Jertfirea vieţii naturale

„Avraam a avut doi fii: unul din roabă şi unul din femeia slobodă.” Galateni 4:22

În acest capitol din Galateni Pavel nu se ocupă de păcat, ci de relaţia dintre viaţa naturală şi cea spirituală. Viaţa naturală trebuie transformată în viaţă spirituală prin jertfă, altfel se va produce o scindare în existenţa noastră. De ce a rânduit Dumnezeu ca viaţa naturală să fie sacrificată? Dumnezeu n-a rânduit aşa ceva! Aceasta nu este rânduiala lui Dumnezeu, ci voia Sa permisivă. Rânduiala lui Dumnezeu cerea ca viaţa naturală să fie transfonnată în viaţă spirituală prin ascultare; păcatul este cel care a făcut necesară sacrificarea vieţii naturale.

Avraam a trebuit să-l jertfească pe Ismael înainte de a-l jertfi pe Isaac. Unii dintre noi încearcă să-I aducă lui Dumnezeu jertfe spirituale înainte de a fi jertfit viaţa naturală. Singurul mod în care Îi putem oferi lui Dumnezeu o jertfă spirituală este prin a ne aduce trupurile ca o jertfă vie. Sfinţirea înseamnă mai mult decât eliberarea de păcat, ea înseamnă ca eu, cel pe care l-a mântuit Dumnezeu, să mă predau în mod deliberat Lui, fiind gata să plătesc preţul, indiferent cât de mare ar fi.

Dacă nu sacrificăm viaţa naturală in favoarea vieţii spirituale, viaţa noastră naturală va dispreţui viaţa Fiului lui Dumnezeu din noi şi va produce o permanentă tulburare. Acesta este întotdeauna rezultatul unei naturi spirituale nedisciplinate. Ne merge rău pentru că refuzam cu încăpăţânare să ne disciplinăm fizic, moral sau mental. N-am fost disciplinat când eram copil. Dacă este aşa, trebuie să te disciplinezi acum! Dacă n-o faci, îţi vei ruina întreaga viaţă, neputând fi de folos lui Dumnezeu.

Dumnezeu nu stă alături de viaţa noastră naturală cât timp noi o cocoloşim; dar când o alungăm în pustie şi o ţinem cu hotărâre în supunere. El va fi alături de ea; va deschide izvoare, va crea oaze şi-Şi va împlini toate promisiunile privitoare la viaţa naturală.

Oswald CHAMBERS

Anunțuri

Împotrivirea vieţii naturale

„Iar cei ai lui Cristos Isus au răstignit carnea împreună cu patimile şi cu poftele ei.”Galateni 5:24.

Viaţa naturală nu este păcătoasă în sine, dar noi trebuie să renegăm păcatul, să nu mai avem nimic de-a face cu el sub nici o formă. Păcatul aparţine iadului şi diavolului; eu, în calitate de copil al lui Dumnezeu, aparţin cerului şi lui Dumnezeu. Nu se pune problema să renunţ la păcat, ci să renunţ la drepturile pe care le am asupra propriei mele persoane, şi renunţ la independenţa şi dorinţa mea de afirmare. Aici trebuie dată bătălia. Lucrurile care sunt corecte, nobile şi bune din punct de vedere natural sunt cele care ne ţin departe de ce are Dumnezeu mai bun pentru noi.

A înţelege că virtuţile naturale se împotrivesc predării noastre în mâna lui Dumnezeu înseamnă a ne aduce sufletul în mijlocul celei mai mari bătălii pe care o are de dat. Foarte puţini dintre noi luăm apărarea lucrurilor dezgustătoare şi rele, însă luăm apărarea celor bune. „Binele” se împotriveşte la ceea ce este „cel mai bine”; cu cât urci pe scara virtuţilor naturale, cu atât este mai intensă opoziţia faţa de Isus Cristos. „Cei ai lui Cristos Isus au răstignit carnea” – pe viaţa ta naturală o va costa totul, nu doar unele lucruri. „Dacă vrea cineva să fie ucenicul meu, să se lepede de sine”, adică de drepturile pe care le are asupra sa, dar înainte de a putea face asta, omul trebuie să-şi dea seama cine este Isus.

