16 Mai

Şi a zis: „aşa vorbeşte Domnul: faceţi gropi în valea aceasta, groapă lângă groapă! Căci aşa vorbeşte Domnul: nu veţi vedea vânt şi nu veţi vedea ploaie, dar totuşi valea aceasta se va umplea de apă, şi veţi bea voi, turmele voastre şi vitele voastre”. 2 Împăraţi 3:16-17

Oştile celor trei împăraţi piereau de sete. Dumnezeu voia să le trimită apă, şi cuvintele proorocului anunţau binecuvântarea viitoare. Acesta este un caz în care se vede neajutorarea umană. Nici un viteaz nu putea să facă să cadă un strop de apă din cer, sau să găsească un izvor în pământ. În acelaşi fel, poporul lui Dumnezeu ajunge adesea la capătul puterilor; ei îşi văd propria neajutorare şi descoperă unde pot cere ajutor. Totuşi, şi poporul s-a pregătit prin credinţă pentru a primi binecuvântarea. Ei au săpat gropi în care să se adune preţiosul lichid.

Biserica trebuie să se pregătească pentru a primi binecuvântarea prin lucrare, eforturi şi rugăciuni; ea trebuie să sape gropile, şi Domnul le va umple. Acest lucru trebuie făcut prin credinţă, în deplina asigurare că binecuvântarea este gata să vină. În tabăra lui Israel a urmat curând un potop de binecuvântări. Apa nu a venit din cer, ca în cazul lui Ilie ci, într-un fel tăcut şi misterios, gropile au fost umplute. Domnul are metodele Sale de a acţiona. El nu este legat de timp şi loc ca noi, ci face ce îi place cu fii oamenilor. Datoria noastră este să primim ce ni se dă, şi nu să dictăm.

Trebuie să observăm de asemenea abundenţa apei: destulă pentru nevoile tuturor. La fel este şi binecuvântarea Evangheliei. Toate nevoile frăţietăţii şi ale bisericii vor fi împlinite prin putere divină, ca răspuns la rugăciune; mai mult, victoria va fi
acordată cu uşurinţă oştirii lui Dumnezeu. Ce fac eu pentru Isus? Ce gropi sap eu? O Doamne, fă-mă gata să primesc binecuvântările pe care eşti gata să mi le dai.

C.H. Spurgeon

Străini suntem pe-acest pământ

Străini suntem pe-acest pământ
Prin lumea plină de durere
Și-ades uităm vechiul Cuvânt
Că totu-i goană după vânt
Și viața-i doar o adiere.

Trăind printre deșertăciuni
Suntem pe fugă zi de zi
Și-ades răpuși de slăbiciuni
De lacrimi și de-amărăciuni
Uităm chiar și de veșnicii.

Orbiți de tot ce ne-nconjoară
Umblăm prin noapte bâjbâind
Uitând de haina de fecioară
De Harul de odinioară
Când și prin greu mergeam cântând.

Suntem străini și călători
Și tot ce-am strâns aici rămâne
Căci dincolo mai sus de nori
Din aur, bani și-alte comori
Nu poți lua nimic cu tine.

Ridică-ne milos Părinte
Și unge-ne cu tină ochii
Măcar de-acuma înainte
Să îți vedem tainele sfinte
Și să ne mai plecăm genunchii.

Puiu Chibici 

Duh de viață

Duh de viață, Duh preasfânt,
Ne păstrează-n legământ,
Ne adună la altar
Și ne umple vasul iar.

Duh de pace, Duh de sus,
Fă-ne asemeni lui Isus!
Ne învață să trăim,
Ne învață să murim.

Duh măreț, putere dă,
Martori vii și sfinți ne fă
Și ne poartă, Vânt divin,
Cum vrei Tu, dar mai deplin.

Duh Sfânt binecuvântat,
Udă locul însetat
Când tânjim cu dor nestins
După cerul necuprins.

Duh, ce darnic daruri dai,
Pune fapte-n noi și grai,
Rodul sfânt și-un caracter
Coborât de sus din cer.

Duh prea’nalt și înțelept,
Drumul strâmb tu fă-ni-l drept,
Rugăciunea fără foc
Să-și primească sfântul „șoc”.

Duh de har dumnezeiesc,
Arde-n noi tot ce-i firesc,
Ne convinge de păcat
Și de gândul vinovat.

