Umblare pe marea vieții

Când în clipa-nvolburată, înfricați și plini de spaimă
Te-au trezit din somnul clipii ai tăi ucenici aleși
Când șuvoaiele de ape cuprindeau a bărcii cârmă
Tu erai acolo Doamne, plin de pace și semeț.

Și-ndreptata-i atunci glasul către valurile mării
Și spre vântul cel năsprazinc care aspru se porni
La a Ta mustrare, Doamne, toate forțele naturii
Au tăcut îndată! Liniștea din noapte se-auzi.

Si-nțeles-au ucenicii, că Tu ești Cârmuitorul
Că în mână Ta stau toate, ascultând al Tău sfânt glas
Că în noaptea cea mai neagră, Tu devii Luminătorul
Care strălucești deplin, până-n cel din urmă ceas.

O clipă Doamne si-astăzi parcă-ațipisei.
Și negura cea grea lovi din nou năpraznic
Dar nu în ucenici, ci-n barca vieții noastre
Suflă deodată vântul cu un vârtej puternic

Cuprinsu-ne-a și teama și-ngrijorarea vieții
Și valurile-uriașe ne-au devenit stăpân
Crezut-am că Tu, Doamne, ai ațipit la cârmă
Și că ne lași pe ape, in valuri sa pierim.

Și-n tot tumultul vieții, și-n toată agonia
Uitat-am că-n furtună, ești lângă noi prezent
Până în clipa când umili, am ridicat privirea!
Atunci zărit-am chipu-Ți cel minunat și blând!

In el am tresărit iubirea-Ți fără de hotare
Ce ne-a redat puterea de a păși ‘nainte
Cu vocea Ta cea blândă ne-ai refăcut chemare
Ca să umblăm pe ape, încrezători în Tine.

Știm Doamne, căci și astăzi rămasa-I sus la cârmă
Și ne conduci prin toate fiindu-ne ajutor
Nu poate nici o forță străină a-Ți sta împotrivă
Căci toate-Ți sunt supuse, smerit și-ascultator.

Și ne smerim și noi, recunoscând, ca odinioară
Că Tu ești Domn și toate Ți se supun, deplin
Îți dăruim viața ca dar a mulțumirii jertfă
Până în ziua revederii!
Te așteptăm, slujind supuși amin!

ASVB 

A înviat Isus

Stă țintuit pe cruce, pe Golgota,
Isus Hristos și-n jurul Lui privesc
Ostași romani, aprozii și cohorta
De oameni răi, ce moartea I-o doresc.

Privind la Fiu Său, Cerescul Tată,
Și-a ‘ntors cu-amar privirea sus în Cer
Iar prin văzduh cu mintea-ntunecată
Venea râzând în hohot, Lucifer…

Fiind acum cuprins de frenezie
C-a reușit pe Domnu-a răstigni;
Dar planul Sfînt el n-avea cum să-l știe
Nici ce se va-ntîmpla a treia zi.

Acum cuprinși de-aceiași bucurie
Și-aprozi și preoți ținta și-au văzut
C-au vrut demult într-un mormânt să-L știe
C-au vrut și ei, ce Lucifer, a vrut.

Din toată trista scenă, doar tâlharul
L-a înțeles pe Domnul și-a primit
Iertarea de păcat numită: Harul
Fiind pe veci salvat și mântuit.

Isus în chinuri a strigat „- Mi-e sete!”
Și nici un srop de apă n-a primit
Ci-n schimb I-au dat oțet într-un burete
Ca-n urmă să declare: „- S-a sfârșit!”

Deși la ucenici Isus le spuse,
Deși atunci au fost încredințați,
Acum orice speranță dispăruse
Fiind dezamăgiți și-ndurerați.

Dar cînd spre-a treia zi dădură zorii
Un fulger tot văzduhul l-a brăzdat
Și leșinați căzură păzitorii
Când la mormânt, un Înger s-arătat.

Rupând pe veci a minții rațiune,
Dintr-un mormânt cu piatră ferecat,
A săvârșit cea mai de preț minune
Isus Hristos din morți a înviat!

A înviat Isus, Izvorul Vieții!
Cu moartea Lui, El moartea birui;
Luceafărul din zorii dimineții
Și Soarele ce nu va asfinți.

