Te voi vedea

Cat am dorit sa te mai vad odata, cat L-am rugat ca boala sa ti-o ia,
Sa te zaresc cum ma astepti la poarta, s-alerg la pieptul tau, maicuta mea,
Sa stam imbratisate pentr-o ora, sa plangem dorul adunat in noi
De-atatia ani, si sa lasam sa curga, in impletire, lacrime suvoi.

Sa-ti mai privesc odata chipul pasnic, si fata-mbatranita de suspin
Sa ti-o cuprind gingas cu-a mele palme, sa-ncerc sa iti ofer putin alin,
Sa-mi adancesc privirea-n ochii-ti limpezi, si timpul tot, oprindu-se in loc,
Sa curme-a inimilor noastre zbucium, ce-au mistuit atata jar de foc.

Dar, Tatal Vesnic te-a chemat acasa, si-a zdruncinat intreaga fiinta mea,
Frangandu-mi inima in mii de cioburi, fara putinta de-a se consola;
Ramas-am impietrita de durere, si ochii-mi tristi, privind mereu spre cer,
Te cautau in zarea nesfarsita, prin nepatrunsul stelelor mister.

Nu te-am gasit atunci, dar stiu ca vine acea mareata zi cand te-oi vedea,
Cand pe celeste plaiuri, mana-n mana, ma voi plimba cu tine, mama mea,
Si vom canta-mpreuna o cantare Acelui Preaiubit din vesnicii,
Ce ne-a unit prin harul Lui de-apururi, si-a hotarat ca mama tu sa-mi fii.

S-a linistit si inima-mi trudita gandind ce fericire ai in Rai,
Si ce odihna dupa-atatea chinuri; cum te-as mai fi putut opri sa stai?
Si cum sa nu ma bucur ca-i vezi fata necontenit preablandului Pastor,
Ce-a alinat intreaga ta durere, pe veci, cu bratul Sau mangaietor?

E astazi ziua ta, si lacrimile, isi cer tributul iar din amintiri,
Din vremuri ce-au trecut, lasand in suflet adanci, si pretuite mult trairi;
Dar mi-e de-ajuns sa stiu ca esti Acasa, si ziua ce-o traiesti, e-n infinit,
O bucurie vesnica cu Domnul, al meu si-al tau Mantuitor iubit.

Te voi vedea in zarea cristalina cand voi pasi si eu in marea zi,
Sau, inundati de-a cerului lumina, toti cei rascumparati ne-om intalni
Cu Domnul, in vazduh, sa fim de-apururi mireasa pentru Mirele ceresc,
Atunci cand va incepe sfanta nunta, in vesnicul palat imparatesc.

Te voi vedea. Va fi o intalnire ce n-a fost cu putinta pe pamant,
Dar ce inaltatoare si sublima, invaluita in angelic cant,
Va fi mareata clipa cand putea-voi ‘n-a tale brate a ma arunca;
Si vom trai pe veci nedespartite. Te voi vedea curand, maicuta mea!

Anca Winter

Nevăzuta bătălie

Sunt două lumi și-o mare luptă,
Dată-n văzduh nu pe pământ,
De veacuri lungi e ne-ntreruptă,
Deși dușmanu-a fost înfrânt.

Sunt duhurile răutății,
Ai slavei îngeri decăzuți
Și, până-n ziua judecății,
Ne sunt dușmanii nevăzți.

De răzvrătire pângărite,
Căpetenii mai sus de nori,
Cu ranguri ‘nalte, felurite,
De pace sunt uzurpatori.

Și-n bezna lumii tot mai mare,
„Stăpâni” cu sufletul vândut,
Ar reclădi, la vechi hotare,
„Edenul” care-a fost pierdut.

Sunt minți bolnave, -ntunecate
Ce-n nebunia lor lovesc
Necontenit, ne-nduplecate
Și ideal și vieți strivesc.

În cel rău lumea-ntreagă zace
Și e-n război cu-aleșii sfinți,
Nu, nu va fi-ntre oameni pace
Cât Iude încă vor arginți.

