Viaţa de credinţă a lui Avraam

A plecat fără să ştie unde se duce. Evrei 11:8

În Vechiul Testament relaţia personală cu Dumnezeu se arăta prin despărţire; acest lucru este simbolizat în viaţa lui Avraam prin despărţirea de ţara lui, de cunoscuţii şi de rudele lui. Astăzi, această despărţire este mai mult o despărţire de ordin mental şi moral de felul în care privesc lucrurile cei ce ne sunt dragi, dar care nu au o relaţie personală cu Dumnezeu. Isus Cristos a subliniat acest lucru (vezi Luca 14:26).

Credinţa nu ştie niciodată unde este condusă, dar ea îl iubeşte şi îl cunoaşte pe Cel care conduce. Viaţa de credinţa nu este o viaţă a intelectului şi a raţiunii, ci o viaţă de cunoaştere a Celui care ne cheamă „să pornim la drum”. Temelia credinţei este cunoaşterea unei Persoane, iar una dintre cele mai mari capcane în care putem cădea este ideea că Dumnezeu ne va duce cu siguranţă la succes. Stadiul final al vieţii de credinţă este realizarea caracterului; noi trecem prin multe transformări în procesul de formare a caracterului. Când ne rugăm, simţim cum ne infăşoară binecuvântarea lui Dumnezeu şi pentru moment suntem schimbaţi, dar apoi ne întoarcem la zilele şi căile noastre obişnuite, iar gloria dispare.

Viaţa de credinţă nu este un zbor la mari înălţimi, ci o umblare zilnică neobosită. Nu este vorba de sfinţire, ci de ceva infinit mai înaintat decât sfinţirea, şi anume de credinţa care a fost încercată şi a trecut testul. Avraam nu este un model de sfinţire, ci un model de viaţă de credinţă, o credinţă încercată, zidită pe un Dumnezeu real. “Avraam L-a crezut pe Dumnezeu”.

Oswald CHAMBERS

Reclame

Când sunt înfrânt

Când sunt înfrânt și obosit
În lunga-mi pribegie
Când ce-am sperat s-a prăbușit,
Iar soarele la asfințit
Și-a stins a lui făclie

Tot ce se vede e răpus
De umbra rece-a nopții
Parcă-n zadar ridic în sus
Privirea mea, căci totu-i dus
Și-i pus zăvorul porții…

Atunci, mai am un singur gând…
O singură-ntrebare:
Când vei veni din cerul sfânt
Să mângâi pe cel ce plângând
Te-așteaptă-n încercare?

Când norii negrii au cuprins
Cerul și-ntreg pământul,
Val după val ies din abis
Și se repăd spre necuprins
Mai iute decât vântul,

Peste puteri e să răzbați
Prin mijlocul cărării,
Și-atâția sunt ce-s încercați
În lumea-aceasta de-ntristați
Și sunt lăsați uitării…

E tot mai greu și-anevoios
Drumul către Salvare
La orice pas e-alunecos
Piedici și lupte-s din prisos
Cu chin și întristare!

Dar până când vor mai ținea
Acestea toate oare?
Căci de nu vine Slava Ta
Mai iute, nu vom rezista
Ne ofilim în soare!

De nu-Ți grăbești Tu pașii Tăi
Să vii cât mai degrabă,
Ne vor manca de vii cei răi…
Și-atâția fug pe alte căi
Fără nicio zăbavă.

Ce-i sfânt curând va fi-nghițit
De urâciuni și patimi,
Chiar și acel neprihănit
Cu greu poate sta neclintit
Pe drumul prin de lacrimi.

Cu toate-acestea noi nicicând
Nu Te-am uitat pe Tine…
Dar suntem și-azi loviți de vânt
Să spulbere al nostru cânt
Făcându-ne ruine.

Pentru-al Tău Nume suntem noi
Batjocoriți de lume,
Satan ne-a declarat război
Și-atacurile vin puhoi
Ca valurile-n spume.

E lupta tot mai grea de dus,
Pe viață și pe moarte,
Și soarele parcă-i ascuns…
Dar revenirea Ta, Isus
Pare că-i mai departe,

Pare că zăbovești prea mult,
Că-i lași pe-ai Tăi ca pradă,
Și-n ceasul cel mai de temut
Când multe rele se aud
Și zvonuri vin grămadă

Ei sunt lăsați ca niște miei
În mijloc de primejdii
Vin lupi și sfâșie din ei
Și dau târcoale-atâția lei
Zdrobing firul nădejdii,

Tu lași ca toată turma Ta
Să fie-mprăștiată
Ca hoții să poată fura
Ce-a mai rămas încă din ea
Și s-o distrugă toată.