Cînd s-au trezit ostașii, plini de frică,
La marii preoți ei au alergat
Și tremurînd au început să zică:
-” Să știți cu toți… Hristosul… A-nviat!”

„Rabuni!” izbucni în plâns Maria –
Când pe Învățător L-a cunoscut
Cine-ar putea să spună bucuria
Ce sufletul, deodată, i-a umplut?

A înviat Isus și-i sărbătoare!
A sfărâmat și lanțuri, și peceți
Și cine crede-n El, în veci nu moare;
Isus e dătătorul noii Vieți.

A înviat Isus, și-n tot pământul
Creștinii dus-au vestea-n lung și-n lat
„De dragul nostru-a suferit mormîntul,
El S-a smerit dar Tatăl L-a’nălțat”!

El S-a ‘nălțat lăsând Mângăietorul
Prin El avem al Harului șuvoi
– Rabuni! Te dorim, ne arde dorul!
Ca într-o zi, să înviem și noi!

Daniel Hozan

Trenul vieții

Trec zilele-n zbor, trec și anii
Iar timpul e tot mai grăbit
Sunt tot mai nostalgici castanii
Cînd ramu-i de frunze golit.

Iar noi calatorii de-o viață
Blocați în al timpului tren
Gonim înspre gara măreață
Gonim spre destinul etern.

Sunt stații în care oprirea
Se pare că n-are sfârșit
Răbdarea-ți încearcă simțirea
Durerea îți dă bun venit.

Când trenul vieții se-oprește
Acel loc dă buzna în tren
Cu greu cineva biruește
Să nu fie-atins de infern.

Sunt halte prin valea de plângeri
Ce nu-s anunțate de loc
Aici te confrunți cu înfrângeri
Cu pierderi și jale și foc.

Sunt și gări ce-s pline de pace
De-un farmec plăcut, de parfum
Ce ființa intreagă-ți reface
Și-ți dă iar avânt pentru drum.

E una ce-ți dă bucuria
Ce n-ai mai avut pân’ atunci
Aceasta e căsătoria
Urmată apoi și de prunci.

Familie mică sau mare
Dar locul se dă separat
Același destin are-oricare
Odată în tren instalat.

Biletul se ia la urcare
Dar plata se dă la sfârșit
În orice vagon e-un semn mare
Să nu uiți că ai de plătit.

Dar unii luând-o în joacă
Biletele le-au aruncat
Crezând că degrab-o să treacă
Dar prins ești odată intrat.

Și nu este chip de ieșire
Din trenul de farmec și vis
Decât la finala oprire
La portul final: Paradis.

Căci orișice fi-va s-apară
Oricât discomfort e intern
Oricui interzis e să sară
Afară e iad și infern.

Conductorul cere biletul
Și-apoi e cu roșu marcat
Ștampila deține secretul
În scrisul mărunt: achitat!

C-o pașnică voce salută
Din mână îmi face un semn
Având cicatricea făcută
De cui țintuind-o de-un lemn.

Eu dau să-l întreb: câtă vreme?
Ce gări și opriri tot mai vin?
Dar El mi-a răspuns: Nu te teme
Mai rabdă și-așteptă puțin!

Nostalgic devine prezentul
Gândind la orașul de vis
Trăiesc contemplând sentimentul
Ajuns-am aici. Paradis.

Adio pe veci nostalgie
Adio necaz și dureri
De-acum am pe veci bucurie
Și sfinte, cerști mângăieri.

Întreb pe cei dragi ce m-așteaptă
Conductorul unde sa dus?
Și-un Înger îmi spune în șoaptă:
Conductoru-i Domnul Isus!

Dar până in ziua slăvită
Te rog Tată dragă frumos
Dă-mi har și credință-ndoită
Mereu să-Ți rămân credincios.

Daniel Hozan

Pe marea vietii

Pe marea vieții azi vâslesc
Spre zarea-ndepărtată,
Dorind curând ca să sosesc,
S-ating Limanul cel ceresc
În Țara mult visată!

Căci știu și simt din depărtări
Parfumul veșniciei,
Cum umple zarea de cântări
Și-i poartă înspre desfătări
De har și bucurie,

Pe-acei ce-n viață au căutat
Comori nepieritoare
Și toate-n urmă au lăsat
Pentru Alesul Împărat
Ce șade în splendoare!