Nu refuza să-ţi „înmormântezi” propria ta independenţă.Viaţa naturală nu este spirituală; ea poate fi transformată în viaţă spirituală numai prin jertfă. Dacă nu jertfim categoric viaţa naturală, supranaturalul nu poate deveni niciodată natura noastră. Nu există un drum „regal” în această direcţie; fiecare dintre noi trebuie să ni-l croim cu propriile noastre mâini. Aici nu e vorba de rugăciune, ci de acţiune.

 Oswald CHAMBERS

Cu adevărat liber

„Dacă Fiul vă va face liberi, veţi fi cu adevărat liberi.” Ioan 8:36

Dacă mai există în noi vreo urmă de încredere în sine, aceasta va spune întotdeauna: “Nu pot face asta”. Personalitatea nu spune niciodată “nu pot”, ci absoarbe totul. Personalitatea doreşte întotdeauna mai mult; aşa suntem făcuţi. Am fost creaţi cu o mare capacitate pentru Dumnezeu, dar păcatul şi individualitatea noastră sunt lucrurile care ne împiedică să ajungem la El. Dumnezeu ne eliberează de păcat; noi însă trebuie să ne eliberăm de individualitatea noastră, adică să-I aducem lui Dumnezeu viaţa noastră naturală şi să I-o oferim ca jertfă, pentru ca El să o poată transforma în viaţă spirituală prin ascultarea noastră.

Dumnezeu nu acordă nici o atenţie sinelui nostru natural în dezvoltarea vieţii noastre spirituale. Planul Său trece peste viaţa noastră naturală şi noi trebuie să avem grijă să stăm de partea lui Dumnezeu, nu împotriva Lui spunând: “Nu pot face asta”. Nu Dumnezeu ne va disciplina, noi trebuie să ne disciplinăm. Nu Dumnezeu va face rob orice gând şi imaginaţie, ci noi trebuie să facem asta. Nu spune: “O, Doamne, sufăr de neputinţa de a-mi controla gândurile”. Să nu suferi de aşa ceva! Încetează să mai asculţi de tirania individualităţii tale şi câştigă-ţi libertatea personalităţii.

“Dacă Fiul vă va face liberi…” Nu înlocui cuvântul “Fiul” cu “Mântuitorul”. Mântuitorul ne-a eliberat de păcat; dar aici este vorba de libertatea care vine din eliberarea adusă de Fiul Aceasta vrea să spună Pavel in Galateni 2:20: “Am fost răstignit împreună cu Cristos”. Individualitatea lui naturală a fost frântă şi personalitatea Lui a fost unită cu Domnul său – nu îmbinată, ci făcută una cu El. “Veţi fi cu adevărat liberi”, liberi în însăşi esenţa fiinţei voastre, liberi înlăuntrul vostru. Avem tendinţa să ne bazăm pe propria noastră putere, în loc să căutăm umplerea cu putere prin identificarea cu Isus.

Oswald CHAMBERS

*Vezi meditaţiile din 11 şi 12 decembrie – acolo se arată mai detaliat ce înţelege O. Chambers prin individualitate şi personalitate. Ns.

 

Cerul de lumină

Motto: „”Cine are urechi să asculte ce zice Bisericilor Duhul: ”Celui ce va birui îi voi da
să mănânce din pomul vieții, care este în raiul lui Dumnezeu.”” Amin! Ap. 2:7.

Daca-ai pornit pe drumul de credință
Nu te opri pe margine să stai;
Nimic nu poți obține fără suferință,
De-aceea-i greu urcușul către Rai.

Încrede-te în Cel ce te-a făcut!
Din inimă să crezi! Nădăjduiește!
Nu poți să fii lui Dumnezeu plăcut
Dacă credința vie îți lipsește.

Credința este cea care împarte
În două, viața celui credincios:
Nădejdea mântuirii-i prima parte,
A doua-i veșnicia cu Hristos.