Sfinte Duh, din El, prin El,
Pentru El și cu sfânt zel,
Să ne porți și să ne ții
De acum și-n veșnicii!

Lucian Cazacu

Duhul Sfânt de la Rusalii

„Deodată, a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic… . Nişte limbi ca de foc au fost văzute împărţindu-se printre ei. Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt.”
Faptele apostolilor 2

Floarea își întoarce capul după soare,
Cerbul însetat atras e de  izvoare,
Sufletu – mi  ridică ochii spre înălțimi:
-Doamne, trimite -mi ploaie vie și sprijin!

Păsări călătoare, pe aripi de vânt,
Caută semințe, pe holde, și pe câmp,
Sufletul meu  tot așteaptă mana din cer:
-Îndură – te, Dumnezeul lui Israel!

Barca cu pânzele albe, ridicate,
Tăcută, așteaptă ca vântul  s – o poarte,
Sufletul meu așteaptă al cerului vânt:
-La cârma vieții să vii, Duhule  Sfânt!

Inima  întunecată, de boli și de nori,
Așteaptă limbi de foc să – i aducă noi zori:
-Duh Sfânt de la  Rusalii, adu balsam de sus,
Să pot să strig lumii,”M- a vindecat Isus!”

Duh Sfânt de la  Rusalii, de la Dumnezeu,
Adu – mi iar Cântarea ce o știm doar Tu și eu!
Ochii sufletului se tot uită la cer,
Îndură – te, Dumnezeul lui Israel!

Duhul Sfânt  pornește ca o vijelie,
Glasul Său devine dulce melodie,
În inimă, sădește un crin alb și sfânt;
-Aduc ploaie târzie, din cer, un Cuvânt;

„-Sunați cu trâmbița pe Muntele Meu Sfânt,
Răspândiți în lume al Domnului Cuvânt,
Întoarce-te la Domnul, vino iar la El!
E vremea din urmă, ascultă, Israel!”

-Vino, Duh Sfânt, Tu, al Nordului  Vânt  de foc,
Fala și mândria gonește-le pe loc!
Și fă să crească  crinul cel alb și frumos,
Însetat de ploaie cerească și Cristos!

Arancutean Eliza 

Anii noștri trec prea iute

Anii noștri trec prea iute
Ca săgeata care zboară,
Parcă-s ceasuri sau minute
Ce gonesc în prag de seară.

S, au dus ca ziua cea de ieri
Anii noștri cei puțini,
Trudă, zbucium și dureri,
Atât am strâns și avem în mâini.

Totu-i goană după vânt.
Omu’-aleargă ca o umbră,
Caută raiul pe pământ
Într-o viață atât de sumbră…

Dup’ averi, plăceri, renume
Mulți se zbat fără oprire,
Călători spre altă lume
Astea sunt dezamăgire!

Chibzuiește-ti bine timpul
Cel trăiești aici sub soare,
Tu ești călător prin lume
Pune preț pe ce-i valoare.

A câta oară grădinarul
Mijlocește pentru tine?
Te-a-ngrijit cu drag tot anul,
Rodu-i frunze și suspine…

Vorbe goale fără număr
Doar atât rodim ades,
Tot ce facem sau ce spunem
Nu prezintă interes.

Cei din jur caută-n noi
Dragoste și bunătate,
La mulți fructul cel de soi
Ne lipsește din păcate.

Se prea poate-n acest an
S-ajungă-n dreptul tău securea,
Tu ești în cerescul plan
Nu glumi cu mântuirea.

Mai dezbracă-te de frunze,
De mândrie și de eu,
Toate gândurile-ascunse
Le cunoaște Dumnezeu.

Nu mai confunda slujirea,
Slujbele din adunare,
Cu roada Duhului, sfințirea,
Cu dragostea ce-n veci nu moare.

Fără dragoste noi suntem
Doar chimval zăngănitor,
O aramă sunătoare,
Doar un pom neroditor.

Doamne, îndură-te de noi,
Mai lasă-ne încă un an,
În al Tau ceresc altoi
Tu ești Tată, Suveran!

Când ne vei cerceta din nou
Să găsești rodul dorit,
Fii cu noi și-n anul nou,
Acum și până sfârșit.

