea norii să îi poarte
Spre locuri fără apă atâta de departe,
Pe care le preface în izvoare reci de ape
Ca orice ființă vie din ele să se adape.

Răspunsul e doar unul: Avem un Creator,
Dumnezeu cel veșnic, a toate Ziditor!
El a făcut și cerul presărat cu stele,
Pământul și marea cu tot ce este-n ele…
Și toate-s rostuite cu atâta înțelepciune
Că nu-i grai omenesc ca să poată spune
Măreața Lui zidire cu înfăptuiri alese –
Lucrări desăvârșite, de noi neînțelese.

Ridicați-vă, dar, ochii înspre cer și priviți –
Spuneți ce credeți, spuneți ce gândiți:
Cine-a făcut mulțimea mare a stelelor
Să meargă după număr, în șir oștirea lor?
Dumnezeu e Cel ce poate să le îndrume,
El, care le cheamă pe toate după nume –
Iar puterea și tăria Lui este așa de mare
Că una nu lipsește la a Sa chemare.

Mare-i Dumnezeul nostru și puternic,
Că nimeni dintre muritori nu-i vrednic
Ca să Îl vadă la chip și înfățișare! …
Că El este Duh, nu-i ființă muritoare
Dar veșnica-i putere și a Sa dumnezeire –
Însușirile-i nevăzute pline de strălucire,
Încă de la facerea lumii se văd lămurit
Dacă te uiți cu atenție la tot ce-a zidit.

Iar lucrările Sale sunt atât de minunate,
Lucrări desăvârșite, mari și înfricoșate!
De aceea, înaintea Lui în rugă să te-apleci
Zicând: Binecuvântat să fie Dumnezeu în veci!

Ioan Vasiu 

Glorii!

Ce mareț ești, Doamne sfinte,
Cu atât frumos împodobita-i
Un Univers, ce ia aminte
La al Tău Glas, când zugrăvita-I

În atât splendid, armonie,
Nepătruns, complexitate,
Luminând în bucurie,
Viață, revărsând în toate,

Aveai în inimă, făptura,
Făcută-n chip și asemănare,
Pentru ea și jertfa-ți pură,
O, Doamne, ești atât de Mare!

Mare îți e credincioșia,
Mare îți e tăria, Soare,
Tu ce-n Mână ai veșnicia,
Dar nu uiți de o iarbă-n floare,

Meriți toată închinarea:
Plecăciune, plecăciune,
Iubirea noastră, adorarea,
Ți-o proșternem, Zori- Minune!

Mulțumire, mulțumire,
Îngână Universu-n cor,
Stăpân în tot, și a tot zidire,
Viață-n tot și a tuturor,

Fii slăvit mereu, de a pururi,
Fii lăudat în orice ceas,
În mănunchi legăm vii doruri,
De a Ta inimă, al Tău Glas,

La Tronul Slavei Tale Sfinte,
Scăldat, în imnul adorării –
De pe întreg pământ, Părinte,
Glorii, Soare al îndurării!

Lidia Cojocaru

Oprește-te!

Oprește-te frate, oprește-te soră
Căci viața te-nvârte, ești prins ca-ntr-o horă
Și-n drumul ce-n față-ți ’nainte e-ntins
În lanțuri, păcate și moarte ești prins.

Te bucuri că-n drum sunt mulți ca și tine
Zidind sentimentul că toate ți-s bine
Dar însoțit de vorbiri mincinoase
Mergi înspre valea cea plină de oase.

Încredințat în ce faci stăteai tot în frunte
Și pe strămoși, învățai pe mulți să îi uite
Și-ai rupt rădăcini și-un trecut glorios
Și-ai rupt și credința în Domnul Hristos.

Prinzând ca din zbor formule și legi
Mândrindu-te tare că multe-nțelegi
Te-ai pus mai presus de toată zidirea
Furând adevărul, furând și mărirea.