Cei cu-ndoielnică încredințare,
Cu sfinții n-au să se asemuiască.
Că sfinții către ceruri pot să zboare,
Iar ceilalți… Nici să se târască.

Vei birui când inima ți-i plină
De adevăr și dragoste-n Hristos
Să urci spre cerul de lumină,
Scăpând de întunericul de jos.

Să uiți de pământeasca-ți fire
Și să o rupi cu poftele lumești,
Iar sufletu-ți flămând de nemurire
Cu Pâinea din Cuvânt să îl hrănești.

Să îți astâmperi setea cu Apa Vie
Sorbind-o din Cuvânt, pe îndelete,
Și duhul tău strigând cu bucurie:
„Isuse-al meu! De pacea Ta mi-e sete!”

Obosit, ajungi în cerul de lumină
Că drumul de Hristos e netezit,
Dar nemurirea nu-i un loc de-odihnă
Ci, o lucrare fără de sfârșit. Amin!

Ioan Vasiu 

Destinat pentru a fi sfânt

“Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt.” 1 Petru 1:16

Aminteşte-ţi permanent care este scopul vieţii tale. Destinul omului nu este nici fericirea, nici sănătatea, ci sfinţenia. In zilele de astăzi avem mult prea multe dorinţe şi ne risipim în ele; dorinţe bune, nobile şi drepte care poate îşi vor găsi împlinirea, dar pe care Dumnezeu trebuie să le facă să nu mai aibă o aşa mare importanţă pentru noi. Singurul lucru care contează cu adevărat este dacă omul vrea să-L accepte pe Dumnezeul care-l va face sfânt. Oricare ar fi preţul, omul trebuie să aibă o relaţie bună cu Dumnezeu.Cred eu că trebuie să fiu sfânt? Cred că Dumnezeu poate să vină în inima mea şi să mă facă sfânt? Dacă, prin predica ta, mă convingi că nu sunt sfânt, voi fi indignat de această predică. Vestirea Evangheliei trezeşte resentimente puternice, deoarece Evanghelia îmi dezvăluie că nu sunt sfânt; dar, de asemenea, ea trezeşte în mine o dorinţă intensă. ‘

Dumnezeu are un singur scop pentru om, şi anume sfinţirea. Singurul Său scop este crearea de sfinţi. Dumnezeu nu e o maşină eternă de binecuvântat oameni; El n-a venit să mântuiască oamenii din milă; El a venit să-i mântuiască, deoarece i-a creat ca să fie sfinţi. Ispăşirea înseamnă că Dumnezeu mă poate aduce înapoi la unitate perfectă cu El prin moartea lui Isus Cristos, fără să rămână nici o umbră între noi.

Nu tolera niciodată, din compasiune faţă de tine sau faţă de alţii, vreun obicei care nu este după voia unui Dumnezeu sfânt. Sfinţenia înseamnă puritate în umblarea ta, în cuvintele care-ţi ies din gură, în gândurile pe care le nutreşti – orice detaliu al vieţii să fie sub privirea lui Dumnezeu. Sfinţenia nu este numai ceea ce-mi dă Dumnezeu, ci şi ceea ce manifest eu din ce mi-a dat Dumnezeu.

 

Nu există atei pe patul de moarte…

Nu există atei pe patul de moarte…
Când singuratic stai în prag de veșnicie
Și ca un ciob strivit cu filozofii deșarte
Tu te frămânți în bezna negurii din noapte
Fără speranță… înfrânt de propria-ți mândrie.

Nu există atei pe patul de moarte…
Când ești doborât… iar focul vieții tale-i stins
Tu cu regret privești la planurile ruinate
Că totul s-a sfârșit și le vei lăsa pe toate
Și înțelegi că-i prea târziu… și ești învins.

Nu există atei pe patul de moarte…
Când tu ești cântărit în cumpăna divină
Și simți cum inima tot mai încet îți bate
Când nu mai ai de spus nimic căci e realitate
Și te prefaci în scrum și într-un pumn de tină.