Vâslesc prin valuri, mă grăbesc
S-ajung curând acasă,
Talazuri multe năpădesc,
Zadarnic pare că trudesc…
Și nimănui nu-i pasă!

Îmi arde sufletul de dor
Și strig cu disperare,
Aștept o Mână de-ajutor
Să mă ridice, să nu mor
Răpus de întristare.

Se-nalță valul tot mai sus,
Furtuna se-ntețește,
Și simt c-aproape sunt răpus
De ce-o veni, de ce s-a dus,
De ce mă năpădește.

Se-ntunecă ziua-n amiaz
De negura ce vine…
Am vrut să am puțin răgaz
Să scap o clipă de necaz,
Să Te zăresc pe Tine!

Să Te mai văd printre-ncercări,
Să Îți mai simt iubirea
Să știu că-n mijloc de dureri
Tu porți a noastre mari poveri
Și ne dai izbăvirea.

Căci știu că nu pot să răzbat
Prin astfel de-ncercare
De unul singur, niciodat’
Când sunt de vânturi clătinat
Și văd că n-am scăpare.

Însă Te chem cu dor, Isus,
Pe Tine-n a mea barcă,
Să mustri valul de nespus
Ce se ridică tot mai sus,
Să mă scufunde parcă.

Arată-mi că mă poți salva,
Că nu-i zadarnic ruga
Că poți și vântul a-l mustra,
Că poți și marea a certa
Și-Ți ascultă porunca!

Arată-Te ca un Viteaz,
Fă-Ți Numele de slavă
Ia-mi jugul greu de pe grumaz
Să vadă toți că Tu și azi
Răspunzi fără zăbavă!

În Tine mă încred mereu
Și-n Tine-mi pun speranța!
Căci Tu ești Dumnezeul meu
Ce m-a salvat în ceasul greu
Și mi-a ocrotit viața!

M-ai izbăvit de-atâtea ori
Și mi-ai dat biruință,
Dar nu ca să mă lași să mor
Acum, când vin furtuni și nori
Și sunt în neputință.

Iubirea Ta de Salvator
Întrece-orice gândire!
De-acum și-n vecii vecilor
Te-oi lăuda Sfânt Creator
Pentru-a Ta izbăvire!

Valentin Ilisoi 

În curgerea vieţii

În dreptate-am luptat cu putere,
Cu sufletul sincer, deschis larg,
Neobosit, neânfricat să fac
Un rod bogat, aşa cum se cere.

Ţinute-n adâncuri rănile plâng,
Prin ochii mei se scurge-un vis amar,
Neputinţa mă sfâşie-n zadar!
Fără Cel de Sus nicăieri n-ajung!

Precum apa frumos curgătoare,
Îşi limpezeşte a ei tainic curs,
Speranţa noastră e Fiul Isus
În curgerea vieţii, pe-a Lui Cale!

Să veghem a ne mări credinţa,
Al Tău Cuvânt ne fie aprins rug,
Īn inimi calde Te primim Isus!
Iubirea ne-aduce izbăvirea!

Cu Tine suntem īn siguranţă!
Mâna Ta va sta mereu întinsă
Să ne-aduni în Ţara promisă,
Sus în cer, în Templul sfånt, Acasă!

Maria Șopț 

Cu Isus pe marea vieții

Cu Isus pe marea vieții
Îmi doresc ca să pășesc,
Niciodată să fiu singur
Valuri de mă năpădesc.

Să mă cuprinzi o drag Isus,
În brațul Tău de Tată
Și dragosteaȚi de sus
S-o simt încă o dată.

Cu mine vreau să fii
În barca vieții mele
De valuri grele vor veni
Să-mi fii Tu mângâiere.

De mână să mă ții
Când vântul suflă tare
Să nu mă clatin orice ar fi
Să pot păși pe mare.

Căci fi-vor și zile cu vânt
Și valuri se vor ridica
Dar mă bazez pe-al Tău Cuvânt
Pe ape ai spus ca pot umbla.

Iar, necredința de-a veni
Și pasul se va afunda,
Spre mine Tu iarăși să vii
Și să-ntărești credința mea.

Să-Ți întinzi mâna Ta de Tat’
Să mă înveti să merg pe ape
Ca și pe Petru altădat’
Când Tu i-ai spus ca POATE.

Să izbutesc s-ajung la mal
Unde e pacea Ta deplină
Să-nfrunt mereu val după val
Până în Țara de Lumină!

