Doar un moment…

„Totul s-a întâmplat într-un singur moment, cel mai remarcabil moment.

Pe măsură ce momentele trec, acest moment nu pare să fie cu ceva mai deosebit decât celelalte. Dacă cineva ar putea să-L scoată de pe axa timpului şi să-l examineze, acesta ar părea că arată întocmai ca acelea care au trecut în timp ce citeaţi aceste cuvinte. A venit şi a trecut. A fost precedat şi urmat de altele ca şi el, la prima vedere. Este un moment din acele momente nenumărate ce au marcat timpul de când veşnicia a devenit măsurabilă.

Dar, în realitate, acel moment, în mod deosebit, a fost, este şi va fi ca nici un altul, căci în acel segment de timp s-a petrecut ceva cu totul spectaculos. Dumnezeu a devenit Om! În timp ce creaturile Pământului habar nu aveau, Divinitatea sosise pe Pământ. Cerul s-a deschis şi Dumnezeu Şi-a pus ce a avut mai de preţ într-un pântec de om.

Cel Atotputernic, într-o secundă a devenit fragil. El, Cel ce era Duh, a devenit uşor de străpuns. El, Cel ce era mai mare decât întreg Universul, a devenit un embrion uman. El, Cel ce ţinea lumea cu un cuvânt, a ales să devină dependent de îngrijirea unei tinere fecioare.

Dumnezeu – făt uman! Sfinţenia odihnindu-Se într-un pântec! Creatorul vieţii – creat!

Dumnezeu a primit sprâncene, gene, o inimă, doi rinichi, o splină, a plutit în lichidul amniotic şi S-a întins, crescând în pântecele mamei Sale.

Dumnezeu S-a apropiat de omenire!

El a venit, nu ca o străfulgerare de lumină sau ca un cuceritor pe care nu-l poţi atinge, ci ca Unul ale Cărui ţipete au fost auzite de o ţărăncuţă şi de un tâmplar somnoros. Mâinile care L-au ţinut pentru prima dată în braţe nu aveau manichiură, ci erau murdare şi aspre.

Fără mătase. Fără fildeş. Fără petrecere. Fără ovaţii.

Dacă n-ar fi fost păstorii, n-ar fi fost nici măcar vreun fel de recepţie. Şi dacă nu ar fi fost un grup de cititori în stele, nu ar fi fost nici daruri.

Îngerii priveau, în timp ce Maria Îi schimba scutecele lui Dumnezeu. Universul privea cu uimire cum Cel Atotputernic începea să trăiască ca şi Om.”

Max Lucado 

Cum stai cu vederea?

13 decembrie

Text: Ioan 11:45-57

Daca-L lasam aaa… vor veni romanii si ne vor nimici si
locul nostru si neamul.”

Ioan 11:48

O persoana care sufera de miopie nu este responsabila de
starea sa fizica. Iar problema este de obicei rezolvata cu o
pereche de ochelari. Miopia spirituala insa este o problema cu totul
diferita. Ea este rezultatul unor alegeri gresite. Mai mult decat atat,
ea nu poate fi corectata fara o schimbare radicala a inimii.

Iata doua exemple de miopie spirituala. Dupa ce I-am
marturisit pe Cristos unui barbat, unui coleg din Cel de-al II-lea
Razboi Mondial, acesta mi-a raspuns: „Herb, s-ar putea ca ceea ce
crezi tu sa fie adevarat, dar este pentru batrani. Am prea multe de
facut pentru viata aceasta ca sa mai am timp sa ma gandesc la o
alta lume”. Apoi, un om a intrebat recent: „De ce toti acestia
vorbesc despre o lume care va urma? Faptul ca traiesc in lumea
aceasta imi creeaza destule probleme”. Si unul si celalalt au decis
sa traiasca pentru prezent si de aceea ei spun ca nu este nevoie sa
se pregateasca pentru eternitate.

Miopia spirituala a fost larg raspandita in zilele lui Isus. De ea
au suferit liderii religiosi care I s-au impotrivit lui Isus. Cand au
vazut ca El nu avea de gand sa-i scape de asuprirea romana, ei au
decis sa-L respinga. Ei s-au gandit numai la prezent, numai la ceea
ce se putea obtine imediat.

Cum stai cu vederea, din punct de vedere spiritual? Privesti
tu prezentul din perspectiva eternitatii? Daca nu, recunoaste-ti
starea pierduta si pacatoasa si primeste-L pe Isus ca Mantuitorul
tau personal. EI este remediul pentru miopia spirituala. – H.V.L.

Ce nebunie, sa nu stii in viata

Ca vom sta cu vesnicia-n fata,

Ca sufletul va fi pentru etern

In Paradis, sau focul din Infern.”- D.J.D.

