1 Decembrie

„Tu ai rânduit vara şi iarna.” Psalmi 74:17

Suflete, începe luna aceasta de iarnă cu Dumnezeul tău. Zăpada îngheţată şi vântul pătrunzător să-ţi amintească de faptul că El îşi ţine legământul cu ziua şi noaptea, şi că va ţine şi legământul slăvit pe care 1-a făcut cu tine prin persoana lui Isus Christos. Cel care este credincios cuvântului Său în trecerea anotimpurilor acestei lumi păcătoase şi sărace, se va dovedi credincios şi în privinţa singurul Său Fiu prea iubit. Iarna nu este un anotimp confortabil în suflet, şi dacă tu îl ai chiar acum, este foarte dureros. Dar există o mângâiere: s-a spus că Domnul a făcut-o.

El trimite vânturile îngheţate ale necazurilor peste mugurii aşteptărilor. El împrăştie bruma ca cenuşa peste păşunea bucuriei tale, odinioară verde. El aruncă fărâme de gheaţă peste izvoarele plăcerii tale. El le face pe toate. El este marele împărat al iernii, şi El domneşte în împărăţia frigului; de aceea, nu te poţi plânge. Pierderile, crucile, greutăţile, boala, sărăcia şi o mie de alte rele sunt trimise de Domnul, şi vin cu o misiune înţeleaptă. Îngheţul ucide insectele mortale şi pune stavilă bolilor molipsitoare; el sfărâmă brazdele de pământ şi înmoaie sufletul. O, dacă iarna încercării ar avea întotdeauna astfel de rezultate în sufletul nostru!

Cum preţuim acum focul! Cât de plăcută este strălucirea lui veselă! Să-L preţuim şi pe Domnul în acelaşi fel, fiindcă El este sursa constantă de iubire şi căldură, în orice necaz. Să ne apropiem de El ca să găsim bucurie şi pace în credinţă. Să ne îmbrăcăm în hainele călduroase ale făgăduinţelor Lui şi să ne apucăm de treburile potrivite anotimpului. Leneşul care nu ară din cauza frigului are de îndurat consecinţe severe, fiindcă la vară va ajunge să cerşească şi nu va avea nimic.

Meditaţii C. H. Spurgeon

Anotimpurile

Domnul le-a făcut frumoase, toate pentru vremea lor,
Primăvara luminoasă cu mulţimea florilor,
Şi albinele, şi mieii, şi mulţimi de porumbei,
Zâmbetele primăverii răspândesc parfum de tei.

Uite colo pârâiaşul, limpede şi cristalin,
Care-i plin de strălucire, cu albastrul cel senin.
Codrii ca în fantezie, ramuri clătinate-n vânt,
Cântă marea simfonie, lăudând pe Tatăl Sfânt.

Colo pe o cărăruie, omul trece fericit,
Parcă-ar vrea mereu să spuie: „Doamne fii în veci slăvit!”
Şi mergând mereu-nainte, omul se uită mirat,
Primăvara cea măreaţă deodată s-a schimbat.

Grâul a crescut, e mare, roadele se pârguiesc,
Toate strălucesc sub soare, ca un rai dumnezeiesc.
Vara cu a ei căldură cheamă păsări la cântat,
Iar pe câmpuri se înnalţă tot ce noi am semănat.

Dar şi vara cea frumoasă trece ca un seceriş,
Toamna e puţin mai rece, cu-al ei bogat înveliş.
Totuşi, toamna e plăcută, cu belşuguri şi cu rod,
Când e plin de grâu hambarul, şi afară şi în pod.

Cade frunza veştejită, uite ce covor frumos!
În pădurea aurită, numai frunze vezi pe jos.
Stau pe înălţimi pleşuve, pomii clătinaţi de vânt,
Căci frunzişul lor cel falnic, odihneşte pe pământ.

Trec în grabă călătorii peste frunze rumenite,
Căci frumoasele podoabe toate sunt îngălbenite.
Strâng pe lanuri fermierii bogăţia lor aleasă,
Şi în care, în căruţe, se întorc cu ea acasă.

Şi când te mai uiţi prin vie, mai găseşti câte-un ciorchin,
Dacă cel cu bogăţie s-a gândit şi la străin.
Şi mergând mereu-nainte, mai ajungi şi prin piaţă,
Toamna-i binecuvântată cu rodirea ei măreaţă.

Apoi pune-ţi în desagă, şi întoarce-te acasă,
Cu belşuguri, frate dragă, şi aşază-te la masă.
Dar întâi îi mulţumeşte, şi în faţa Lui te-nchină,
Celui ce în veci trăieşte sus în ceruri, în lumină.