Iany Laurenciuc 

În actuala conjunctură…

În actuala conjunctură
Să stăm lângă Păstor slujind
Să nu se facă vreo ruptură
De slujba dată prin Scriptură,
De cei ce merg spre Rai iubind.

În lume-i multă frământare
S-a declanșat război drăcesc
Și-aduce multă devastare
Și-n suflete îndurerare
(Speranțele, parcă, descresc)

E suferință și e moarte
Iar tragedii sunt mii și mii
Războiul strică și desparte
Ca foarte mulți să aibă parte
De lipsuri și de agonii.

De ce-i așa? E o-ntrebare
De ce nebunii au cuvânt?
Într-adevăr e consternare
Se cere o clarificare
Sau totu-i goană după vânt?

În actuala conjunctură
Când plânsu-i intensificat
Să-ndepărtăm tot ce e zgură
Să nu se-ntâmple vreo spărtură
În crezul binecuvântat.

Să înțelegem cine poate
Să pună capăt la dureri
E Cel ce din eternitate
Are controlul peste toate
Și poate-aduce adieri.

La El găsim despovărare
Din greul jug de frământări
Prin harul Lui vom fi în stare
Să depășim orice-ncercare
S-avem spre Rai înaintări.

În conjunctura actuală
Când răul s-a urcat pe tron
Și când e mare-nvălmășeală
Purtarea noastră principală
E să-ndreptăm rugi spre Sion.

În rugăciune e putere
Și alianță cu Cel sfânt
El ne păzește de cădere
Dă gând să dezlegăm mistere,
Să nu vrem goană după vânt.

Commentarii sunt o mie
Ce va fi și cum va fi
Dar Acel ce totul știe
Toarnă har în visterie
Căci suntem ai Lui copii.

George Cornici

1 Martie

Scoală-te, crivăţule! Vino, vântule de miazăzi! Suflaţi peste grădina mea, ca să picure mirosurile din ea.” Cântarea Cântărilor 4:16

Orice stare este mai bună decât calmul de moarte al indiferenţei. Sufletele noastre ar trebui să dorească crivăţul, dacă doar prin el putem fi sfinţiţi şi eliberaţi de păcat. Atâta timp cât nu se poate spune „Domnul nu era în vântul acela” (1 împăraţi 19:11), nu ne vom teme de vânturile care încearcă să scoată din rădăcini. Oare mireasa nu primeşte cu umilinţă mustrările Iubitului ei? Nu-L roagă ea să-şi trimită harul pe orice cale posibilă? Nu-şi doreşte ea o vizită care s-o trezească la acţiune, fiindcă s-a săturat de amorţeala nefirească a păcatului? Totuşi, îşi doreşte mai ales vântul de miazăzi, care s-o mângâie cu zâmbetul dragostei divine şi cu bucuria prezenţei Răscumpărătorului.

Acest vânt reuşeşte adesea să ne scuture din indiferenţă şi lenevie. Uneori, însă, doar crivăţul este în stare să picure mirosurile din grădina sufletului nostru. Mireasa nu suportă să fie nefolositoare; nici noi nu ar trebui să suportăm. Cât de încurajator este gândul că Isus apreciază sărmanele noastre daruri! Este oare posibil? Pare prea frumos ca să fie adevărat. Am fi în stare să înfruntăm încercările şi chiar moartea, dacă am şti că prin aceasta aducem o rază de bucurie în inima lui Emanuel.

Doamne, fărârniţează-ne inima în atomi, dacă aşa îl putem slăvi pe scumpul nostru Domn Isus! Darurile care nu sunt practicate sunt asemeni parfumurilor care dorm în cupele florilor. Înţelepciunea Mirelui ceresc trece peste orice obstacol ca să ajungă la rezultatul dorit. El lucrează prin nefericire şi mângâiere ca să trezească mireasma credinţei, iubirii, răbdării, speranţei, împăcării, bucuriei şi a tuturor florilor din grădină. Doamne, ajută-ne să cunoaştem, prin experienţă, ce înseamnă această lucrare.

Meditaţii C. H. Spurgeon

Schimbare radicală

TRECUTUL

Am fost târât pe drumul
Ce duce în neant
Mă înecase fumul
Din mediul aberant.

Credeam c-așa e bine
Petreceri s-am din plin
Să nu cunosc rușine,
Să n-am etern destin.