E-o nevăzută bătălie,
Dată-n văzduh nu pe pământ,
Dar cei ce au credința vie
Vedea-vor pe vrăjmaș înfrânt.

„Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii și sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cerești.” Efeseni 6:12

Olivia Pocol

E primăvară-n calendar…

Acolo nu va mai fi noapte. Și nu vor mai avea trebuință nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina. (Apocalipsa 22:5)

E primăvară-n calendar,
Domol zefiru-adie
Și-un soare-aprins de chihlimbar
Pândeşte la chindie.

Tresaltă firea-n ciripit
De triluri îndrăznețe,
Dar gheața-n noi nu s-a topit
Și-n suflete-i tristețe…

Narcise galbene-şi deschid
Petale graţioase,
În noi mai stăruie perfid
Firide-ntunecoase… .

Răzbate soarele din nori,
Surâde cu blândețe,
Dar nu mai trec prin noi fiori
De dor … să ne dezghețe.

Mai bâzâie câte-un bondar
Prin luncă, pe răzoare,
E primăvară-n calendar,
În noi când va fi oare?

Tânjim după un alt Senin,
Ni-e sete de lumină,
Scrutăm văzduhul opalin
Și-L aşteptăm să vină.

Olivia Pocol 

Măreția Lui

Când trece umbra Ta pe luciul apei,
Se sparg în valuri boabe de cleştar,
Când adierea mâinii Tale-atinge-o floare
Prin stropii de rouă-s miresme de har…

Când slava Ta se odihneşte în văzduh,
Coboară pacea-n râuri peste noi,
Când calcă pasul Tău în praful de pe uliţi
Se schimbă-n câmp de crini, chiar mlaştini de noroi.

Iar când privirea-Ţi blândă ne-nvăluie fiinţa,
Plutim cu Tine pe-un crâmpei de Cer,
Prin străluciri de stele şi-nseninată zare,
Ne-arăţi abia zărite splendori ce-n veci nu pier.

Ce fericiţi străini suntem în lume,
Călătorind cu Tine spre ţărmuri de vecii,
Ştiind că-n Ţara păcii Tale sfinte
Noi nu suntem străini, ci suntem fii.

Iar când, cu drag ne vei chema pe nume
Şi luminate porţi se vor deschide larg,
Pe noi, străinii lumii, intrând în veşnicie,
Chiar Tatăl sfânt ne va primi în prag…

Şi-apoi, când ne va şterge privirile de lacrimi,
Uimiţi păşim în cetele de îngeri şi de sfinţi,
Purtând veşminte albe şi-un nume nou pe frunte,
Sărbătorim, prin har, trecute biruinţi!

Sara Dehelean 

Rapirea Bisericii

„Caci însus Domnul, cu un strigat, cu glasul unui arhanghel
si cu trâmbita lui Dumnezeu, Se va coborâ din cer, si întâi
vor învia cei morti în Cristos. Apoi, noi cei vii, care vom
fi ramas, vom fi rapiti toti împreuna cu ei, în nori, ca sa
întâmpinam pe Domnul în vazduh; si astfel vom fi totdeauna
cu Domnul” (1Tes.4.16-17)

O familie creştină, înainte de culcare,
A citit, că vine Domnul, să ne ia dintr-o strigare.
Soţul (mai) necredincios, cum era şi obosit,
Se gândea că toate-acestea sunt doar basme de-adormit.
„Curioasă profeţie” sta în pat pe gânduri omul:
„Cum se poate să-nţelegem că pe nori veni-va Domnul?
Cum să cred eu în „ceva” care-mi este atât de greu,
Cum să vin-aşa-ntr-o clipă să ne ia la Dumnezeu?

Soţia şi fiica, credincioase şi de Domnul temătoare,
S-au rugat ca el să creadă şi-au plecat pentru culcare.
Dar bărbatul tulburat, nu putea nicicum să doarmă:
„Cum să vină ca un hoţ să ne dea prin somn, alarmă?
Cum să vină, iar Isus, şi din cer să trâmbiteze,
Şi aşa dintr-o secundă pe cei morţi să-i învieze?
Eu, naiv, nu sunt să cred în venirea-acestui Domn,
Iar acum ar fi mai bine să mă duc să-mi văd de…somn”.