Vine iarna cu zăpadă, uite brazii aplecaţi,
Ca şi regii la paradă, ei au fost încoronaţi.
Toate dealurile-s pline cu sclipiri din alb curat,
Şi în văi şi pe coline, albul toate le-a-mbrăcat.

Pe căsuţa cu zăpadă, cad scântei şi înnegresc
Frumuseţea de paradă, care ochii o privesc.
Colo în pârâu e gheaţă, şi ia streaşină ciorchini,
Ce frumoasă! Ce măreaţă! Ce dumnezeieşti rubini!

Şi ziceau pe-atunci bătrânii: „Va fi anul roditor,
După cum vedeţi ciorchinii atârnând strălucitor.”
Noaptea-aceasta viscoleşte, cerul este plin cu nori,
Şi zăpada troieneşte peste văile cu flori.

Doamne câtă măreţie! Tu pe toate le-ai zidit
Pentru vremea lor să fie minunate la privit.
Frate, soră, şi pe tine Domnul te-a făcut frumos,
Ca şi floarea primăverii e urmaşul Lui Hristos.

Noi suntem a Lui lucrare, vară e când tu rodeşti,
Pe căldura arzătoare, tot mai sus, mai sus să creşti.
Ca şi floarea cu petale, ca şi spicele de grâu,
Să rodim Isus ne cheamă, până nu e prea târziu.

Bunătate, îndurare, roadă de la Duhul Sfânt,
Să rodească fiecare cât trăieşte pe pământ.
Dacă Domnul nu găseşte roadă în al tău smochin,
Sigur va striga: „Tăiaţi-l!” chiar de te-ai numit creştin.

Iarna pomul odihneşte, şi întreaga armonie
Care astăzi străluceşte în pădure, pe câmpie.
Şi creştinul odihneşte, toţi aceia mântuiţi,
Dar în marea primăvară noi vom fi din somn treziţi.

Vara mântuirii sfinte, nu ştim, poate ca s-a dus,
Şi curând recolta sfântă va fi adunată sus.
Oricum, să veghem pe cale, aşteptând măreaţa zi,
Căci Mântuitorul nostru, Domnul Isus va veni!

Dionisie Giuchici

Mai lasă, Doamne, ploi!

Referințe

Iov 37:1-6 | Iov 5:10 | Iov 38:28

E vară, Doamne și e cald,
De-atâta vreme ploi n-avem,
Pământu-n secetă-i uscat,
Ogrezile-n arșiță gem…

Udăm noi, Doamne, puțintel
Dar totu-i parcă în zadar
Când Tu reverși de sus, din cer,
Le-nviorezi pe toate iar.

Lângă fereastră-un trandafir
Mi-agață pasul ca să stau,
Petalele-i căzând în șir
Șoptesc: Stăpâne… apă vreau! …

Pe-un ram, la poala mărului
Orăcăie un brotăcel,
Cred că-nțeleg durerea lui,
El strigă: Doamne… apă-ți cer! …… . .

E vară, Doamne, e cuptor,
Natura geme dureros,
Te strigă toate-n ajutor
Doar omul, spatele Ți-a-ntors.

Cu sacul de păcate-n brâu
Se-ascunde-n pasu-i apăsat
Dar se răsfrâng precum un râu
Și tot ce calcă-i blestemat.
… . .
E vară, Doamne… dar cândva…
Pe-o cruce-amară, la dispreț
Strigai prin arșița cea grea:
-Mi-e sete! … Și-ai primit… oțet.

Ce-i omul, Doamne, ploi să-i dai
Și soare la timp potrivit?
E-un răzvrătit, da-l vrei în rai,
Pentru-al său suflet ai murit.

Tu Cel ce mării-ai pus hotar,
Izvoarele-ai creat și nori
Mai iartă-ne prin al Tău har,
Revarsă roditoare ploi!

Și duhul astăzi ni-e secat,
De roadă suntem tare goi,
Dorim însă, precum odat,
Să lași ale Duhului Sfânt ploi!

Cornelia Sărac 

1 Iulie

„Aşa va fi şi vara şi iarna.” Zaharia 14:8

Şuvoiul de apă vie care curgea în Ierusalim nu seca în timpul căldurilor arzătoare din timpul verii şi nu îngheţa iarna, atunci când gerul era mai tăios decât lama unui brici. O, suflete, trebuie să fii o mărturie a credincioşiei Domnului. Anotimpurile se schimbă şi tu te schimbi, dar Domnul tău rămâne veşnic acelaşi, şi izvoarele dragostei Lui sunt la fel de adânci, limpezi şi îmbelşugate ca întotdeauna. Apăsarea grijilor şi loviturile încercărilor mă fac să am nevoie de răcoarea izvorului harului Său. Pot să merg oricând vreau şi să beau din fântâna Care nu seacă, fiindcă este la fel de plină vara şi iarna.

