Umblarea pe mare

(Matei 14.22-23)

Când Isus, pe ucenici
În corabie i-a pus,
Ca `naintea Lui să treacă,
Să-ajungă pe mal opus,
Când pe munte, să se roage,
La o parte, El s-a dus,
Se-noptase. Și El, singur
Se afla, cu Cel de sus.

Cînd corabia, în valuri,
În ăst timp, în mare sta
Cu un vânt, suflând puternic,
Ce-mpotrivă îi era
Și, când ziua și cu noaptea
Începea a se-ngâna,
Isus a venit la ei,
Dar, pe valuri El umbla.

Ucenicii, de-au văzut
Pe Isus, umblând pe mare,
S-au speriat și au zis:
”Este o nălucă oare?”
Când de frică au țipat,
Domnu-a zis cu voce tare:
”Îndrăzniți, Eu sunt, Isus!
Vă temeți că vi se pare?”

Și când Petru i-a răspuns
”Dacă ești Tu, poruncește
Să vin la Tine pe ape,
Să plutesc precum un pește”
Și când ”Vino”-i zise Domnul,
Petru, pe valuri pornește
Ca să meargă spre Isus.
Și să meargă, îndrăznește!

Dar, când a văzut că vântul
Era tare, s-a temut.
Când în apa răscolită
Începea să-afunde mult,
Atunci, Petru, a strigat:
”Doamne, scapă-mă!”. Atât…
Și Isus, întins-a mâna
Apucându-l hotărât.

Și i-a zis Isus lui Petru:
”Pentru ce te-ai îndoit
Puțin credinciosule?”
Și când vântul L-a oprit,
Iar cei din corabie
La Isus toți au sosit,
Toți, s-au închinat zicându-I:
”Ești Fiul din cer venit”.

 Dumitru Gheorghiu 

Viata de frunza

Am și uitat, deși nu-i mult

De când pe ramura bătrână

Ce mă ținea cu a ei mână

Priveam de sus înspre țărână

Iubeam ca vântul să-l ascult.

Sub adierea lui creșteam

Și-a lui suflare îmi da viață

Mă întorcea pe dos, pe față

Suflarea-i părea că mă-nhață

De ramură eu mă țineam…

Am început să obosesc

De-atâta vânt și-a lui suflare

Că uneori suflă prea tare

Abia mai stau pe creanga mare

Și parcă-ncep să-ngălbenesc.

Mă simt slăbită de puteri

Și seva mea dusă e toată

Îmi pare că sunt chiar uscată…

De vânt deodată sunt suflată

Și cad, lipsită de-orice vreri.

Țărâna, ce-am privit de sus

Îmi e acum atât de-aproape

Și peste mini se-adună ape

Ca în țărână să mă-ngroape…

Țărâna e al meu apus.

Nelu Filip

Ce mare ești, Doamne!

Ai măsurat greutatea vântului
și-ai pus temelii nevăzute pământului!
Îl ții spânzurat pe nimic…
Toate acestea… mă mira un pic!

Ții adunate în nori apele,
când plouă, îți aud prin tunet șoaptele,
ai dat legi norilor
poruncești dimineții și zorilor!

Legi apele-n norii Tăi
și-ntinzi miazănoaptea în golul dintre văi!
Pentru că la-nceput ai zis o dată „Să fie!”,
de atunci toate Te-ascultă fără trufie!

Chemi ziua să vină,
când ai poruncit nopții, cine poate s-o țină?
Ai zis mării până unde să stea
și pământului câtă pâine să dea!

Te-ai gândit ce mănâncă leii
și cum să păzești, Doamne, mieii!
Și fulgerele îți zic „iată-ne!”,
dar toate aceste lucrări le-am văzut doar din margine

La noi au ajuns numai petale,
numai adierea ușoară a căilor Tale
Căci cine-ar putea înțelege
sunetul puternic al lucrărilor Lui de Rege?