Dar nu ești Tu Acel Viteaz
Nebiruit în luptă,
Ce spulberi trufașul grumaz
Și îl lovești peste obraz
Pe cel ce Te insultă?

De ce să lași ca rodul Tău
Sădit acol’ pe cruce
Să cadă-n mâna celui rău
Și să se piardă-n negrul hău
Fără să mai apuce

Să guste din iubirea Ta
Ce-ai arătat-o lumii
Suind pe dealul Golgota
Pe cei mai mulți a îi salva,
Să-i scoți din bezna humii.

De ce să fie biruiți
Și storși de-a lor putere?
Să cadă la pământ cei sfinți
Să fie cu toții zdrobiți
De-amar și de durere…?
… Nu stim de ce ai vrut așa,
Nu-Ți înțelegem planul,
Dar știm că vrem a Te-asculta
De-i vremea bună sau e rea
Pân’ vom trece Iordanul

Căci toate câte vin spre noi
Cu grijă-s cântărite
Să nu-l răpună în nevoi
Pe cel ce are mers greoi
Și mâinile slăbite…

De trebuie să suferim
Trecând prin Valea Morții,
Oricât ar fi să pătimim
Spre Tine Doamne noi privim
Căci Tu ții cheia sorții.

Spre Tine gândul ne-ndreptăm
În orice-mprejurare
Deși zdrobiți, ne clătinăm
În suflet pe Tini’ Te purtăm
Căci Tu ne ești scăpare!

Tu aduci vântul nemilos,
Și valuri fără număr,
Ne pustiesc, ne lasă jos
Pe drumul cel primejdios
Dar Tu ne iei pe umăr,

Ne porți prin ape și prin foc
Prin multele necazuri;
Dar nu ne lași singuri deloc
Nu-n voia sorții, nu-n noroc
Ci stăpânești talazuri,

Și mări, și-ostroave, munți inalți
Ești Domn, și Te ascultă,
Tu îi smerești pe împărați,
Pe cei smeriți Tu îi înalți
Căci Slava Ta e multă!

Ești Domn, Tu toate cârmuiești,
Ai totul la picioare,
Cum să ne temem, când domnești
Și peste astrele cerești,
Cand ești atât de Mare?

Încearcă, chiar din răsputeri
Satan să ne doboare,
De-ndoaie sub grele poveri,
Dar Tu ne dai din nou puteri
Să mergem pe Cărare.

Când e mai greu de-naintat,
Când marea-i mai spumoasă,
Tu ne dai un har mai bogat
Căci ne vrei aur mai curat
În veșnica Ta Casă!

Dorim, și-Ți cerem cu mult dor
Ca-n ziua ce-o să vină
Când vei veni Isus în nor
Plutind spre Tine, în sfânt zbor
Să trăim în Lumină!

Valentin Ilisoi 

Lăudați pe Domnul !

Tot ce are suflare să laude pe Domnul! Lăudaţi pe Domnul!
Psalmul 150/6

Ninge cu  pace, e o noapte adâncă,
Izvorul rece a amuțit în stâncă,
Doarme cocorul alb, obosit de mult zbor,
Flori se scutură de pe aripa de nor.

Doarme și omul, obosit și somnoros,
A uitat de miezul nopții și de Cristos,
Dar cerul nu doarme, nici nu dormitează,
În miez de noapte strigă  tare”Veghează!”

Un vârtej de lumină, al Nordului vânt,
Împrăștie, în noapte, al Cerului cânt;
-Trezește-te harfă, și tu, izvor duios!
Bucură-te, omule, s-a născut Cristos!

Cedrilor făloși, să vă legănați în vânt!
Strigă, în noapte, cu putere Duhul Sfânt,
Cascadelor, să cântați  din harfă duios!
Bucură-te, suflet, te iubește Cristos!

Valuri mărețe de pe oceanul  mănos,
Peşti ai mării, să Îl lăudați pe Cristos!
Tot ce are  suflare să cânte duios;
Bucură-te, suflet, te iubește Cristos!

Copii din Vale, alergați după Cuvânt!
Se scutură florile albe de Duh Sfânt,
Înălțați o cântare Pruncului  duios;
Bucură-te, suflet, te iubește Cristos!

Bucură-te, suflet cu haina pătată,
Cu apa vieții, ea  va fi spălată,
Înalță o cântare Pruncului duios,
Haină albă primești în dar de la Cristos!