Ramona Subtire 

Cutremurat e azi pământul

Cutremurat e azi pământul,
Sub tăvălugul de păcate,
Pe marea vieții bate vântul,
Dar încă mai răsună cântul,
Despre iertare și dreptate!

De aceea-i multă tulburare,
Rodul neghinei semănate,
Trăiri sub semnul de întrebare,
Mai este oare vreo salvare?
Mai sunt lumini aprinse-n noapte?

Scăparea noastră întotdeauna,
În mult prea bine, sau la greu,
Nu e nici soarele nici luna,
Nici,  vremea bună, nici,  furtuna,
Ci numai bunul Dumnezeu!

De aceea dacă-ți merge bine,
Sau dacă treci prin încercare… ,
Să nu alegi cărări străine,
Ce înrobesc și-aduc rușine,
Ci tu s-alergi la închinare!

Tăria noastră prin pustie,
Pe drumul strâmt și-anevoios,
Nu-i în desfrâu, idolatrie,
Nici să ne-ntoarcem în robie,
Ci doar în harul lui Hristos!

De aceea de-am primit chemarea,
Și-am fost de Domnul izbăviți,
Să-i înălțăm cu drag lucrarea,
Să-L onorăm cu ascultarea,
În jugul celor mântuiți!

Speranța noastră de schimbare,
Cât mai trăim pe-acest pământ,
Nu-i în sisteme imorale,
Ce aduc blestem, nu îndreptare…
Ci este doar în Duhul Sfânt!

De aceea azi cu stăruință,
Câți vrem un loc în ceruri sus,
Să ne smerim prin pocăință,
Ne ducem crucea prin credință,
Trăim spre slava lui Isus!

Teodor Groza

Așteptarea Mirelui

Atunci când va veni Mirele, Să-și ia mireasa lui, iubită
S-o răpească la Cerul Sfânt, ea, Îl așteaptă pregătită
Profeția se va împlini, așa cum scrie în Cuvântul Sfânt,
Va zbura pe nori de slavă, de pe acest blestemat pământ.

Va sta la dreapta Tatălui Ceresc, în Sfânta Sa, adunare
Pregătită în haine sfinte, pentru marea sărbătoare
Să serbeze nunta curată și Sfântă, la mare ei splendoare
Cerul nemărginit, va străluci atunci, în Sfântă desfătare.

Vom naviga pe marea de smarald, n-am văzuto niciodată
Vom privi în zarea nesfârșită, Tărâmul nou, pentru prima dată
Ne vom scălda ochii în Lumină și slavă, de marea strălucire
Plutind în desfătări Sfinte, cuprinși de Sfânta și marea fericire.

Acolo, nu vor mai fi lacrimi și suferințe, nici chin și nici durere
Acolo, va fi numai slavă și Lumină, veșnicia va dăinui în plăcere
Vom păși pe străzi de aur, printre flori frumoase, nemaivăzute
Cerul tot ne aparține, vom moșteni lucruri Sfinte, nemaiîntâlnite.

Ce frumuseți negrăite, vom vedea acolo, în Cerurile de sus
Atunci când vom fi cu Mirele nostru, Regele regilor, Isus,
Mireasa aleasă, pură, fără pata,și Sfântă, fără urmă de zbârcitură
S-o ducă în palate Sfinte, într-o pace eternă, acolo, nu este ură.

Și Duhul și mireasa zic: Maranata, vino Mirele nostru, Isus,
Răpește-Ți mireasa pe nori de slavă, în Împărăția Ta, de sus
Cui îi este sete, să vină și să bea, apa Sfântă din izvorul vieții
În Cerul nemărginit și Sfânt, în noii zori de lumină a dimineții.

Stelian Ciobanu 

Rostul vieții

Te-ai întrebat vreodată: ce e viața?
Care-i începutul și care ți-e speranța?
Tu te-ai trezit în lume și-acum treci prin ea,
Dar la sfârșit de cale, care-i partea ta?

Crezi tu că țărâna va ascunde totul?
Sau știi că odată, îl vei întâlni pe Domnul.
Care-ți este ținta, pentru ce trăiești?
Pentru viața de acum sau pentru cer te pregătești?

Crezi tu că și omul ca și dobitocul,
Moare și-n țărână îi rămâne locul?
Te compari tu oare, om cu-nțelepciune,
Cu un vierme ce nu vede și nimic nu poate spune?