Ai arătat zorilor locul lor,
ai sădit în mame o fărâmă de dor
Dai de veste că ești de față prin toate aceste minuni ascunse,
prin lucruri mari și nepătrunse!

Căci cine poate vedea toate minunile Tale?
Până și ochiul are căi occipitale!
Și toată-nțelepciunea vine
atunci când, Doamne, mă tem de Tine!

Cât de mare ești și Atotputernic
Iar eu, cât de ticălos și cât de nemernic
Sunt atunci când cred că mie mi se cuvine
Să-mi dau mie cinstea… Mi-e rușine!

Dacă lucrurile toate îți sunt atât de supuse
Cum am îndrăznit eu să pășesc pe căi opuse?
Te rog, Doamne, pune-n mine o fărâmă de ascultare
Iar căilor mele rele, dă-le uitare…

Camelia Stîngaciu

Să-L chemi

Să-L chemi și s-aștepți ajutoru-n tăcere;
De porți vreun jug pe grumaz să nu plângi,
Te roagă fierbinte și mila I-o cere,
Dar propria vrere-naintea-I să-ți frângi!

În barca ta cheamă-L când vântul și marea
Îți stau împotrivă și-i greu să vâslești,
Când nori plumburii îți întunecă zarea
Și nu vezi limanul, oricât te trudești…

Mai cheamă-L pe Domnul și-n ceasul din noapte,
Când nu ai Lumină și focul e stins,
Prea des pleci urechea la vitrege șoapte,
Iar duhul tău geme și zace învins.

Să-L chemi când îți pare povara nedreaptă,
Când singur duci crucea și spinii și-amarul,
Când frații trădează, știind ce te-așteaptă
Și nu-i vis urât, aievea-i coșmarul…

Să-L chemi cu privirea spre cer ațintită,
El vede și ceea ce nu-i la vedere,
E-aproape de inima frântă, zdrobită,
El poate să-ți dea înnoită putere!

Olivia Pocol

Oprește-te s-asculți …

N-auzi cum povestește vântul
Cu susur alintând pământul?
Când freamătă și-aleanu-și varsă
Prin lanul de secară arsă?
Când sprinten fluieră și cântă
Frunzișu-n frasini îl frământă?
Șoptește tainic cu-a lui boare:
Nimic nu este nou sub soare!

S-asculți și picurii de ploaie,
Când vin mărunți, ori cad șiroaie,
În fascinantul ritm, în ropot,
Sau suspinat ca într-un șopot,
Cum se preling pe ramuri ude,
Ar spune celui care-aude
Că nu-i urcuș fără cădere,
Nici viață nu-i fără durere!

Auzi cum murmură izvorul
Când prin prundiș îl mână dorul?
Îl mângâie grăbit, dar trece,
Nu-și lasă albia să sece,
Un clipocit și se desparte
Că-l mână dorul mai departe…
Șoptește: nu-i timp de visare,
De-un loc să nu te legi prea tare!

Olivia Pocol  

Nu stingeți Duhul!

„Nu stingeţi Duhul!… ci cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun!”
Tesaloniceni 5

S-au adunat norii, îmi par soldați pe cer,
Biciul luminos îi mână spre Israel,
Se leagănă măslinii, îngână un cânt:
-„Aceasta-i ploaia caldă a Duhului Sfânt!”

Dar  eu  le răspund cu glasul rece, tăios:
– Ești un biet măslin, ai auzit de Cristos?
Nu -mi place ploaia, nu-mi place nici vântul,
N-ascult turturica, nu-mi place nici cântul.

– Vântul îți vorbește, ploaia îți cântă în geam:
„Ai în cer un Tată, tu ești din al Său neam,
Eu port pe aripi focul sfânt al  iubirii,
Ți-am adus din cer fiorul nemuririi.

Sunt   ploaia ce leagă și rănile ce dor,
Te mângâi, îți șoptesc  ”Vin de la Creator!”
Eu îți cânt mai frumos ca o ciocârlie,
Înveselesc florile de pe câmpie!