*

Dar, într-un târziu, iată-l omul deşteptat…
Apăruse zorii zilei şi s-a dat cu greu din pat!
S-a sculat buimac de somn dar grăbit, întârziat,
Însă când privişe-n jur ce-a văzut l-a speriat;
Patul, soţiei sale era gol! Toate răvăşite-ntinse,
Iar hainele, lăsate seara, erau toate  neatinse…
”Ce-o mai fi acum şi-aceasta ? Unde-o fi a mea soţie?
Unde-o fi plecat în noapte, fără ca nimic să-mi spuie?”

Şi s-a dus atunci în grabă la Maria-n dormitor,
Poate, e bolnavă fata, ea să-i dea vreun ajutor.
Şi-a bătut la uşa fetei, dar tăcerea l-a străpuns…
Căci din dormitor Maria nu i-a dat niciun răspuns.
-Bună dimineaţa tată – iese Petru speriat –
Ce se-ntâmplă-aici cu tine de eşti trist şi tulburat?
Când a dat atunci de fiul i-a răspuns cu consternare:
-Mama ta cât si Maria, nu-s prin casă-n dormitoare!
-Nu se poate ca să plece făr-aţi spune ţie, tată,
Aceasta, nu ţi s-a-ntâmplat pân-acuma niciodată!
Dar…se uită către uşă plin de spaimă şi-ndoială,
Când văzu pe dinauntru că era „şi” …cheia-n yală!
*

Atunci, cei doi au plecat să mai vadă pe la rude,
Poate-acolo dau de ele încercând…a se ascunde.
Când ajung la o cumnată au bătut uşor la uşă,
Iar când gazda dă de Petru, ce era a lui mătuşă,
Zice tuşa-ngrijorată, cum era vădit nervoasă:
-Fata mea cea-zis cuminte, nu-e nicăieri prin casă!
A plecat în toiul nopţii, făr-o vorbă ca să-mi spună,
Deşi-mi păruse serioasă cu pretenţii de…creştină.
Imi ţinea adesea predici cum că vine iar Cristos,
Iar acum, „ieşirea”-aceasta, nu-i mai e de vreun folos!
Îmi spunea să las păcatul ce mă duce la pierzare,
Îns-această escapadă, nu-i mai dă nicio crezare!
Îmi spunea c-aici în lume, este, o mireas-aleasă,
Şi că vine-un Prinţ din ceruri să o fac-mpărăteasă.
Iar acum…acum, desigur, sunt cu totul dezolată…
Cum să plece-n toiul nopţii, fără haine…”ne-mbrăcată”?

Petru şi cu tatăl său au rămas înmărmuriţi;
Se uitau unul la altul, fără vorbe,-ncremeniţi!
Intre timp cumnatul spune: – Hai să stăm puţin la masă;
Poate fac şi ele-o glumă şi-n curâd vor fi să iasă…
Nu-i exclus să fie-acasă să vă caute-amândouă,
Căci şi timpul trece iute; în curând e ora nouă.

După ce au stat la masă, unii au ieşit în stradă;
Să asculte, să întrebe, poate, dintre-ai lor să vadă.
Pe străzi, era, lume multă; speriată şi-ngrozită,
Vânzătorii pe tarabe lăsau marfa nepăzită.
Unii după „dispăruţi”, alergau pe străzi plângând,
Iar pe alţii îi vedeai prin mulţime căutând…

(Aspectul străzii, ce era ca niciodată dezolant, sfâşietor,
Prevestea că pe pământ, vine-un val necruţător!
Se, prefigureaz-o vreme despre care nu insist,
Când ajunge la putere, dictatorul Anticrist).

…Prăvălii erau deschise dar vânzări nu se făceau,
Căci fiinţele-ngrozite printre rafturi se boceau.
Unii, alergau aiurea căutând a se ascunde,
Dar de-această catastrofă nici guvernul nu răspunde.
Suflete, ce se găseau fără număr, zbuciumate,
Aşteptau o vorbă bună, ori să fie consolate.
Poliţia, şi ea-ngrozită răspundea la telefoane,
Căci la cei de „negăsit” s-au adaos…milioane.