Mi se spunea că harul
Mă vrea și să-l accept
Dar mi-era plin paharul
De un lumesc concept.

Mergeam în locuri unde
Se veseleau cu vin
Și-n câteva secunde
Viața mi-era chin.

Mă invitau la Templu
Și eu râdeam de ei
Și n-am fost un exemplu
Voiam alți dumnezei.

Voiam distracții multe,
Sfidam pe Dumnezeu
Și îmi plăcea insulte
Să răspândesc mereu.

Așa mi-a fost trăirea
Lipsită de Cuvânt
Mă cucerise firea
Și goana după vânt.

PREZENTUL

Azi viața mi-este plină
De bucurii cerești
M-atinge o Lumină
Cu stări dumnezeiești.

Schimbare radicală
Am acceptat prin har
S-a vindecat o boală
De infernal coșmar.

Nu mai hrănesc mândria
Ci o arunc în vid
Nu-mi place teoria
Cu conținut perfid.

Mi-e inima legată
De-al meu Mântuitor
A fost descătușată
În beznă nu cobor.

Cu hrană sufletească
Hrănesc ființa mea
Și-i gata să primească
Ce Fiul vrea să dea.

Necazurile toate
Cu El le-mpart pe drum
Mi-a dat o demnitate
Cu un divin parfum.

Nu mai privesc în urmă
La stărea mea de-atunci
Ci merg cu sfânta turmă
Cântând prin văi și lunci.

A fost o dezlegare
Dintr-un vacarm lumesc
Și azi e-o sărbătoare
Ce tare o iubesc.

George Cornici

Am visat…

Am visat ca sunt un fulg si plutesc spre infinit;
M-am ridicat de-asupra lumii si jos in valea lumii am privit.
Am ramas trist de ce-am vazut, caci am vazut chin si dureri
Si multa goana dupa vant, dar dragoste, pe nicaieri.

Am visat o mana ce ma prinde in inaltimea cerului de sus;
Ma infasoara cu blandete si eu ma las de ea condus.
Sunt obosit si sunt trudit si singur sa plutesc eu nu mai pot,
Insa privind in visul meu, in jur, vad dragostea ca-i peste tot.

Am visat o dulce odihna care tinea la infinit;
Dar dupa aceea, mi-am dat seama-atunci din vis cand m-am trezit-
Ca mana, care-n vis ma prinde in inaltimea cerului de sus
Si dragostea de peste tot, acelasi nume-aveau: Isus!

Dumitru Gheorghiu

Pământul roditor

Mi-e spicul sterp, uscat de vânt şi-arşiţă,
Lucrarea mea de paie-i arsă, scrum,
Fără de rod e-a inimii mlădiţă
Căci a căzut sămânţa lângă drum.

Cât un grăunte-i slaba mea credinţă,
Dar cresc şi ai îngrijorării spini,
‎Înăbuşită zace-n neputinţă
Căci a căzut sămânţa-n mărăcini.

‎E-n mine parc-o dâră de lumină,
Dar ‎în furtuni e-un licăr laş, fricos,
Stau bine-ascuns prigoana să nu vină
Căci a căzut sămânţa-n loc stâncos‎.

Cu mâna goală mă întorc la Tine
Fără de untdelemn, cu duhul stins,
Adu-mi lumina Ta, trăieşte-n mine
C-a deznădejdii beznă m-a cuprins!

‎Fă-mi inima pământul bun, o Doamne,
Desţeleneşte-n ea un nou ogor!
‎Dac-am ajuns în ale vieţii toamne,
Fă-mă, te rog, pământul roditor!


„Ascultaţi! Iată, semănătorul a ieşit să semene! În timp ce semăna el, o parte din sămânţă a căzut lângă drum şi au venit păsările şi au mâncat-o. O altă parte a căzut în locuri stâncoase, unde nu avea pământ mult. A răsărit repede, pentru că nu avea pământ adânc, dar când a răsărit soarele, s-a ofilit şi, fiindcă nu avea rădăcină, s-a uscat. O altă parte a căzut între spini, iar spinii au crescut şi au sufocat-o, aşa că nu a dat rod. Alta însă a căzut în pământ bun şi a dat rod care s-a înălţat şi a crescut: un grăunte a rodit treizeci, altul – şaizeci şi altul – o sută“(Marcu 4: 3-9)

Olivia Pocol