Izvoarele pe sus nu sunt niciodată sărăcăcioase şi, binecuvântat fie numele Domnului, nici izvoarele de jos nu pot seca. Ilie a găsit Cheritul secat, dar Iehova era acelaşi Dumnezeu al providenţei. Iov a spus că prietenii săi erau ca nişte puţuri crăpate, dar a găsit în Dumnezeu un pârâu de mângâiere. Nilul era marea încredere a Egiptului, dar apele lui erau variabile; Domnul nostru este mereu acelaşi. Deturnând cursul Eufratului, Cirus a cucerit Babilonul, dar nici o putere, omenească sau diavolească, nu poate schimba cursul harului divin. Albiile vechilor râuri au fost găsite uscate şi triste, dar izvorul care coboară din muntele suveranităţii divine şi iubirii infinite va fi întotdeauna îmbelşugat.

Generaţiile trec una după alta, dar curgerea harului este neschimbătoare. Râul lui Dumnezeu poate cânta cu mai multă dreptate decât pârâul din poezie:
„Oamenii vin, oameni se duc
Dar eu merg veşnic.”
Cât de fericit eşti, suflete, să te afli lângă asemenea ape! Nu privi niciodată alte izvoare, fiindcă vei auzi mustrarea Domnului „şi acum, ce cauţi să te dud în Egipt, să bei apa Nilului?”

Meditaţii C. H. Spurgeon

3 Martie

„Te-am lămurit în cuptorul urgiei.” Isaia 48:10

Mângâie-te singur, credinciosule încercat, cu gândul acesta: Dumnezeu a spus: „Te-am lămurit în cuptorul urgiei”. Nu este cuvântul acesta ca o ploaie de vară, care stinge furia flăcărilor? Nu este el ca o armură de azbest, împotriva căreia Căldura nu are putere? Să vină nenorocirile. Dumnezeu m-a lămurit! Sărăcie, poţi să baţi la uşa mea, fiindcă Dumnezeu este deja în casă, şi El m-a lămurit. Boală, poţi să intri pe neaşteptate, am un leac pregătit – Dumnezeu m-a lămurit. Orice mi s-ar întâmpla în această vale a lacrimilor, ştiu că El m-a „lămurit”.

Dacă ai nevoie de mai multă alinare, Credinciosule, aminteşte-ţi că Fiul Omului este cu tine în cuptor. In cămăruţa ta liniştită, Cel nevăzut stă lângă tine, şi chiar dacă uneori nu îţi dai seama, El îţi pregăteşte patul şi îţi aşterne perna în timpul încercării. Eşti sărac, dar în căsuţa ta umilă, Domnul vieţii şi slavei este un oaspete de seamă. El vine aici doar ca să te viziteze. Prietenul tău stă lângă tine. Nu poţi să-L vezi, dar îi simţi atingerea mâinilor. Nu-I auzi vocea? Chiar şi în valea umbrei morţii, El îţi spune: „Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău” (Isaia 41:10).

Aminteşte-ţi nobilul discurs al lui Cezar „nu vă temeţi, îl aveţi pe Cezar şi toată averea sa”. Nu te teme, creştine, Isus este cu tine. In toate încercările tale, prezenţa sa îţi aduce mângâiere şi siguranţă. El nu-i va părăsi niciodată pe cei aleşi de el. „Nu te teme, căci Eu sunt cu tine” este făgăduinţa sigură pentru cei aleşi din „cuptorul urgiei”. Nu te prinzi atunci strâns de Christos şi nu spui:

Prin potop sau scântei, când Isus e cu noi
ÎI urmăm bucuroşi, în dureri şi nevoi?

Meditaţii C. H. Spurgeon

Început de an şcolar

Afară miroase a toamnă
Iar soarele mai rece luminează
Vara, parcă a trecut în goană
Şi zilele, vizibil se scurtează.

Îmbrăcămintea cea de vară
De-acum aţi pus-o-ntr-un dulap
Mai repede se face seară
Şi ne trezim cu noaptea-n cap.

De-aş fi avut putere-n rugăciune
Ca şi Iosua bunoară
Te-aş fi rugat Prea Bunule Stăpâne,
Lungeşte această minunată vară!

Dar totuşi ştiu că Tu conduci
De ani şi ani a soarelui cărare
Te rog acum la fel să faci
Cu-aceştia mici, cu fiecare.

