”Ce-a fost va mai fi, ce este-a mai fost”!

I-atât de multă secularizare,
Atât de multă lipsă de credință,
Că nemaifiind oricum de trebuință
L-am trimis pe Domnul la culcare!

Cui îi mai trebuie de-acum un Dumnezeu,
Un Dumnezeu ce nu ne mai aude,
Când omul, convertit să-și fie gâde,
Privește totul doar prin portmoneu? !

N-ai bani, ești prost, spune bogătanul,
Ești inutil și trebuie să mori
Și ne-aruncăm vechile valori,
Pentru că la putere astăzi este banul!

O eră nouă stă să ne deschidă
Poarta care duce-n întuneric,
Vegheați de sus, din vârf de piramidă
De ochiul ce sclipește luciferic!

L-am trimis pe Domnul la culcare,
Nu mai este de-acum de trebuință,
În noua eră, cui trebuie credință,
Cu-atât de multă secularizare? !

Bogătanul spune că fără bani ești prost,
De-acuma banul este noul stăpân,
Dar e o vorbă, spusă de-un străbun,
”Ce-a fost va mai fi, ce este-a mai fost”!

Nicu Hăloiu

Pe vârf de stâncă scriu cu privirea

Pe vârf de stâncă, scriu cu privirea…
Și gândul plin de dor, te caută.
Și eu sunt fiul Tău!” Divin Tată”!
Cred: în Tine-i nemurirea!
Poeme-ți scriu cu stele,
Pe-a cerului boltă-n tăcere.

Al Tău am fost, cu anotimpurile toate,
În primăveri cu ramurile înmugurite,
În veri… cu luncile-n flăcări de maci,
Și-n toamnele cu roadele aurii.
Al Tău am fost și-n zilele durerii,
Și-n multe alte de bucurii.

Al Tău am fost, în dimineți cu rouă,
Când lacrimile mi se frângeau în rugă,
În vremile cu vijelie, am fost o stâncă,
Lipeam de cer, dorința mea, cu Tine de a fi.
Doream alintul apusului, serilor târzii,
De atâtea ori te chemam, ca să vii.

Voiam o siguranță, că nu rătăcesc prin pustii,
De jos priveam înlăcrimat, al vârfului înălțimi,
Când mă frângeam, în adâncuri și durere,
Te rugam, ascunde-mă în curcubeie,
După ploile reci furtunoase,
Doream un cuib mic, în ale Tale brațe.

Vocea să-mi răsune sus la Tine…
Când din durere strigă, al meu glas,
Pune-mi zâmbetul pe buze,
O vindecare divină, trimite de sus…
Nu mă uita, m-am ținut de a Ta cale,
Știu că m-ai vegheat, din albastra zare.

Din vârf de stâncă… privești în Vale…
La osteniții ce urcă cu suspine…
Înflăcărează în noi Marele Har,
Ca lupta noastră să nu fie în zadar,
Mărește-ne crezul, că în curând ajungem,
În Noul Canaan, cu Tine să ne întâlnim.

Toma Coca