Dar fără de știre, de sus de pe stâncă
Aflatu-te-ai prins în groapa adâncă
Nici bani, nici puteri, averi sau mărire
Nu pot să te scape de-a morții pierire.

Dar glasul bunicii, de mare folos
Răsună în minte, să vii la Hristos
Slăvit fie Domnul căci azi mai departe
Duci calea cea bună, ce scapă de moarte.

Grigore Hurdubae

Comunitatea spirituală

“Până vom ajunge toţi… la înălţimea staturii plinătăţii lui Cristos.” Efeseni 4:13

Restaurarea înseamnă aducerea întregii rase umane înapoi la
relaţia pentru care a destinat-o Dumnezeu; asta este ceea ce a făcut Isus Cristos prin Răscumpărare. Biserica încetează să mai fie o comunitate spirituală atunci când caută să-ţi dezvolte propria ei organizare. Restaurarea întregii rase umane conform planului lui Isus Cristos înseamnă cunoaşterea Lui atât în viaţa colectivă, cât şi în cea individuală. Isus Cristos a trimis apostoli şi învăţători exact cu scopul de a se putea realiza personalitatea corporativă. Noi nu suntem aici pentru a ne dezvolta o viaţă spirituală proprie sau pentru a ne bucura de o retragere spirituală; suntem aici pentru a deveni asemenea lui Isus Cristos, ca astfel să fie zidit Trupul lui Cristos.

Zidesc cu Trupul lui Cristos sau caut doar propria mea dezvoltare? Lucrul esenţial este relaţia mea cu Isus Cristos: “Să Îl cunosc pe El”. A împlini planul lui Dumnezeu înseamnă a mă abandona total în braţul Lui. De fiecare dată când vreau doar lucruri pentru mine însumi, această relaţie se strică. Va fi o mare umilinţă să-mi dau seama că nu m-am preocupat să-L cunosc pc Isus Cristos, ci numai să cunosc ce-a făcut El pentru mine.

“Ţinta mea este Dumnezeu însuşi, nu bucuria sau pacea. Nici chiar binecuvântarea, ci El însuşi, Dumnezeul meu.”

Imi măsor eu viaţa după standardul acesta sau după un altul, mai mic?

Oswald CHAMBERS

Hrana sufletului meu

Cu Scriptura ma hranesc
Si cu invatatura Ta
Vreau corect sa Te slujesc
Sa Iti dau, inima mea

Vreau sa sorb inavatatura
Ce-ai lasat-o in Cuvant
Ochii mei, inima, gura,
Sa-Ti slujeasca, pe pamant

Cu dreptate si iubire
Legea Ta s-o implinesc
Sa pot renunta la fire
Si la tot ce e lumesc

Sa ma-nbrac cu haina sfanta
Ce prin Duh, azi mi s-a dat
Caci inima mea se-avanta
Cunostinta, am capatat

Tata Sfant, eu Te iubesc
Si Te rog sa-mi dai putere
Sa nu mai pacatuiesc,
Sa nu-ti mai aduc, durere

Intristarea Ta e mare
Cand ma las de valuri dus
Pentru mine mult Te doare
Cand ma vezi, ca nu-s supus,

Cand ma vezi ca-s razvratit,
Pacatos, neinfranat
Si eu vad cat m-ai iubit
Ce mult, Te-ai sacrificat

Apoi, inima imi plange
Regrete ma napadesc,
Valurile mari de sange
Le vad, nu mai contenesc.

Remuscarea loc isi face
Recunosc ca am gresit
Sufletul e mut si tace
Simt, ca sunt un om zdrobit

Eu, Te rog sa-mi dai iertare
Ca si unui fiu iubit
Vreau sa vezi a mea-ndreptare
Ma smeresc, stiu, am gresit

Am gresit fata de Tine
Si fata de jertfa Ta
Sentimentul de rusine
Imi inunda inima

Vreau din nou a Ta iubire
Sa nu pleci, nu ma lasa !
Si prin Har, a Ta zidire
Sa o lasi asupra mea.

Florenta Sarmasan