Nu  urî fulgerul, e lumină din cer,
Cheamă ploaia sfântă”Vino în Israel!”
Nu urî Porumbelul cu glasul duios,
E Mângâietorul, Cel promis de Cristos!”

Se leagănă măslinii, îngână un cânt:
” Aceasta-i ploaia caldă a Duhului Sfânt!
Nu stinge Duhul  cu glasul rece, tăios,
Candelă să-ți fie Cuvântul lui Cristos!

Cuvântul Domnului este o lumină,
Strălucește și  ploaia sfântă și fină,
Porumbelul cântă cu glas dulce, duios,
Așa cum e Cuvântul lui Isus Cristos!”

Arancutean Eliza  

Nu te-ntinde prea mult!

Text: Proverbe 16:1-9, 18, 19

…eu spun fiecăruia din voi să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decat se cuvine, ci să aibă simţiri cumpătate despre sine…” Romani 12:3

Societatea modernă subscrie la filozofia care spune: „Du-te atat de departe cat poţi. Nu fi satisfăcut pană nu ajungi la varf. Tu meriţi ce este mai bun”. Dar Biblia spune să nu avem o părere prea înaltă despre noi înşine. Mandria şi ambiţia noastră, atracţia de-a fi numărul unu, ne pot determina să ne întindem prea mult. Ele ne vor duce la cădere (Proverbele 16:18, 19). William Shakespeare a ilustrat această tendinţă a fiinţei umane în piesa sa: „Richard al III-lea”. Ea ne vorbeşte istoria unui om din înalta nobilime britanică. De fapt, avea bogăţie şi putere mare, din cauză că fratele lui era regele ţării. Cu toate acestea, nu era satisfăcut. Se uita cu ochi invidioşi la tron. Nimic în afara purtării coroanei nu-l mai putea satisface. Astfel că s-a hotărat să pună mana pe ea. Pe măsură ce se desfăşoară piesa, Richard este implicat din fărădelege în fărădelege, ba chiar şi în crimă. Richard îşi atinge ţinta şi se încoronează singur ca rege. Dar oamenii de bine ai Angliei se ridică împotriva lui într-o mare revoltă. Armatele mărşăluesc una împotriva celeilalte şi Richard III este ucis în lupte. Tocmai premiul după care a alergat cu atata patimă l-a distrus. Se ridicase prea sus.


Ai fost şi tu prins cumva în cercul periculos de-a gandi că meriţi mai mult şi mai bine? Toţi trebuie să fugim de pericolul de-a fi nemulţumiţi de locul în care ne-a pus Dumnezeu. Iată de ce este bine să avem proaspete în minte versete ca acelea de azi. Ele ne vor ajuta să nu ne întindem prea mult.        – D.C.E.

Ce suntem noi, Doamne? – umbră şi părere,
Un suspin de-o clipă, iar apoi tăcere!
Ce curand ne creşte şi ne ia pămantul,
Izvoram ca apa şi plecăm ca vantul. ” Traian Dorz

Dacă vrei să faci lucruri mari, trebuie să rămai mic

Painea zilnica

De la Domnul, pentru mine

Saltă frunza-n foşnet tandru,
Razele s-au înmulțit,
Strigă-un fir de oleandru
Vara, de la răsărit.
Mă ridic s-o văd mai bine,
Fiindcă ştiu că s-a pornit
De la Domnul, pentru mine.

Strânge mărul must sub coajă,
Iarba a-ngrăşat pământul,
Iar un munte stă de strajă
Să oprească-n vale vântul.
Cu nectar şi cu rubine,
Toamna asta-şi ia avântul
De la Domnul, pentru mine.

A albit ca-n vis pădurea,
Grâul doarme sub zăpadă,
M-aș porni pe drum aiurea,
Toți copacii să mă vadă.
Că-s văzduhurile pline
De fulgi mari, ce stau să cadă
De la Domnul, pentru mine.