Unii se plângeau cu jale că i-au prins nepregătiţi,
Iar pe alţii, mai plăpânzi, îi scotea uşor din minţi.
Mulţi slujbaşi de prin biserici regretau acum amarnic,
Căci, jucând cu compromisuri, au ajuns atât de jalnic.
Unii disperaţi plângeau, că, au fost la Adunare,
Dar atunci stăteau pe scaun, moţăind în nepăsare.
Altele, ce ţineau la datini, ori concepte mai plăcute,
Se băteau cu pumnu-n piept c-au rămas şi sunt, pierdute.
Unele, ce ţineau la lume cochetând cu fast şi odă,
Işi plângeau acum tot luxul aranjat, croit la modă.
Mai erau şi miliarde care-au mers cu capul sus,
Fără, să mai ţină seama de oferta lui Isus.
…                                  **

Şi omul nostru sceptic, acel de la-nceput,
Ce spunea despre Răpire că n-ar fi de conceput,
Alerga urlând pe stradă  cu părerea sa învinsă
Şi-şi închipuia soţia după nouri sus, ascunsă.
Dar, când printre umbre, mai spera să se-agaţe,
Se trezeşte cu soţia ce-l ţinea la ea pe braţe.
– Scumpa mea tu eşti cu mine? Nu a fost acum răpirea,
Pot în clipa următoare, eu să-mi capăt, mântuirea?
– Dragul meu atâta timp cât prin vis te-ai zbuciumat,
Am rugat pe Domnul nostru, ca să fii şi tu salvat.
Fiindcă, iată, vine ziua când Cristos din slăvi apare,
Ca să-Şi strâng-a Sa mireasă sus pe nouri c-o…strigare.
Iul.2005

Stimati cititori, Sunt convins, ca multi dintre Dvs. asteptati venirea Domnului Isus Cristos pentru a ne duce cu El in slava, si lucrul acesta este extraordinar. Totusi, in fata acestui eveniment atat de important din viata oricarui crestin, trebuie avuta o atitudine corespunzatoare, si aceasta nu inseamna nimic altceva, decat ca trebuie sa ne pregatim. O tanara care isi iubeste logodnicul, il asteapta cu multa dragoste, daruire si nerabdare. Dar noi cum Il asteptam pe Domnul? Suntem gata pentru intalnirea cu El? Daca, da ferice de noi, iar daca nu, sa ne pocaim si sa ne pregatim. Mesajul acestei poezii, isi va putea atinge cat mai bine scopul, daca fiecare dintre Dvs. il va transmite mai departe. Domnul sa va binecuvanteze!
Gheorghe Barbu

Indemn la inchinare

Trecura norii si un Soare
Pe bolta-nalta se ivi
C-un zambet larg facu o chemare
Peste vazduh dealuri campii

Si incet un freamat timid parca
Se auzi dinspre campii
Si ca raspuns incet pornira
Colinele pline de vii

Se-alaturara muntii falnici
Si codrii cu mandria lor
Venira iute cu pasi grabnici
Finetele cu zestrea lor

Nu se lasara mai la urma
Nici lanurile aurii
Si cu sfiala in rand pasira
Izvoarele cu sclipiri vii

Cu-n vuiet lin si atat de tandru
Oceanele au spus prezent
Si marile in acel cadru
S-au asezat intr-un ritm lent

Si raurile serpuite cu valul lor
Bland si domol
Se aliniara linistite
Ca-n fata unui mare tron

De sus si stelele venira
Cu cai lactee si calesti
Sfiosi si tremurind sosira
Luceferi pazitori ceresti

Sosi acum si blanda Luna
Sfioasa cu lumina iei
Se-alatura chiar linga Luna
Si Closca cu puiutii iei

Si mii de astre fara nume
Planetele cu a lor sistem
Se asezara incet tacute
Invaluite in mister

Se aliniara incet grupate
Formind un semicerc teatral
Si asteptind parca-ncordate
Ca Soarele sa dea semnal