Crezi tu că-ntâmplarea a dat sensul vieții
Și universul cu a lui legi a apărut prin voia sorții?
O, nu! Nu se poate! Nu, din întâmplare
N-apar legi să fie veșnic în picioare!

Viața omului pe terra e un drum de încercare,
E un examen, câmp de probe ce le trecem fiecare,
Fericire-adevărată nu există aicea jos,
Nici în bogății, plăceri, nici chiar într-un trai luxos.

Viața pe pământ e doar umbra vieții adevărate
Care este-n veșnicie, dincolo de moarte.
Viaț-aceasta-i scurtă, e doar un vis,
Dincolo e veșnic: iad și paradis.

Începutul este Dumnezeu singur fără de-nceput.
El e temelia vieții, Ziditorul care toate le-a făcut.
Păsări, fluturi, miei și pești, tot ce-i sus și tot ce-i jos,
Pomi, verdeață, flori, parfum, Domnul le-a creat frumos.

Omul după chipu-I sfânt l-a creat cu mâna Sa,
L-a făcut un suflet viu pe Adam și apoi pe Eva.
L-a creat nu pentru moarte, nu pentru trudă, nu să chinuiască,
L-a așezat într-o grădină, veșnic și în fericire să trăiască.

Rostul lor era-n grădină s-o lucreze, s-o păzească
Și-n răcoarea zilei cu Dumnezeu să vorbească.
Cât de fericit soroc Domnul omului i-a dat,
Însă n-a rămas în rai c-a intrat neîncercat.

Și-a fost încercat acolo, în Eden, de Domnul,
Putea să mănânce cu plăcere din toți pomii, afar’ de unul.
Avea toate din belșug, se cerea doar ascultare.
Dar izgonit a fost din rai, căci căzut-a la-ncercare.

De aceea Dumnezeu nu mai bagă-n rai pe oameni
Până nu-i încearcă-ntâi, dacă-s vrednici de-a Lui daruri.
Rostul vieții pe pământ deci e să ne pregătim,
Prin credință s-avem dreptul, pentru veșnicie cu Isus în rai să fim.

Pentru cei ce-ajung acolo în Scripturi găsim dovadă
Că din rai în veci de veci nimeni n-a fi scos afară,
Fiindcă pomul de-ncercare astăzi crește pe pământ,
De vrei să cunoști secretul caută-n Cuvântul Sfânt.

Fiii lui Adam aveau în cuget sădit pomul de-ncercare,
Dar s-au depărtat de Domnul tot mai tare fiecare,
Domnu-i judecă la Babel împrăștiindu-i pe tot globul
Și fiindcă stricăciunea ajungea la culme, Domnu-ngăduie potopul.

Iar pentru sămânța lui Avraam era sădit în Lege,
Dar n-au putut să poarte jugul și-au căzut în fărdelege
Și-ncălcarea Legii pentru ei pecetea morții,
Nu-i mai izbăveau de-aceasta nici prin jertfe chiar preoții.

Pentru noi e astăzi harul. O ce minunat favor!
Jug mai bun ca cel din Lege și cu sarcina-i ușor.
Că păcatul și puterea morții nu mai are biruință,
Peste cei ce-s în Hristos, peste cei ce au credință.

Dumnezeu, văzând că omul nu-i capabil să reziste la-ncercare,
Fiindcă-i drept și sfânt, dar bun, El totuși hotărăște o lucrare,
Ca păcatul lumii-ntregi să fie pus în cumpăna dreptății,
Iar deoparte, pe cântar prețul ce-l cerea osânda morții.

Preț de neechivalat pe pământ și-n Cer
Decât doar prin jertfa sfântă a lui Emanuel.
Fiul preaiubit al Tatălui Ceresc și păretaș la slavă
A fost trimis și-a acceptat pentru noi să moară.

Rostul vieții noastre-acum este doar să-L acceptăm
Ca Răscumpărător și-astfel, prin credința-n El avem:
Eliberare de păcate și putere ai sluji,
Și speranță-n veșnicie, căci cu El ne-om veseli.

C-ai venit în lume într-o vreme ca aceasta, n-a fost voia ta,
Dar acum se cere să-ți alegi cu cine-ți vei petrece veșnicia,
Că nici plecarea ta de-aici n-o vei hotărâo tu.
Deci grăbește de alege astăzi, până nu-i târziu.

