Ce-i omul?

Ce este viaţa, te întrebi, ce-i omul?
Infim atom în universul vast?
Drum între leagăn şi-ultim ceas nefast?
Firul subţire ce-l deşiră ghemul?

E doar un abur ce se-arat-o vreme
Plutind, mânat de vise, apoi piere,
Urmează, mai târziu, sau mai devreme,
Temuta cale fără-napoiere.

Suntem captivi trăirilor prezente,
Trecutul şi-a-ncuiat tăcut zăvorul,
Sperăm în şansa clipei complezente,
Însă nu ştim ce-aduce viitorul.

De mici dorim să facem paşi mai mari
Ne-ascundem vârsta să părem “mai copţi”,
De-ar fi-n putinţă, peste ani să sari …
Sunt zile-n care ne-am lipsi de nopţi.

Adulți fiind, cu sârg clădim, clădim,
Nimic nu poate-a ne tăia elanul,
Ades uităm că într-o zi murim,
Nu ştim dac-o mai fi un alt “la anul”.

Iar de-mbrăcăm şi “haina bătrâneții”,
Clipele zboară, parcă-s mai grăbite,
E-un dar să vezi iar zorii dimineţii,
Nopţile-s albe, zilele-s cernite.

În urmă suflă vântul rece-al morții,
Inima-şi poate-opri oricând bătaia,
Uşor lăsăm atâtea-n voia sorții
Fără să ştim când ni se-ntoarce “foaia”.

Ţărâna se întoarce în ţărână,
Iar lacrimile râuri curg în urmă,
Doar amintiri de-acum o să rămână
Şi năzuinţi ce moartea nu le curmă.

Te-ntrebi: ce-i omul pe făgaşul vieţii?
Un abur, o firavă adiere …
Dar cel născut din Dumnezeu nu piere,
E-ngemănat cu raza Dimineţii!

Olivia Pocol

Nimic fara Isus

Nu vreau o viață fără Domnul
O zi, o clipă-un ceas măcar.
Căci viața fără a Sa prezență
Este trăită în zadar.

Nu vreau nici răsărit de soare,
Nici umblet zilnic sau vreun țel.
Nu vreau NIMIC din lumea aceasta
Dacă întâi nu-L vreau pe EL.

Nu vreau nici hrană și nici apă,
Chiar dacă îmi sunt de folos.
Nu, nu le vreau, de înainte,
Nu-l vreau cu sete pe Hristos.

Nu vreau nici bani nici avuție
Nimic din tot ce-i efemer.
Nu, nu le vreau de toate acestea
Mă vor îndepărta de cer!

Nu vreau nici planuri și nici vise,
Nici propășirea lor de fel.
Nu vreau să le văd împlinirea
Dacă în ele nu e El!

Vlad Bucur 

Ce-i omul?

Ce este viaţa, te întrebi, ce-i omul?
Infim atom în universul vast?
Drum între leagăn şi-ultim ceas nefast?
Firul subţire ce-l deşiră ghemul?

E doar un abur ce se-arat-o vreme
Plutind, mânat de vise, apoi piere,
Urmează, mai târziu, sau mai devreme,
Temuta cale fără-napoiere.

Suntem captivi trăirilor prezente,
Trecutul şi-a-ncuiat tăcut zăvorul,
Sperăm în şansa clipei complezente,
Însă nu ştim ce-aduce viitorul.

De mici dorim să facem paşi mai mari
Ne-ascundem vârsta să părem “mai copţi”,
De-ar fi-n putinţă, peste ani să sari …
Sunt zile-n care ne-am lipsi de nopţi.

Adulți fiind, cu sârg clădim, clădim,
Nimic nu poate-a ne tăia elanul,
Ades uităm că într-o zi murim,
Nu ştim dac-o mai fi un alt “la anul”.

Iar de-mbrăcăm şi “haina bătrâneții”,
Clipele zboară, parcă-s mai grăbite,
E-un dar să vezi iar zorii dimineţii,
Nopţile-s albe, zilele-s cernite.

În urmă suflă vântul rece-al morții,
Inima-şi poate-opri oricând bătaia,
Uşor lăsăm atâtea-n voia sorții
Fără să ştim când ni se-ntoarce “foaia”.

Ţărâna se întoarce în ţărână,
Iar lacrimile râuri curg în urmă,
Doar amintiri de-acum o să rămână
Şi năzuinţi ce moartea nu le curmă.