Locul in care pleci dupa ce parasesti aceasta viata

depinde in mare masura de ceea ce faci

cu restul vietii tale.

Painea zilnica

Și eu… și tu

Și eu și tu de-atâtea ori
Ne zbatem între da și nu
Agonisind mereu valori
Deși noi suntem trecători
Și eu… și tu.

Deși noi suntem diferiți,
Căci astfel Domnul ne făcu
Dar suntem oare fericiți?
Sau tot mereu nemulțumiți?
Și eu… și tu.

E drept că am căzut și noi
Atuncea când Adam căzu
Și până-n ziua de apoi
Eram lipsiți de Slavă, goi
Și eu… și tu.

Dar Dumnezeu, ce minunat!
În planul Său așa făcu
Ca omul aspru condamnat
Să poată fi eliberat
Și eu… și tu.

Păcatu-întregii omeniri
Pe Fiul Său întreg căzu
Iar noi prin fapte și gândiri
Luat-am parte la loviri…
Și eu… și tu.

Plătind pentru a nost’ păcat
Isus ca jertfă se dădu
Prin sângele nevinovat
Oricine poate fi salvat
Și eu… și tu.

Din zori de zi când ne trezim
Alegem între da și nu
Însă de-am ști să-I mulțumim
Pentru tot Harul ce-l primim
Și eu… și tu…

Dacă adânc am medita
La șansa ce ni se dădu
Plecându-ne la Crucea Sa
Din inimă I-am spune –Da!
Și eu… și tu.

Și n-am mai merge liniștiți
Pe drumul spre pierzare… nu!
Ci-am alerga neobosiți
Spre Cer… de-un Duh călăuziți
Și eu… și tu.

Și când Isus va apărea
Ce mântiurea ne-o dădu
Vom fi și noi la masa Sa
Și-o veșnicie vom serba
Și eu… și tu.

Daniel Hozan

Așa începe veșnicia

La Tine vin când sunt ameninţat,
La Tine vin când sunt vorbit de bine,
Tu, Dorul meu, de versuri căutat
Din existenţa cerului înalt,
Aşa cum sunt primeşte-mă la Tine.

Şi nu aştept decât un împrumut
Să-mi laşi, Isus, din slăvile divine.
Tu, Dragoste în adevăr ce eşti,
Un strop de ea în piept să-mi dăruieşti
Aşa încât să mă asemăn Ţie.

Căci poate fi-voi ridicat în nori
Sau poate răstignit aşa ca Tine,
Sunt drumuri care nu le înconjori
Crescute-n spini, crescute-n flori,
Dar duc acolo-n slăvile divine.

Iar pân’ la ceasul, ultimul, dorit
Nu-mi cer pe cap cunună făurită,
Ci-un singur ciob să-mi scarpine grăbit
Voinţa mea cu dor necontenit,
Să-mbrace haina dragostei smerită.

Să-nvăţ cu drag ce sunt dator să-nvăţ
Povestea vieţii noastre, destrămată…
Că poate-un singur adevăr ne-nvins
Ce a rămas de-atunci în Paradis—
Că dragostea nu moare niciodată,

Ci urcă-n nesfârşitele lumini,
Din jertfa ei se naşte nemurirea.
Şi-n flori, şi-n arşiţă, şi-n spini
Cu-aceeaşi ochi rămaşi senini,
Iubind, aşa începe veşnicia.

Mihai Ghidora  

Moment de răscruce

Am deschis ochii-n lumină
Sub boltă de-azur, senină,
Nu ştiam cât întuneric o să vină…

A fost boare lină vântul
Fluierându-şi dulce cântul,
Nu ştiam ce vijelii ajung pământul ‎…

M-am deprins cu vremea bună,
Când nu fulgeră, nu tună,
N-aş fi zis c-o să urmeze vreo furtună …

‎Mă vedeam de multe-n stare,
Ocrotit, sub bunăstare,
Nu ştiam că ‎voi fi pus la încercare …

Navigând pe ape line,
De capcane-ascunse pline,
Nu gândeam cât rău mă paşte şi pe mine …

Mi-am poftit viaţa la cină,
Doar prinsesem rădăcină,
Nu ştiam că moartea-mi poate fi vecină …

‎Astăzi bântuie urgia
Fluturând nevrednicia‎
Şi se-apropie de mine veşnicia.

Mântuirii-i primesc darul,
‎Trec şi eu prin har hotarul
C-am aflat ce mare preţ are Calvarul.

Olivia Pocol

Iov (fragment)

Și Domnul a vorbit lui Iov și i-a răspuns
”Cât de încredințat ești tu care vorbești?
Împotrivindu-te Celui ce-i nepătruns
Atotputernic Domn în Slăvile Cerești?