Nu există atei pe patul de moarte…
Când descurajat privești cu teamă-n jurul tău
Căci ești dator să dai răspuns corect la toate
La examenul vieții pentru ale tale fapte
Judecătorului Suprem… lui Dumnezeu.

Nu există atei pe patul de moarte…
Când sufletul tău plânge-n pragul disperării
Căci dorul după cer pe veci îl va desparte
De Acel ce l-a creat… pentru eternitate
Nu amâna… de ce te împotrivești chemării?

Nu există atei pe patul de moarte…
Când vezi că mâna Lui îți scrie azi sentința
Privește la Isus… căci e plin de bunătate
Păcatele la Golgota ți le-a iertat pe toate
Dar să știi: că El nu-ți iartă… necredința.

Mihail Cebotarev 

Poartă a vieții

Să mori când totul e pe moarte
E doar banalul ce te-așteaptă.
Nădăjduiești să nu ai parte?
Ridicol gând, căci ea nu iartă
Te vrea acum și nu-i departe.

Nu vezi în jur că-i doar durere
Nădejdea este în zadar
Și-orice făptură vie piere,
Norocu-i fața unui zar
Iar moartea umblă la vedere.

Călca Hristos pe capul morții?
A fost odată, de demult.
Tu să accepți solia sorții
Să uiți în lumea de tumult
Că Trupul lui e poartă-a Vieții.

Greșit e-acum s-aștepți miracol
Căci veacul este rațional.
Să lupți acum cu-orice obstacol
Adânc te-ntorci spre material
Și te ferești să fii ridicol.

Răsare-n minte o cântare
Hristos e Domnul, Aleluia
E Cel ce-aduce vindecare,
Dar în acord cu teoria
Să ne oprim doar la iertare.

E mai comod să mergi pe cale
Cu predici, cânturi, poezii,
S-alegi cărările din vale
Decât poteci în nopți târzii
Cu rugă, post și agonii.

Iubirea jertfă vrea să fie
Prin tulburi vremi și-adânc în noapte
Biserica e poartă vie
Împotrivind demonici șoapte
Și-aduce viață-n loc de moarte.

Grigore Hurdubae 

Eram copil în zorii vieții

Eram copil în zorii vieții
cu ochi de vis cînd am gustat
cu buze arse de dorință
otrava primului păcat.

Din dulcea lui otravă care
eu am băut-o însetat,
mi s-a lăsat adînc pe suflet
povara primului păcat.

Sub apăsarea uriașă
de-atunci simțit-am ne-ncetat
cum arde inima și-o neacă
durerea primului păcat.

Cînd mi-am privit trecutu-n tina
păcatului adînc pătat,
mi-a năvălit amară-n suflet
mustrarea primului păcat.

Așa s-a zămislit în mine
din jalea primului oftat
cu prima lacrimă-a mustrării
căința primului păcat.

Eram copil, copil Isuse
atît de fraged și curat
cînd m-a făcut să gust ispita
minciuna primului păcat.

Iar azi de-atunci, de-atîta vreme,
plătesc cu plîns nemîngîiat
cu remușcări și suferință
căderea primului păcat.

Isuse, Jertfa Crucii Tale
și Prețul Sîngelui vărsat,
ah, cred că pot să-mi dea deplină
iertarea primului păcat.

Traian Dorz 

E timpul vietii

Orele bat
Şi clipele trec
Şi raza de soare
Se-nalţă pe cer;
E timpul vieţii,
E timpul de zbor.
Ridică-ţi privirea
Şi-aleargă spre nori,
Căci tot ce-i ’nainte:
Ogoare şi vii,
Ţi-a dat Domnul slavei
Să-mparţi bucurii;
Să-I pui la picioare
Cununa de dor,
Să-ţi dea măreţie
Prin oameni şi flori.
Prin floarea gingaşă
S-ajungi să cunoşti
Întreg universul
Şi lumea de jos.
Ca toate-mpreună
Să-ţi spună mereu:
„Rămâi şi slujeşte-I,
Şi-n veci n-ai să mori !”

Socaciu Elisabeta CatalinaSoca