Te-ntrebi: ce-i omul pe făgaşul vieţii?
Un abur, o firavă adiere …
Dar cel născut din Dumnezeu nu piere,
E-ngemănat cu raza Dimineţii!

Olivia Pocol

Raiul copilăriei

Am fost în rai pentru o vreme,
Lipsit de grijuri, teamă sau nevoi.
Raiul copilăriilor eterne
Cu vise, jocuri, soare și zăvoi.

Eram la casa parintească
Copil iubit, plin de speranțe,
Gata mereu să se însuflețească
Oricând, și-n orice circumstanțe.

Era frumos totul în jur,
Toate-aveau gust și împlinire,
Și aerul era mai pur,
Și ceru-avea mai multă strălucire.

Și diminețile erau
Mai pline parcă de lumină,
Iar ploile parcă cădeau
În cântece de mandolină.

Rai minunat cu rouă și iubire,
Cu flori și cu miros de fân,
Cu liniște și stropi de fericire
În vechiul și umilul nost’ cămin.

Odată-n cer pe sfinte plaiuri
Eu cred că te voi reîntâlni,
Dar nu vremelnic, ci o veșnicie
Unde cu toți vom fi pe veci copii…

Puiu Chibici 

Tu-mi numeri pașii

Tu-mi numeri pașii vieții mele
Și clipele ce le trăiesc,
Zilele bune, dar și cele rele
Și anii ce aici îi împlinesc.

În bunatatea-Ți foarte mare
Atâta har mi-ai oferit,
Atâta binecuvântare
Și-atâtea vise mi-ai îndeplinit.

Avut-am parte lângă Tine
De soare cald și de splendori,
De ploi dar și de zări senine,
De spini, dar și de multe flori.

Tu-mi numeri înca răsuflarea
Și ale inimii bătăi.
Îmi urmărești și-acum umblarea
Și mă ferești de toți cei răi.

Tu, Domn bogat în bunătate,
Milos și drept, și-ndurător,
Tu, meriți slava, cinstea-n toate,
Preasfânt și veșnic Ziditor.

Puiu Chibici 

Credința timpurilor noastre

Credința e credință
Așa ar trebui să fie,
Să-ți treacă prin ființă
De la extaz la agonie.

Credința te trimite
Ca să privești spre cer,
Să vezi cu ochii tăi
Stelele până pier,

Să știi că-s tot acolo,
Ascunse, dar privesc,
Cumva tot universul
Și spre pământ firesc.

Credința îți dă aripi,
Te scoli de dimineață,
Punând genunchii jos,
Mulțumești pentru viață.

Credința este aceea
Când visele îți sunt,
Adesea cu cântări
Ce nu le-ai auzit nicicând.

Credința te deșteaptă
În miezul nopții ades,
Să te rogi făr’ de grabă
La Tatăl cel ceresc,

Să ceri iertare îndată,
Să spui unde-ai greșit,
Să-ți recunoști păcatul,
Celui” Desăvârșit”.

Când crezi că ai credință,
Așa crezi tu, de fel,
Chemă pe Dumnezeu
În ajutor mereu,

Să-ți întărească credința,
Adesea ne-o pierdem,
În faptul că suntem,
Niște pocăiți, rebeli.
… . .

Credința timpurilor noastre,
Parcă nu e la fel,
Pe placul Domnului,
Credinței celei de ieri,

Ne-am modernizat,
Credința ne înconjoară,
După timpul de azi
Cu vremea milenară.
… . .

Credința e aceeași,
E HAR nemeritat,
Ce ne trezim cu ea,
Cu iertarea de păcat,

Când primim pe Hristos,
În inimă- L lăsăm,
Toată viața I-o dedicăm,
Fără să ne plângem,

Credința e aceeași,
De-atunci când ați primit,
Pe „Darul”cel mai mare,
Atunci când v-ați pocăit.

Trăiți creștini „Credința”
Așa cum ți-a fost dat,
Cu flacăra iubirii
Ce în suflet ți-a intrat.

Crede orice ar fi,
În fiul Lui Dumnezeu,
C-a murit pentru tine,
Pentru păcatul tău.

Ține-te legat mereu
De credința lăsată,
În suflet de Dumnezeu
Ca Darul fără plată,

Crede și nu cârti,
Deșteaptă-te odată,
Credința e aceași,
Cum a fost altădată.