Si ca un sol al bucuriei
Se inclina spre cei chemati
Lasand mii raze de lumina
Sa joace printre invitati

Apoi cu toti se prosternura
In fata unui Prea Inalt Tron
Si-ncet se auzi-n surdina
Venind din slava un viu ton

Incet, cu toti se ridicara
Dregandu-si parca vocea lor
Si toti privirile-si-naltara
Spre cel ce-i Domn al Domnilor

Un imn de slava incepura
De glorie, inaltator,
De lauda si de marire
Slavitului Domn Creator

Se intrecea in armonie
Creatia in felul iei
Slavind c-o sfanta melodie
Pe Cel mai Mare dintre zei

Salta in spume valul marii
Iar vantul fluiera prin munti
Se intreceau in largul zarii
Ciripitorii de prin lunci

Tot cerul era in cantare
Si bolta parca lua foc
Sclipeau din ce in ce mai tare
Pe rand si toate la un loc

Canta si codru aprins din frunza
Si stancele vechi de granit
Canta pustia si-a iei oaza
Naltand in zari nori de nisip

Izvorul s-auzea mai tare
Lasandu-si vechiul clipocit
Iar lanul cuprins de cantare
Canta cu foc din greu-i spic

Cuprinsi de vraja minunata
De imnul sfint inaltator
Canta gradina cea udata
Canta si stratul plin cu flori

Insiruiti pe linga drumuri
Cantau copacii cu-n viu ton
Si zorile cu-n dulce murmur
Slaveau pe Domnul Domnilor

Priveam in duh aniversarea
Natura toata se-nchina
Si-n gandu-mi incolti intrebarea
Lipseste oare cineva?

Scrutand atent tot universul
Vazui cu teama un loc gol
Si m-apuca deodata plansul
Caci era locul pentru om…

Catam cu agonie mare
Sa-l vad sa-l chem la inchinat
Si l-am zarit pe cai astrale
Dar importanta nu mi-a dat

Privind mai jos vazui o gloata
Pe un stadion cu zeci de mii
Si-am alergat acol degraba
Si le-am vorbit de vesnicii

Le-am spus veniti la inchinare
Creatia ii canta-n cor
Tot universul e-n cantare
Veniti caci locul vost e gol

Dar spre mai marea mea mirare
Pe rand incet m-au parasit
Si am pornit spre adunare
Crezand ca acol oi fi primit

Dar n-aveau timp de-a mea chemare
Programul era pregatit
Aniversari predici cantare
Chemarea mea n-au auzit

Si prabusit atunci in duhu-mi
Slabit si trist si dezolat
Chemarea mea se prefacuse
Intr-un plans jalnic disperat
………………………………..
Trezit acum din acea stare
In care-n duhu-mi am trait
Lansez din nou acea chemare
Veniti la cel ce ne-a iubit

Veniti alaturi de natura
Ne cheama stelele sclipind
Ne cheama crivatul ce urla
Ne cheama un fluture zburand

Toata creatia ne indeamna
Spre locul sfant de inchinat
Ne cheama azi o voce blanda
Isus Hristos crucificat

Lasati a lumii amagire
Ingrijorari ce-n valuri vin
Spre cer indreapta a ta privire
Si lauda-L pe Cel Divin

Caci El e-acela care stie
Durerea si povara ta
Si-ti schimba plansu-n bucurie
De te increzi in jertfa Sa

Lasati pentru un moment lumea
Si-n cant sa ne unim cu toti
Sa-L proslavim ca si natura
Pe Cel ce-a inviat din morti.

Doroscan Ilie

Rondel de Iarnă

Norii-şi descarcă povara
Din văzduh încet pe glie,
Şi-n mantia-i… – argintie
Se-nveşmântă toată ţara.

Ninge din zori până sara,
Ninge-ntruna! Pe câmpie,
Norii-şi descarcă povara
Din văzduh, încet pe glie.

Glia astfel,… primăvara
O aşteaptă-n nostalgie –
Cât mai plină, vrea să fie!
Că ce-i iarna, nu e vara…
Norii-şi descarcă povara,

Din vâzduh încet pe glie.

Flavius Laurian Duverna