Apucă Tu cu mâna sfântă
Mânuţa lor în mâna Ta
Iar rugăciunile le-ascultă
Când înspre Tine se vor îndrepta.

Le dă inţelepciune să înveţe
Şi ascultare de părinţii lor
Din Cartea sfântă, dă-le Tu poveţe
Şi fă-i copiii Tăi pe viitor!

Viorel C.  

De la Domnul, pentru mine

Saltă frunza-n foşnet tandru,
Razele s-au înmulțit,
Strigă-un fir de oleandru
Vara, de la răsărit.
Mă ridic s-o văd mai bine,
Fiindcă ştiu că s-a pornit
De la Domnul, pentru mine.

Strânge mărul must sub coajă,
Iarba a-ngrăşat pământul,
Iar un munte stă de strajă
Să oprească-n vale vântul.
Cu nectar şi cu rubine,
Toamna asta-şi ia avântul
De la Domnul, pentru mine.

A albit ca-n vis pădurea,
Grâul doarme sub zăpadă,
M-aș porni pe drum aiurea,
Toți copacii să mă vadă.
Că-s văzduhurile pline
De fulgi mari, ce stau să cadă
De la Domnul, pentru mine.

Dintr-un nor care se zvântă
Mă trezește din visare
Soarele, pe care-l cântă
Mii de păsări migratoare.
Și prin văi, și pe coline
Toată iarba se-nveșmântă
De la Domnul, pentru mine.

Aștept primăveri și toamne,
Și a verilor sosire;
Iernile-s cu pace, Doamne,
Toate-s pentru mulțumire
Când ne chemi și ne socoți
Cu nestinsa Ta iubire!
Mulțumesc de tot ce vine
De la Tine pentru mine,
De la Tine pentru toți.

Viorica Mariniuc 

Vara din noi

Referințe1 Petru 1:22

De ce n-ar fi lesne ca vara din noi
Să fie stăpână pe-al vremii noroi,
Să fim mai senini, mai calde lumini
Şi tot mai frumos să-nflorim în grădini …

De ce n-am gusta din cerescul nectar,
Să dregem spărturi cu iubire şi har,
‎Mai des să zâmbim, mai calzi, mai vioi,
‎De ce n-am aduce o vară-ntre noi‎ …

De ce nu râvnim la un zbor mai înalt,
Luceferi aprinşi în al nopţii cobalt
Să fim de mireasma vieţii mai plini
Şi fără prihană în văi să fim crini ‎…

De ce-ar trebui ca vara să plece
Din lumea amară, străină şi rece,
De ce n-o oprim, doar ştim că-i mai bine
Ca vara din noi să nu se termine …

Să nu ne despoaie o toamnă de rod,
Pe repezi şuvoaie să facem un pod
Şi-n timp ce cocorii pleca-vor pe rând
Tot vară să fie în inimi şi-n gând‎! …

Olivia Pocol

Alerg în vară

Alerg în vară printre ogoare,
petic de umbră caut sub soare.
Alerg cu gândul neostenit,
să-mi stâmpăr dorul nepotolit.

Cu braţe pline de holde-aurii
mă cheamă vara printre câmpii.
Şi ascultându-i caldele şoapte,
păşesc desculţ prin lanuri coapte.

În freamăt fierbinte cu iz de lut,
îmi plec urechea ca să ascult
cântarea lină a holdelor
foşnind culoare, pământ şi dor.

Şi îmi fac templu sufletul meu
să-nalţ o rugă spre Dumnezeu;
şi mă alătur cântării verii,
simţind cum arde focu-nchinării.

Natura ştie să se închine
Celui ce-n palmă lumea o ţine,
iar eu, făptura de El creată,
îmi plec genunchiul şi viaţa toată.

Cristina Magdalena Francu 

Isus, unica Speranță!

Nostalgie la finalul primăverii,
Melancolie la trecerea verii,

Tristețe de sfârșit de septembrie:
Teamă de frig, de tenebre….

Dor de soare în iarnă,
Jind de răcoare în vară…

Râvnim după fragi în noiembrie,
Dorim ghiocei în decembrie,

Urcăm către „Vârful cu dor”
Pentru jocul cu nea în „Cuptor”.

Mereu tânjim după trecut
Sau visăm la un nou început.

Depresia încercării în viață…
Dar există un Far, o Speranță:

Isus revine,-Mirele Erou,
Să facă cerul și pământul nou!

S-aducă Mileniul de aur,
Căci e-al Sionului Sfânt-Faur,

Al lumii de iubire Făcător,
Ne dă nădejdi și-un viitor!

Amin! Vino, Doamne Isuse!

Marinau Daniela