Ninge cu pace peste Valea  adâncă,
Turmă a lui Cristos, urcă-te pe Stâncă!
Să ieșiți în noapte, sărutați -vă duios!
Bucură-te, turmă, te iubește Cristos!”

Arancutean Eliza 

Zbor de toamna

Ma plimb prin toamna pe aleile-n rugina,
Si frunze frante plang sub pasii mei desculti,
Zambeste printre nori timida-o raza de lumina,
Iar vantul printre ramuri canta-ncet, de vrei s-asculti.

Ma plimb prin toamna sub stropii de ploaie,
La brat cu gandurile mele, pe carari, tarziu
Sunt fericit, si-mi curg pe-obraz lacrimi siroaie,
La amintirea c-am fost rob si-acum sunt fiu.

Ma plimb prin toamna coplesit de Har,
Si ma prostern si eu ca frunzele, cuprins de dor,
Inghenunchiat ma-nchin sub aripile vechiului stejar,
Cu ochii-nchisi, visand la cer, ma pomenesc ca zbor.

Alexandru Marius 

Aş vrea să zbor

Pe aripi de nor, aş vrea să zbor, în Cerul mult râvnit
Să plutesc grăbit spre locaşul meu iubit
Să zbor printre stele, în nori de puf, spre veşnicie
Părăsind pământul acesta, pentru frumoasa Împărăţie.

Aş vrea să urc pe scări de nor, până-n patria de sus
Copleşit de slavă, când se va arăta Domnul Isus,
Înfrăţit cu norul, vom zbura spre Împărăţie
Oare, ce-Ţi voi da de mulţumire? Să am viaţă în veşnicie!

Aş vrea să mă ridic în zbor, de pe pământul blestemat
Să plutesc ca un puf de păpădie, purtat în lung şi lat
Privirea, să-mi fie aţintită, spre Cerurile de sus
Spre tărâmul sfânt, în veşnicie, cu Domnul meu Isus.

În zborul spre Împărăţie, aş vrea să fiu mireasa Lui aleasă
Să-I ascult glasul blând: Vino la Mine, acasă
Eşti frumoasă de tot iubito, fără zbârcitură şi fără tină
Eşti aleasa dintre fecioare, pură şi fără vină.

Aş vrea să zbor la tărâmul sfânt, să văd a lui splendoare
Cum va arăta Cerul infinit, în ziua cea mare?
Aş vrea să am pacea cerească, bucuria în Duhul Sfânt
Să fiu cuprins de dragostea divină, neaflată pe pământ.

De vrei să zbori pe nori, spre patria de sus
Sfinţeşte-te mereu, vorbeşte în rugăciune, cu Domnul Isus
El, te va stiga pe nume, să-ţi dea viaţa pentru veşnicie
Să moşteneşti Cerul sfânt, în a Lui Împărăţie.

Ciobanu Stelian.

Ploaia cerească

Pe aripa unui gând, zbor eu în pustiu,
Firul de nisip dansează cu vânt viu,
Dinspre Nord, un Stâlp de fum și Îndurare;
„-Să ne rugăm pentru Ploaie și Iertare!”

Pe aripi de rugă, zbor și eu spre Sinai,
După Mană cerească și sunet de rai,
Cort de Întâlnire, Chivot de legământ,
Să ne conducă și azi Duhul cel Sfânt!

O viță e sădită, prinde rădăcini,
Prin mare Îndurare și Cuvânt divin,
E nevoie de apă și ploaie mereu;
-Veniți să ne rugăm și azi lui Dumnezeu!

O viță de vie așteaptă în pustiu,
Un strop de ploaie să facă un rod mai viu,
O coroană aspră de spini strigă duios;
„-Ploaie timpurie va trimite Cristos!”

Macul cel roșu a crescut pe câmpie,
A înflorit deșertul, e o grădină vie,
Boboci de anemone răsar cu dor;
Le strigă pe nume un sfânt Mângâietor!

Spicele aurii dansează pe câmpie,
Se unduiesc în vânt, după melodie,
Inima înțelege un singur Cuvânt;
Că Iubirea este roada Duhului Sfânt!

În zare, Porumbelul cel Alb și divin,
Pace și Iubire aduce din plin,
Mă atinge și scrie ” Pace!”pe frunte,
Spre Țărmul Iubirii deschide o Punte!