Dintr-un nor care se zvântă
Mă trezește din visare
Soarele, pe care-l cântă
Mii de păsări migratoare.
Și prin văi, și pe coline
Toată iarba se-nveșmântă
De la Domnul, pentru mine.

Aștept primăveri și toamne,
Și a verilor sosire;
Iernile-s cu pace, Doamne,
Toate-s pentru mulțumire
Când ne chemi și ne socoți
Cu nestinsa Ta iubire!
Mulțumesc de tot ce vine
De la Tine pentru mine,
De la Tine pentru toți.

Viorica Mariniuc 

Alerg printre valuri

Alerg printre valuri s-ajung la liman
Furtuna e mare iar eu sunt prea slab
Te strig o Isuse, te strig ca să vii
Să-mi dai Tu putere să pot birui.

La glasul Tău Doamne, marea-i liniștit
Furtuna și văntul Tu ai potolit
La glasul Tău Doamne oricâte ar veni
Puterea Ta mare le poate opri.

Întinde-ți Tu mâna spre mine te rog
Scapă-mă din valuri te chem în ajutor
Credința mi-e slabă abia mai pășesc
Nădejdea-i în Tine spre cer eu privesc.

Te rog dă-mi credință ca să Te urmez
Pe marea vieții să înaintez
Credință deplină să nu mă-ndoiesc
Cu viață curată ca să te slujesc.

Nicolae Zamfir 

Venim ca ploaia

Venim ca ploaia și plecăm ca vântul
Un lat de palmă-i viața pe pământ
Ne ‘ntreb-acum din nou pe toți Cuvântul:
Chiar dac-am câstiga întreg pământul
La ce ne folosește în mormânt?

Muncim din zori cu trudă și sudoare
Dar înțeleptul Solomon ne spune
Făcând de fapt tranșanta constatare
Că tot ce-agonisim aici sub soare
Sunt toate în final deșertăciune.

Atunci de ce să ne hrănim cu vise
Când viața-i doar un abur ce se duce?
Valorile ce nu sunt compromise
Le vom găsi-n Cuvântul Vieții scrise
Și Calea ce spre Viață ne conduce.

Pentru că după viața trecătoare
Care ne-aruncă iute în sicrie
Există o viață viitoare
O veșnicie plină de splendoare
Sau una de amar și de urgie.

De asta într-o noapte friguroasă
Din Slava Lui veni-ntre noi Mesia
Dar oamenii nu L-au primit în casă
Și sa născut în ieslea-ntunecoasă
Deși El aducea Împărăția.

Apoi a trebuit ca El să moară
Să fie răstignit de-un braț călău
Purtând pe umeri cea mai grea povară
A omeniri-ntreg păcat și-ocară
Murind în locul meu și-n locul tău.

Pe El mormântul n-a putut să-L țină
A înviat a treia zi în zori
Rabuni, ai purtat a noastră vină
Și ne-ai adus lumină din Lumină
Chiar de la Tatăl dincolo de nori.

Apoi cu bucurie și mirare
Toți ucenicii cu privirea-n sus
Aveau să vadă sfânta decolare
Cum Te ‘nălțai spre Slăvi nemuritoare
Ce stări de Har, ce dor ceresc nespus!

Isus Tu ne-ai promis că-i cu putință
Prin nașterea din nou să fim cu Tine
Și-aceasta este numai prin credință
Și fapte vrednice de pocăință
Prin Harul care vine de la Tine.

Trăim acum în vremea de pe urmă
Vei reveni! Cu siguranță știm
Chiar dacă viața asta ni se curmă
Vom fi pe veci doar un Păstor și-o turmă
În preajma Slavei Tale când sosim.

În Cer vom fi pe veci moștenitori
Pe cei aleși i-asigură Cuvântul
Aici suntem doar simpli muritori
Și parcă-atât de iute trecători
Venim ca ploaia și plecăm ca vântul.

Daniel Hozan