Tu, ce pe Dumnezeu să-L mustri ai ajuns
Mai ai ceva de zis? lucruri pe măsură?
Și Iov atunci a zis: ” Nu mai găsesc răspuns
O Doamne sunt prea mic, mâna-mi pun la gură.

Vorbit-am o dată și nu voi răspunde
De două ori încă, nimic n-oi mai zice
Atunci din vârtej de furtuni furibunde
Porni glasul Lui ca un fulger să pice.

”De ești un viteaz al tău mijloc ‘l-încinge
Ca tu să mă-nveți întrebări când ți-oi pune
Să-Mi spulberi dreptatea? Sau vrei a Mi-o stinge?
Dreptatea ta însăți dorind a-ți expune?

Ai brațul ca Domnul? puternic și tare?
Ai glasul de tunet răzbind prin mulțime?
Îmbracă-te-atunci strălucind în splendoare
Poți tu oare fi-mpodobit cu mărire?

Revarsă-ți atunci valul mâniei tale
Și doar c-o privire pe trufași doboară
Zdrobește-i pe loc și oprește-i pe cale
Ascunde-i pe toți și-n țărână-i coboară.

Atunci de pe Tronul Domnirii-n Lumină
Să-ți ies înainte găsi-voi o cale
Dorind să-ți privesc strălucirea deplină
Iar lauda mea s-o închin dreptei tale.

Iar Iov auzind ce rosti Savaotul
Spre Domnu-și îndreaptă răspunsul din vale:
”Prea bine știu Doamne de-acum, Tu poți totul!
Nimic nu stă contra gândirilor Tale.

Când Domnu-i vorbise-I simțise mânia
Ca focul ce mistuie codrii și lanuri
Zicând: “Cine-i cel ce-a avut nebunia
Dorind să-Mi întunece Sfintele planuri?

Și eu, da, vorbit-am dar făr-a-nțelege
De lucruri ce nimeni nu poate concepe
Minuni ce nu-s date la om să dezlege
Iar mintea mea Doamne nu poate pricepe.

Ascultă-mi o Doamne cuvintele mele
Privește la mine, la slaba-mi făptură
A mele-ntrebări le înalț printre slele
Doar Tu-mi dai lumină și învățătură.

Urechea-auzise lucrări minunate
Și-atîtea vorbiri despre Tine-au fost spuse
Da-n zilele mele prea greu încercate
Trecînd prin cuptor ochiul meu Te văzuse.

De-aceea o Doamne mi-e scârbă de mine
Deși aș dori să-mi deschizi a Ta ușă
Primește-mi căința, privește la mine
M-aplec în țărână, în praf și cenușă.

Și Iov a rămas credincios restul vieții
Căci Domnul cunoaște măsura-încercării
Loviți și-ncercați au ajuns toți profeții
Pe flori nu ajungi la cununa-alergării.

Atâtea exemple de oameni cucernici
Zvârliți unii-n groapă iar alții-n cuptoare
Ei nu s-au clintit ci rămas-au statornici
Iar Domnul i-a scos și din mijloc de mare.

Și azi neschimbații nori negrii se-arată
Și-adesea gustăm vrând-nevrând suferință
Că-i cancer, covid sau vreo boală ingrată
E greu încercată a noastră credință.

Dar Iov ne dezleagă secretul cel mare
Când suferi și chiar îți dorești clipa morții
Când nici nu mai speri să primești vindecare
Vezi Mâna Slăvită ce-ți numără sorții.

Căci viața de-aici e oricum trecătoare
Și după mormânt veșnicia urmează
Iar Cel care poate să-ți dea vindecare
E-Acel ce și-acum al tău suflet veghează.

Daniel Hozan

Fiecare minte…

Fiecare minte-și duce înainte sărăcia
Sau își poartă peste veacuri cu tărie bogăția,
Fiecare minte tinde să-și extindă bucuria
Și de fiecare minte stă legată nebunia.
Fiecare minte-și toarce într-un fel nimicnicia,
Într-un fel își pregătește fiecare veșnicia.
Fiecare minte-și pune pe a vieții masă starea
Făcând sufletul ori duhul să își guste bunăstarea.
Fiecare minte absoarbe din Divin iluminarea
Sau Îi pune stăvilare, mărindu-și întunecarea.
Fiecare minte are o putere veșnic vie,
Fiecare minte are o chemare-n veșnicie
Dar și dreptul de-a alege ce vrea sau nu vrea să fie.