În inima mea, e o roză și un crin,
Un strop de iubire și un Cuvânt divin,
Dinspre Nord, un nor Alb de Îndurare;
-Să mulțumim pentru Ploaie și Iertare!

Arancutean Eliza 

Câți mai slujim pe Domnul?

Trăim o viață pe pământ.
O viață de-alergare.
Si-adesea dăm Cuvântul Sfânt
Pe lumea trecătoare.
Am fost creați să moștenim
Cununa răsplătirii
Și pentru veci să locuim
În patria iubirii.
Dar pe pământ trăim puțin
Acesta-i paradoxul
Ce să-l pricepem noi nu știm
Nici care ne e rostul.
Cuvântul scrie deslușit
Că vine ziua-n care
Pentru oricine ia sfârșit
Viața de sub soare.
Că omul jos e trecător
Ca lumânarea-n sfeșnic
Ce-și pregătește în splendori
Acasă locul veșnic.
Aicea jos noi toți trăim
Precum intr-o chirie
Dar casa sus ne-o pregătim
La Domnu-n veșnicie.
Sau cel puțin asa ar fi
De sfântă trebuință
Când aripile s-or ivi
Spre noua locuință.
*
Și conștienți de-al Său Cuvânt
De-nsemnătatea-i mare
Ar trebui ca orișicând
Să fim în cercetare.
Deci pregătiți pentru Hristos
Cu candelele-aprinse
Si dezlipiți de tot ce-i jos
Cu aripile-ntinse
Ar trebui să fim mereu
Mireasă sfântă-n noapte
Cu foc aprins din Dumnezeu
Și luminând departe
Să vadă Mirele iubit
Mireasa că-l așteaptă
Să intre-n Locul mult dorit
Fecioara înțeleaptă.
***
Cu-amărăciune mă întreb:
Câți mai slujim pe Domnul?
Câți așteptăm cerul etern
Sau câți dormim azi somnul
Ce ca-ntr-o pânză i-a cuprins
Pe cei făr de putere
Ce-s cufundați în visul nins
De foamea dup-avere?
Privesc in jurul meu mâhnit:
Tot mai putini stau gata
Cu candela aprinsă-n timp
Să zică:Maranata!
Căci cei mai mulți au adormit
În vise maiestuoase
Mirele-aproape c-a sosit
Iar ei visează….case…
Și proprietăți.Provizii mii
Că doar….să le ajungă!…
Vină și alți bani,câți or fi
Ca-ntr-o uriașă pungă..
Bineveniți sunt orișicând!
Cinstiți???..nu mai contează!…
Un rost s-avem vrem pe pământ
Și-un nume, mai cu vază!
-Frate iubit, să ne unim
Mai mulți la rugăciune
-De asta frate, nu am timp
Fac lucruri totuși bune
Dobânda-i mare, eu trudesc
Până-n târzie seară
Chiar și-n picioare ațipesc
Cum, rugăciune iară?
Doar mici exemple oglindesc
Cruda realitate
De cer mulți nu-și mai amintesc
De ei e prea departe..
Lucrarea Tatălui ceresc
A fost înlocuită
De visul lacom, pământesc
Ce va pieri-ntr-o clipă..
Îi chemi și-ncerci să-i motivezi
Cu drag la Închinare
Dar dragostea mai poți să crezi
Că-i țelul lor cel mare?
Nu, mai degrabă ar lovi
În tot ce-i bun, cu silă
Și-n roada firii ar dospi
Râzând ei, fără milă….
***
E-aproape doisprezece. Știu.
E-aproape miezul nopții
Eu totuși gata vreau să fiu
Să trec de pragul porții
Și-n zbor să mă ridic spre cer
Cu toți cei dragi din casă
Către iubitul din Etern
Noi, fiind a Sa Mireasă.
Cu candelele luminând
De focul veșniciei
În zbor ne-om înălța cântând
Spre țara bucuriei
Rămână dar în urmă jos
Pungile mari și sparte
Ce s-or topi-n foc nemilos
De cerul sfânt departe.
*
Ce trist va fi insă de cei
Ce-au auzit Cuvântul
Dar au iubit fără temei
Averea și pământul.
Cine e sfânt, sfintească-se
Și să lepede somnul
Căci în curând spre glorie
Ne va nălța-n zbor Domnul.

Emanuel Hasan

Mâine nu poți ști

Vezi cum în zbor se duce timpul, comoara ce-am primit-o-n dar ?
Și noi vom trece toți ca gândul fără-a lăsa urme măcar.
În zbor se duc cum trec cocorii an după an spre veșnicii
Și în curând se-arată zorii, a judecății mare zi.