Iubește pe Isus,
Cu toată ființa ta,
În dar ai să primești,
Viață veșnică,”Nemurirea”.

Anișoara Sirbu 

Primăveri de suflet

Din Tine, spre noi, cu surâsuri cerești
De soare, de verde, de flori, de petale
Reverși primăverile Tale.
În suflet, în vise aripi dăruiești
Spre Tine, spre bine, spre tot ce iubești.

Re-nvie din ghețuri, din pietre, din noi
Doruri de pace și zâmbet de viață.
Pălesc, se topesc sub călduțele ploi
Pornirile toate ce mersul ne-ngheata.
Ființele noastre de Ceruri se agață.

De-acum, în privire și-n suflete cresc
Splendori, bucurii, închinări înspre Tine.
Se vede în inimi Iubirea ce vine
O lume-întreagă s-ascundă în Sine.
Din nou veșniciile-n oameni rodesc.

Gabriela L. 

Tu cel ce vrei ca altul să te dai

Tu cel ce vrei ca altul să te dai,
Să-arăți că ești mai sfânt, mai drept, mai bun,
Să impresionezi prin al tău cânt sau grai,
Pe noi, ne păcălești. Dar nu și pe Stăpân.

Tu cel ce vei transmite prin vorbe sau mesaj,
Ce vrei să cumperi texte din inimă ieșite
Acelui ce-a vrut viața, departe de miraj,
Citind, plângând în rugă, scriind clipe trăite. . .

Da, tu, pe noi, ne poți induce în eroare;
Te și aplaudăm, îți dăm “like”, ”inimioare”. . .
Dar cum te simți când ești doar tu cu al tău eu?
Ești trist și ne-mplinit. Știi tu și Dumnezeu.

Acel care ”orbește” o ia pe căi sucite,
Apucă aparențe și vise ne-mplinite.
Și singur, pân` la urmă, el se va da de gol.
Așa spune Cuvântul prin al Duhului sol.

Te-ndemn ca mai degrabă, să vii așa cum ești!
Și sincer cere-i: „Doamne, Tu să mă fericești! ”
Să ai pace-n lăuntru și să dormi liniștit.
Că-i minunat să știi că nu “te-ai” păcălit.

Că vine vremea-n care depui o mărturie,
Și de nu-i adevărul în gură, ce-o să fie?
Și-ai vrea să-aduni: buchete, coșuri cu roade multe,
Dar ceva nu se leagă. . . rămân cuvinte surde.

Așa că, vin` la Domnul! Sărac în duh, cum ești,
Învață să te-apropii și să te umilești!
Și cel ce e bogat in bunătatea Sa,
Văzându-te smerit, te poate ridica.

El are daruri multe. Atotputernic este!
E gata să le-mpartă, să dea din plin. . . și peste. . .
Să dea pe dinafară și din paharul tău,
Și din apa curată, poate voi bea și eu.

Că ce ne dă Stăpânul, nu este pentru noi,
Ci spre îmbărbătarea celor ce se simt goi.
Spre mângâierea-altora, trezire, ridicare,
O, că-i atât de lucru! Ogoru-i așa mare!

Și-ți spun că Domnul Isus, chiar te va folosi
Când vrea să-ți dea un dar și curat te-o găsi.
Că vrea să fi destoinic, un ucenic ales.
Nu Iudă, nu fățarnic, nu ca cei din Efes!

Lidia Gheorghe 

Copile iubit,

Te veghez din ceruri,
de la Dumnezeu
şi pe-aripi de îngeri
port Eu visul tău.
Tu visezi o zână
sau un Făt-Frumos
cu o pelerină,
mască, roib ales.
Eroi de poveste –
reali sau din cărţi –
însă erou este
cel ce schimbă vieţi,
nu printr-o baghetă,
formă sau doctrină,
ci prin viaţa dată
pentru-o cauză bună.
Eu, pe a Mea frunte,
ca într-o cunună,
am purtat păcate,
spini şi grea osândă
şi-am murit pe cruce
pentru-al tău păcat,
dar prin înviere
viaţa-am câştigat.
Îmi doresc, copile,
ca în drumul tău
şi-n visele tale
să îţi fiu Erou!

Cristina Magdalena Frâncu