Că țărâna nu-L împiedecă pe Domnul a te chema la judecată
Și de nu intri-n grațiere vei răspune de-orice faptă.
Grațiat poți fi deplin, de trăiești pentru Isus
Și-ai ca țintă-ntotdeauna a-L sluji supus.

Ce fericire poți avea de trăiești doar pentru fire?
Unde-i numai zbucium trist, nesiguranță și durere.
Când în splendoarea glorioasă a Cerului slăvit
Sunt bucurii de nedescris și viața-i fără de sfârșit.

Că omul nu e doar țărână, ți-o spun atâtea-n viață ție.
Duhul, Dumnezeu l-a dat și el va merge-n veșnicie.
Chiar de nu vrei să crezi acum, te vei convinge-odată,
Dar va fi târziu, atunci când vei fi la judecată.

Universul, viața, splendoarea și culoarea ce-o vedem în fire,
Tot ce este-n jur frumos nu e o grădină fără îngrijire.
Toate spun că au un creator mai presus de-orce știință,
Care totul guvernează după sfânta Lui voință.

Prin legea Lui se ține pe orbită pământul, soarele și galaxia.
El pe cei smeriți înalță-n slavă, dar coboară-n jos trufia.
El azi îți dă ca dar viața veșnică în fericire,
De n-o primești, vei regreta, în veci vei fi sub osândire.

Fii înțelept și înțelege rostul vieții acum!
Privește-n urmă și cercetează-ți sincer al tău drum,
De nu te duce înspre Paradis, oprește-te pe cale,
Te-ntoarce cu căință spre cel crucificat și vei avea iertare!

Tecar Augustin 

Obiceiul de a recunoaşte bogăţiile lui Dumnezeu

„… părtaşi naturii divine. 2 Petru 1:4. ” Bucureşti 2001

Noi suntem făcuţi părtaşi naturii divine prin promisiunile Lui; apoi trebuie să „cultivăm” natura divină în natura noastră umană formându-ne anumite obiceiuri; primul obicei pe care trebuie să ni-l formăm este acela de a recunoaşte tot ce a pregătit Dumnezeu pentru noi. Insă noi spunem: „O, nu-mi pot permite asta” – una dintre cele mai mari minciuni care a fost vreodată cuprinsă într-o frază.

Este o dovadă de prost gust să vorbeşti despre bani în domeniul material şi la fel este şi în domeniul spiritual; totuşi, vorbim de parcă Tatăl nostru din ceruri ne-a lăsat fără nici un ban! Noi credem că este un semn de reală modestie să spunem la sfârşitul unei zile: „O, m-am descurcat astăzi, dar cu mare greutate”. Şi totuşi. Dumnezeul Atotputernic este în întregime al nostru prin Domnul Isus! Şi El va face ca până şi firul de nisip şi cea mai îndepărtată stea să ne binecuvânteze, dacă vrem să ascultăm de El. Ce contează că împrejurările sunt dificile? De ce n-ar fi? Dacă lăsăm loc autocompătimirii şi ne complăcem în a ne simţi mizerabil, alungăm bogăţiile lui Dumnezeu din viaţa noastră şi îi împiedicăm şi pe alţii să aibă parte de ele. Nici un păcat nu este mai mare decât păcatul autocompătimirii, deoarece el ÎI dă jos pe Dumnezeu de pe tronul vieţii noastre şi Îl înlocuieşte cu interesele proprii.

Ne deschidem gura doar pentru a ne vărsa nemulţumirile şi viaţa noastră devine un burete spir­itual lacom; nu există nimic plăcut sau generos în viaţa noastră.Când Dumnezeu începe să fie mulţumit de noi. El ne va sărăci luându-ne toate bogăţiile de natură iluzorie, până vom învăţa că toate izvoarele noastre sunt în El. Dacă măreţia, harul şi puterea lui Dumnezeu nu se manifestă în noi (nu faţă de conştiinţa noastră). Dumnezeu ne consideră responsabili de aceasta. El poate să ne „umple cu orice har”; de aceea, învaţă să dăruieşti altora harul Lui. Poartă pecetea naturii lui Dumnezeu şi binecuvântările Lui vor veni prin tine tot timpul.

Oswald Chambers