Dulcea ta obișnuință de nu-i coaptă pe altar
Îți crează o constanță de durere și amar
Dulcele tău tabiet dezvoltă-un amar fierbinte
Care duhul ți-l sufocă și-ți ea cerul dinainte.
Dacă nu păstrezi cu drag, Domn, pe Dumnezeu în minte
Nu-ți pierzi numai bunăstarea ci viața, ia aminte!

Ioan Hapca

Iartă-mi, Doamne

‎Iartă-mi, Doamne, nerăbdarea,
Când Tu ai fi vrut s-aştept
‎Mi-am ales singur “cărarea”,
‎M-a mânat neascultarea,
Însă … nu pe drumul drept‎.

Iartă-mi, Doamne, stângăcia
Şi slujirea fără har;
Proslăvind nimicnicia
Pun pe-un “taler” veşnicia,
Necinstind al Crucii dar.

Iartă-mi, Doamne, nerodirea,
‎Că-s sădit în via Ta,
‎Dar … “scaieţi” rodeşte firea,
Nu mi-am înţeles menirea
‎De-a săra şi lumina!

Iartă-mi, Doamne, nevegherea;
Prăbuşit, în adormire,
Mi s-a-ntunecat vederea,
‎Grabnic a urmat căderea
În pustiu şi pătimire‎.

Iartă-mi, Doamne, răzvrătirea,
Când din goana-mi mă opreşti,
Iartă-mi gândul rău, cârtirea,
‎Chiar de nu văd izbăvirea,
Ştiu că binele-mi doreşti!

‎Iartă-mi, Doamne, nesfinţirea
‎Şi credinţa slabă, mică,
Dă-mi din nou însufleţirea,
Roada bună, mulţumirea
Şi, în mila-Ţi, mă ridică!

Olivia Pocol

Ţi-a dat Stăpânul

Referinta:

„Ale Tale sunt, Doamne, mărirea, puterea şi măreţia, veşnicia şi slava, căci tot ce este în cer şi pe pământ este al Tău! A Ta, Doamne, este domnia, căci Tu Te înalţi ca un stăpân mai presus de orice!” (1 Cronici 29:11)

Ţi-a dat Stăpânul daru-nţelepciunii
Şi ţi-a sporit belşugul în cămări,
Te-a îndrumat, ţi-a netezit cărări:
I-ai mulţumit la ceasul rugăciunii?

Ţi-a dat Stăpânul viaţă, sănătate
Să te ridici, să umbli, să lucrezi,
Să poţi rosti cuvânt, s-auzi, să vezi:
Îi mulţumeşti Lui pentru-acestea toate?

Ţi-a fost Stăpânul ‎sfântă apărare,
Te-a scos cu braţ puternic din primejdii,
‎Ţi-a fost aproape-n clipa deznădejdii:
I-ai mulţumit Lui pentru-a Sa-ndurare?

Ţi-a dat Stăpânul har de pocăinţă,
Păcatul fără plată Ţi-a iertat,
De-ai şchiopătat, cu milă te-a purtat:
I-ai mulţumit ‎cu lacrimi de căinţă?

Ţi-a dat Stăpânul mult, Te-a facut rodnic
Şi zilnic bunătatea-şi înnoieşte,
De nici un bine El nu te lipseşte:
Să I te-nchini, să-I mulţumeşti eşti dornic?

‎Ţi-a dat Stăpânul mult şi mult aşteaptă
Şi nu-ţi va cere ce n-ai fi putut …
Poţi azi să-L rogi să-ţi dea alt început
Şi-ascultă-apoi a Duhului Sfânt şoaptă!

Olivia Pocol

Convalescență

Se pare că-mi revin încet-încet
Din starea mea mereu îndurerată,
Sunt ca un pământ uscat și sterp
Ce-așteaptă ploaia binecuvântată.

Atâta vreme a trecut de când
Cântarea încetase să se nască,
Iarba pârjolită, pământul crăpat,
Ochii-ncearcă-n zare să privească.

Iată, se pare, ceva s-a mișcat,
Un nor minuscul, ca pe vremea lui Ilie,
Încet se-nalță, iată norii vin,
Norii grei cu ploaia cea târzie.

Încerc să mă ridic, dar oasele mă dor,
Privesc la cer, doar s-o-ndura de mine,
Aș vrea s-alerg prin ploaie, dar nu pot,
Genunchii mei incep să se încline.

Rămân așa în ploaie-ngenuncheat,
Și strig cât pot, s-audă universul:
Nu mai sunt bolnav, sunt vindecat…
Și-așa-ncepu să curgă liber versul,

Acuma, știu că nu mai am prea mult,
Cănd timpul meu se va uni cu veșnicia,
Acolo, din a lacrimei tumult,
Voi ști cu-adevărat ce-seamnă bucuria.

Culda Stefan