Mâine nu poți ști de va mai fi o zi
În care să-L slujești pe Dumnezeu.
Nu risipi-n zadar un timp primit în dar
Căci ceasul care vine, nu-i al tău.

Necaz e doar aici sub soare;
În lume totu-i trecător
Doar în a cerului splendoare
Poți fi pe veci nemuritor.

Doar în Isus ai siguranța
Vieții fără de sfârșit
Ți-ai pus în El deplin speranța,
Sau nici măcar nu te-ai gândit ?

Ilie Belciu

Viaţa de credinţă a lui Avraam

A plecat fără să ştie unde se duce. Evrei 11:8

În Vechiul Testament relaţia personală cu Dumnezeu se arăta prin despărţire; acest lucru este simbolizat în viaţa lui Avraam prin despărţirea de ţara lui, de cunoscuţii şi de rudele lui. Astăzi, această despărţire este mai mult o despărţire de ordin mental şi moral de felul în care privesc lucrurile cei ce ne sunt dragi, dar care nu au o relaţie personală cu Dumnezeu. Isus Cristos a subliniat acest lucru (vezi Luca 14:26).

Credinţa nu ştie niciodată unde este condusă, dar ea îl iubeşte şi îl cunoaşte pe Cel care conduce. Viaţa de credinţa nu este o viaţă a intelectului şi a raţiunii, ci o viaţă de cunoaştere a Celui care ne cheamă „să pornim la drum”. Temelia credinţei este cunoaşterea unei Persoane, iar una dintre cele mai mari capcane în care putem cădea este ideea că Dumnezeu ne va duce cu siguranţă la succes. Stadiul final al vieţii de credinţă este realizarea caracterului; noi trecem prin multe transformări în procesul de formare a caracterului. Când ne rugăm, simţim cum ne infăşoară binecuvântarea lui Dumnezeu şi pentru moment suntem schimbaţi, dar apoi ne întoarcem la zilele şi căile noastre obişnuite, iar gloria dispare.

Viaţa de credinţă nu este un zbor la mari înălţimi, ci o umblare zilnică neobosită. Nu este vorba de sfinţire, ci de ceva infinit mai înaintat decât sfinţirea, şi anume de credinţa care a fost încercată şi a trecut testul. Avraam nu este un model de sfinţire, ci un model de viaţă de credinţă, o credinţă încercată, zidită pe un Dumnezeu real. “Avraam L-a crezut pe Dumnezeu”.

Oswald CHAMBERS

La sfat cu Tatal

Copilul Meu…in asta zi vegheat-am langa tine
Si fiecare pas ce l-ai facut a fost din Mana Mea,
Dar vreau acum sa stai la sfat cu Mine
Pentru a-ti reaminti ce mult iubesc  fiinta ta!

Daca lacrimile ti-au prelins pe-al tau obraz,
O,fiule,nu dispera!Cunosc suspinul tal!
Priveste inainte dincolo de-al tau necaz
Si nu uita ca-n toate Eu sunt Dumnezeu!

Daca azi ai intalnit batjocori,
Nu te opri din alergare scumpa fiica…
Adu-ti aminte ca si eu le-am cunoscut pe -alocuri
De aceea alearga,alearga fara frica!

Poate azi ai cunoscut dezamagirea,
Dar nu te uita ´napoi;
Spre Mine indreapta-ti mereu privirea
Si toate le vei intelege in Ziua de Apoi..

Chiar daca rana din trup iti sangereaza-amar
Adu-ti aminte ca Eu am ingaduit asa..
Caci si durerea Mea a fost mare pe Calvar
Dar am rabdat pentru a te castiga!

Pe langa multe rani,astazi ti-am dat si harul
De a zambi si a te bucura nespus
Pentru ca dragostea Mea iti este darul
Care ti-e dat pentru a ajunge Sus!

Prin zambetul ce azi l-ai daruit,
Ai aratat iubite fiu ca esti al Meu!
Si oricat de greu iti e spre Infinit
Fii fericit ca Eu sunt Dumnezeu!

Tot ce azi tu ai intalnit in drum,
Sunt doar o punte catre Eternul Soare
Care va straluci cand toate vor fi scrum
Ca sa intelegi ca vorba Mea nu moare!

Fii tare fiule,si nu privi in urma
Pentru ca,iata,Ziua Sarbatorii vine!
Atunci imi voi lua micuta turma
Ca sa zburam sper zarile senine!

Raluca Iacob